Hannibal în spatele măȘtii

Capitolul 35

Dincolo de Sena și de Pont au Double, în jos pe Rue de la Bûcherie, unde auzi saxofonul și râsetele care veneau dintr-un club de jazz aflat la subsol. O pereche fuma în ușă, o aromă de drog venind din direcția lor. Fata se ridică pe vârfuri și-l sărută pe obraz pe tânăr, iar Hannibal simți clar sărutul pe fața lui. Fragmente de muzică amestecate cu acordurile ce se auzeau în mintea sa, păstrează ritmul, timpul. Timpul.

Pe Rue Dante și dincolo de Boulevard Saint-Germain, simțind lumina lunii pe capul lui, iar dincolo de Cluny, către Rue de l’Ecole de Médecine și intrarea de noapte în facultatea de medicină, acolo unde ardea o lumină slabă. Hannibal deschise ușa și intră înăuntru.

Singur în clădire, se schimbă într-un halat alb și luă lista cu temele pe care le avea de făcut. Mentorul și supraveghetorul lui Hannibal la medicină era profesorul Dumas, un anatomist înzestrat care optase pentru catedră în loc să practice pe ființe vii. Dumas era strălucitor, distrat și îi lipsea scânteia chirurgului. Solicita fiecărui student să scrie o scrisoare către cadavrele anonime pe care urmau să le disece, mulțumind donatorului pentru privilegiul de a-i studia trupul, inclusiv asigurarea că trupul îi va fi tratat cu respect și va fi acoperit în regiunile care nu sunt analizate în acel moment.

Pentru a doua zi, Hannibal avea de pregătit două teme: o imagine a cutiei toracice, cu pericardul intact, și o delicată disecție craniană.

Noaptea în enormul laborator de anatomie. Sala spațioasă cu ferestrele ei înalte și aerisirile enorme era suficient de rece pentru ca acele cadavre acoperite, conservate în formol, să rămână pe mesele de disecție peste noapte. Vara erau duse în frigider la sfârșitul zilei. Trupuri jalnice zăceau sub cearșafuri, cei nerevendicați, muritorii de foame găsiți înghesuiți prin tot felul de alei, unde stăteau unul lângă altul până se instala definitiv acea rigor mortis, apoi ajungeau în tancul cu formol împreună cu camarazii lor, fericiți că se duseseră până la urmă. Fragile ca păsările, erau zbârcite ca pasările înghețate și căzute în zăpadă, cu pielea celor morți de inaniție și dinții proeminenți.

Cu paisprezece milioane de oameni morți în război, lui Hannibal i se părea ciudat că studenții de la medicină trebuiau să lucreze pe cadavre păstrate în vase cu formol, care produsese decolorarea lor.

Uneori, școala avea norocul să obțină cadavrul unui criminal adus direct de la spânzurătoare sau din fața plutonului de execuție de la Montrouge sau Fresnes, sau de la ghilotina de la La Santé. Pentru disecția craniană, Hannibal avea norocul să lucreze pe capul unuia venit de la La Santé, care-l privea din baia de formol cu chipul mânjit de sânge și paie.

În timp ce ferăstrăul școlii aștepta un motor nou, comandat cu luni în urmă, Hannibal modificase o mașină de găurit electrică, americană, atașând o lamă rotativă axului acesteia, pentru a-i fi mai ușor la disecții. Avea un transformator de curent de dimensiunea unei cutii de pantofi care scotea un mormăit mai gros atunci când tăia.

Hannibal terminase disecția cutiei toracice când începu pana de curent și, așa cum se întâmpla mereu, se stinseră luminile. Lucră în tava de disecție la lumina unei lămpi cu gaz, curățând sângele și paiele de pe fața subiectului și așteptând pornirea curentului.

Când se aprinseră luminile, nu mai pierdu timpul și îndepărtă calota craniană pentru a deschide creierul. Injectă în vasele principale de sânge un gel colorat, încercând să înțepe cât mai puțin dura mater care acoperea creierul. Era mult mai dificil, dar profesorul, căruia îi plăceau lucrurile spectaculoase, dorea să preleveze el dura mater în fața clasei, luând-o ca pe o cortină de pe creier, așa că Hannibal o păstră cât de intactă posibil.

Își puse cu delicatețe mâna înmănușată pe creier. Obsedat de amintiri și de locurile goale din propria minte, își dorea ca, prin atingere, să poată citi visele mortului, ca prin forța voinței să-și poată explora și propriile vise.

Laboratorul, în timpul nopții, era un loc bun de stat pe gânduri, tăcerea fiind întreruptă numai de clinchetul instrumentelor și, arareori, de oftatul unui subiect pe care de abia începuse disecția, ale cărui organe interne încă mai conțineau aer.

Hannibal făcu o disecție parțială extrem de meticuloasă a părții stângi a feței, apoi schiță capul, atât partea disecată cât și aceea neatinsă, pentru a realiza ilustrațiile necesare temei la care lucra.

Dorea acum să păstreze permanent în minte structura mușchilor, a nervilor și a vaselor de sânge ale feței. Cu mâinile înmănușate pe capul subiectului, Hannibal porni către centru minții sale și către foaierul palatului memoriei. Alese muzica pentru coridoare, un cvartet de coarde de Bach, trecu rapid prin sala matematicilor, prin aceea a chimiei, printr-o încăpere adoptată recent din Muzeul Carnavalet și rebotezată sala craniului. Îi luă numai câteva minute să stocheze totul, asociind detaliile anatomice cu exponatele din Carnavalet, având grijă să nu pună venele albăstrui ale feței peste albastrul tapiseriilor.

Când termină cu sala craniului, se opri o clipă în sala matematicii, în apropierea intrării. Era una dintre cele mai vechi zone ale palatului minții sale. Dorea să retrăiască starea pe care o avusese la șapte ani când înțelesese ce-i arătase profesorul Jakov. Toate cursurile de la castel ale profesorului Jakov erau păstrate acolo, dar niciuna dintre discuțiile lor de la cabana de vânătoare.

Toate cele de la cabana de vânătoare se aflau în afara palatului memoriei, încă păstrate, dar în întunericul viselor, înnegrit precum cabana arsă, iar pentru a intra acolo trebuia să iasă afară din palatul memoriei. Trebuia să treacă peste zăpada pe care erau paginile din Tratatul despre lumină al lui Huyghens lângă creierii și sângele domnului Jakov, împrăștiate și înghețate pe zăpadă.

Pe aceste coridoare ale palatului putea să nu pună muzică, dar nu putea să controleze sunetele, iar un sunet anume îl ucidea.

Ieși din palatul memoriei înapoi în mintea lui, se întoarse în spatele ochilor trupului lui de optsprezece ani, care se afla lângă masa de disecție din laboratorul de anatomie, cu mâinile puse pe creier.

Mai desenă timp de o oră. În planșa finală, venele și nervii redau exact jumătatea disecată a feței subiectului. Partea cealaltă nu semăna deloc cu subiectul. Era un chip din baracă. Era chipul lui Vladis Grutas, deși Hannibal nu-l cunoștea decât sub numele de Ochi-albaștri.

•

În sus, pe cele cinci paliere înguste ale scării până în camera lui, deasupra școlii de medicină, și la somn.

Plafonul mansardei era într-o singură apă, iar partea mai joasă era îngrijită, armonioasă, în stil japonez, cu un pat scund. Biroul era amplasat în partea mai înaltă a încăperii. Zidurile din jurul biroului erau acoperite cu imagini, schițe ale disecțiilor, ilustrații anatomice în lucru. În fiecare caz, organele și vasele de sânge erau redate exact, dar chipurile erau acelea pe care le vedea în vis. Deasupra tuturor, un craniu de gibon își arăta colții de pe o etajeră.

Reușea întotdeauna să îndepărteze mirosul de formalină, iar izul de chimicale din laborator nu ajungea atât de sus în vechea clădire. Nu ducea cu el în somn imaginile grotești ale morților pe jumătate disecați, ale criminalilor decapitați sau spânzurați care erau aduși din închisoare. O singură imagine, un singur sunet l-ar fi putut trezi din somn. Și niciodată nu știa când o să apară.

•

Apus de lună. Lumina lunii, difuză prin sticla ondulată și plină de bule a ferestrei trece liniștită peste chipul lui Hannibal și urcă apoi pe perete. Atinge mâna lui Mischa din desenul atârnat deasupra patului, trece peste jumătățile de chip din desenele de anatomie, trece peste chipurile din visele lui, și ajunge, într-un târziu, la craniul de gibon, mai întâi strălucind pe colții albi, apoi deasupra găvanelor ochilor. Din întunericul craniului său, gibonul îl veghează pe Hannibal dormind. Chipul lui pare unul de copil. Face zgomot și se întoarce pe o parte, ferindu-și brațul de ceva nevăzut.

•

Stând cu Mischa în grajdul de lângă cabană, ținând-o strâns. Mischa tușind. Omul-strachină le pipăie carnea de pe brațe și vorbește, dar niciun sunet nu-i iese pe gură, numai aburii respirației sale se văd în aerul înghețat. Mischa își îngroapă capul la pieptul lui Hannibal pentru a se feri de respirația Omului- strachină. Ochi-albaștri spune ceva, cântă, ademenește. Vede strachina și toporul. Privirea îi fuge la Ochi-albaștri, gustul sângelui și barba aspră, iar ei o duc pe Mischa departe. Au toporul și strachina. Se eliberează și fuge după ei, picioarele mișcându-i-se cu încetinitorul către ușă, Ochi-albaștri și Omul- strachină ținând-o pe Mischa, de încheieturile mâinilor, deasupra pământului, ea răsucindu-și capul pentru a se uita disperată către el pe deasupra zăpezii însângerate, strigând…

•

Hannibal se scoală, simte cum se înăbușe, amintindu-și sfârșitul visului, strânge din ochi încercând să treacă peste momentul în care se trezise. Mușcă perna și se străduie să intre din nou în vis. Ce-și spuneau oamenii aceia? Care erau numele lor? Cum de dispăruse sunetul? Nu-și amintea cum se întâmplase asta. Dorea să știe cum își spuneau unul altuia. Trebuia să termine visul. Merse în palatul memoriei sale și încercă să treacă de vălul întunecat, de creierii domnului Jakov, împrăștiați pe zăpadă, dar nu reuși. Putea să îndure vederea hainelor în flăcări ale mamei sale, pe părinții săi, pe Berndt și pe domnul Jakov morți în curte. Putea să-i vadă pe jefuitori cum se mișcau sub el și sub Mischa în cabana de vânătoare. Dar nu putea să treacă de Mischa suspendată în aer, întorcând capul să-l privească. Nu-și mai amintea nimic după acel moment, ținea minte lucruri mult mai târzii, când se afla pe un tanc, găsit de soldați cu un lanț în jurul gâtului. Dorea să-și amintească. Trebuia să-și amintească. „Dinți într-un ceaun.” Imaginea nu revenea foarte des și-l făcu să încremenească. Se uită la craniul de gibon scăldat în lumina lunii. „Dinți mult mai mici decât aceștia. Dinți de copil. Nu așa de îngrozitori. Ca ai mei. Trebuie să le aud vocile din spatele respirației lor împuțite, știu cum miros cuvintele lor. Trebuie să-mi amintesc numele lor. Trebuie să-i găsesc. Vreau. Cum aș putea să mă supun eu însumi unui interogatoriu?”