Hannibal în spatele măȘtii

Capitolul 47

Știind că el nu va veni până când nu va fi spălat perfect, ea îl așteptă în cameră. Nu o mai invitase acolo, așa că nu-și băgase niciodată nasul peste tot. Se uită la desenele de pe pereți, la ilustrațiile medicale care acopereau jumătate din cameră. Se întinse pe patul lui aflat într-o desăvârșită ordine japoneză. Pe o poliță de deasupra patului era o pictură înrămată și acoperită cu un văl de mătase. Culcându-se pe o parte, Lady Murasaki ajunse la ea și ridică pânza. Acoperea o superbă imagine a ei, goală în baia de la castel, realizată în peniță și cărbune și colorată cu acuarele. Era semnată cu ștampila „Eternității din opt trăsături de penel” și cu un simbol japonez nu tocmai corect pentru „floare de apă”.

Se uită o vreme la tablou, apoi o acoperi și închise ochii în timp ce în minte îi răsuna un poem de Yosano Akiko:

Printre notele de pe koto

este una misterioasă

un sunet care vine

direct din pieptul meu.
A doua zi, la scurt timp după ivirea zorilor, auzise sunetul pașilor pe trepte. O cheie în broască, apoi Hannibal stătea lângă ea, murdar și obosit, cu o raniță în mână.

Lady Murasaki se ridicase în picioare.

— Hannibal, vreau să-ți ascult inima, spusese. Inima lui Robert a tăcut. Inima ta s-a oprit în visele mele. Se dusese la el și își lipise urechea de pieptul lui. Miroși a fum și a sânge.

— Tu miroși a iasomie și a ceai verde. Miroși a pace.

— Ești rănit?

— Nu.

Fața ei se lipise de tăblițele de identificare pe care Hannibal le avea atârnate la gât. I le scosese din cămașă.

— Ai luat astea de la morți?

— Despre ce morți vorbești?

— Poliția sovietică știe că este vorba de tine. Inspectorul Popil m-a vizitat. Dacă te duci direct la el, o să te ajute.

— Oamenii ăștia nu sunt morți. Ba chiar sunt prea vii.

— Sunt în Franța? Predă-i atunci inspectorului Popil.

— Să-i dau pe mâna poliției franceze? De ce? Scutură din cap. Mâine este duminică, pot să mă bucur de ziua asta?

— Da, e duminică.

— Vino cu mine mâine. Trec să te iau. Vreau să ne uităm împreună la bestie și să-mi spui dacă se teme cumva de poliția franceză.

— Inspectorul Popil…

— Când o să-l vezi pe inspectorul Popil, spune-i că ai corespondență pentru el.

— Unde te speli?

— Dușul de serviciu din laborator, spusese. Cobor chiar acum acolo.

— Vrei ceva de mâncare?

— Nu, mulțumesc.

— Atunci să te culci pe urmă, spuse ea. O să vin cu tine mâine. Și în toate zilele care vor urma.

Capitolul 48

Motocicleta lui Hannibal era un BMW cu motor boxer lăsată în urmă de armata germană care se retrăgea. Fusese revopsită în negru, avea ghidonul jos și două locuri. Lady Murasaki stătea în șa în spatele lui, bentița și cizmele dându-i aerul de gangster parizian. Se ținea de Hannibal, mâinile ei înconjurându-i cu delicatețe pieptul.

Plouase peste noapte, iar pavajul era acum curat și uscat, aderent când luau curbele pe drumul spre pădurea Fontainebleau, sclipind printre umbrele lăsate de copacii din pădure, iar aerul era rece, apoi cald când treceau prin poieni.

Poziția pe șaua motocicletei i se păruse exagerată, așa că Hannibal o simțise cum încerca să-l corecteze pe primii kilometri, apoi căpătase și ea gustul, se aplecase și deveniseră una în timp ce goneau prin pădure.

Trecură pe lângă o pajiște cu caprifoi, iar aerul fu suficient de dulce ca să simtă gustul pe buze. Asfalt și caprifoi.

Café de l’Este se afla pe malul vestic al Senei, la un kilometru de satul Fontainebleau, având în față peisajul plăcut al pomilor aplecați peste apă. Motocicleta tăcu și începu să ticăie pe măsură ce motorul se răcea. În apropierea intrării, pe terasa cafenelei, era o volieră, iar înăuntru erau numai ortolani, ingredientul principal al unei specialități servite. Ordonanțele împotriva consumului de ortolani veneau și treceau. În meniu erau trecuți drept ciocârlii. Ortolanii în general cântau frumos, iar aceștia chiar se bucurau de razele soarelui.

Hannibal și Lady Murasaki făcură o pauză să se uite la ei.

— Atât de mici, atât de frumoși, spuse ea, încă îmbujorată de pe drum.

Hannibal își lipi fruntea de colivie. Păsărelele întoarseră capetele să se uite la el, folosindu-și ba un ochi, ba pe celălalt. Cântecul lor era în dialectul baltic pe care el îl cunoștea din pădurea copilăriei.

— Sunt exact ca noi, spuse el. Simt cum fierb tovarășele lor, dar tot mai doresc să cânte. Vino.

Trei sferturi din mesele de pe terasă erau ocupate, o amestecătură de orășeni și de săteni în straie de duminică, luând prânzul mai devreme. Ospătarul găsi un loc și pentru ei.

La o masă din apropiere, la care erau așezați doar bărbați, se comandaseră numai ortolani. La sosirea păsărelelor fripte, își lăsară privirile în farfuriile lor, se apropiară de ele și se acoperiră cu șervete, să păstreze toată aroma.

Hannibal mirosi vinul aflat la masa lor și stabili că avea miros de dop. Privi fără nicio expresie pe chip cum ei îl băură oricum.

— Vrei o înghețată?

— Perfect.

Hannibal intră în restaurant. Se opri în fața specialităților scrise cu cretă pe tabla neagră în timp ce citi licența restaurantului, afișată lângă casă.

Pe coridor era o ușă pe care scria Privé. Coridorul era gol. Ușa nu era încuiată. Hannibal o deschise și coborî treptele spre subsol. Într-o cutie deschisă pe jumătate se afla o mașină de spălat vase americană. Se aplecă să citească eticheta.

Hercule, un picolo, coborî scările cărând după el un coș cu fețe de masă murdare.

— Ce faceți aici, partea asta nu este pentru clienți.

Hannibal se întoarse și vorbi în engleză.

— Well, where is it then? The door says privy, doesn’t it? Am coborât aici și este numai beciul. Closetul, pisoarul, toaleta, unde sunt? Vorbește în engleză. Înțelegi ce înseamnă closet? Spune-mi repede, că de abia mă țin!

— Privé, privé! și Hercule gesticulă în susul scării. Toilette! și, odată ajunși sus, îl îndrumă pe Hannibal în direcția bună.

Se întoarse la masă când sosiră înghețatele.

— Kolnas folosește numele de „Kleber”. Așa scrie pe licență. Monsieur Kleber, care locuiește pe Rue Juliana. Ah, privește!

Petras Kolnas sosi pe terasă cu familia îmbrăcată ca pentru biserică.

Toate conversațiile din jurul lui Hannibal se topiră într-un zumzet în timp ce îl privea pe Kolnas și îi apăreau frânturi întunecate din amintire.

Costumul lui Kolnas era din postav de culoarea cernelii și avea o insignă Rotary la rever. Soția și cei doi copii erau drăguți, cu aer de nemți. În soare, părul scurt, roșcat, și favoriții lui Kolnas păreau a fi ai unui porc mistreț. Kolnas merse direct la casă. Îl urcă pe fiul lui pe un scaun de bar.

— Kolnas cel Prosper, spuse Hannibal. Proprietarul de restaurant. Gurmandul. A venit să verifice încasările în drum spre biserică. Ce ordonat este.

Șeful de sală luă registrul de lângă telefon și i-l prezentă lui Kolnas la inspecție.

— Să nu ne uitați în rugăciunile dumneavoastră, domnule, spuse șeful de sală.

Kolnas aprobă printr-o mișcare a capului. Acoperindu-și, cu trupul lui masiv, mișcarea fața de clienți, el lua un Webley de calibrul 0,455 de la betelia pantalonilor și îl puse pe o poliță cu perdea în spatele registrului de casă, apoi își îndreptă vesta. Alese apoi câteva monede strălucitoare din sertar și le șterse cu batista. Una o dădu băiatului cocoțat pe scaunul de bar.

— Asta o dai la biserică, pune-o în buzunar.

Se aplecă și dădu o alta fetiței sale mai mici.

— Pe asta o dai tu, liebchen. Nu o băga în gură. Pune-o bine în buzunar!

Câțiva consumatori de la bar îl abordară pe Kolnas și trebui să-i salute. Îi arătă și fiului cum să strângă mâna bărbătește. Fetița începu să alerge nesigură printre mese, adorabilă cu zulufii și boneta ei dantelată, consumatorii zâmbind către ea.

Hannibal luă vișina din vârful înghețatei sale și o ținu la nivelul mesei. Copilul veni să o ia, cu mâna întinsă, cu degetele gata să o apuce. Ochii lui Hannibal străluceau. Pentru o clipă i se văzu limba, apoi începu să-i cânte copilei.

— Ein Mannlein steht im Walde ganz still und stumm, știi cântecelul ăsta? Cât timp mâncă vișina, Hannibal îi strecură ceva în buzunar. Es hat von lauter Purpur ein Mantlein um.

Deodată, Kolnas fu lângă masă. O luă de acolo pe fiica lui.

— Nu știe cântecul ăsta.

— Dumneavoastră ar trebui să-l cunoașteți, nu-mi păreți a fi francez.

— La fel gândesc și eu, domnule, spuse Kolnas. Bănui că nici dumneavoastră și nici soția nu sunteți francezi de origine. Dar acum cu toții suntem francezi.

Hannibal și Lady Murasaki priviră cum Kolnas își înghesuie familia într-un Citroën Traction Avant.

— Adorabili copii, spuse ea. Superbă fetiță.

— Da, fu de acord Hannibal. Poartă brățara lui Mischa.

•

Deasupra altarului Bisericii Mântuirii se află o ciudată reprezentare a lui Isus pe cruce, extrem de sângeroasă, jefuită prin secolul al XVII-lea de prin Sicilia. Sub Cristul atârnat, preotul ridică cupa cu împărtășania.

— Beți, spuse, acesta este sângele meu, care pentru mulți se varsă pentru iertarea păcatelor. Ridică hostia. Acesta este trupul meu, care se frânge pentru voi.

Kolnas, ducându-și copiii în brațe, primi hostia în gură, apoi se întoarse lângă soția sa. După ce statură cu toții la coadă, începu să circule tava pentru colectă. Kolnas îi șopti fiului său. Copilul scoase moneda din buzunar și o puse pe tavă. Kolnas șopti fiicei sale, care, uneori, șovăia să pună pomana.

— Katerina…

Fetița simți ce avea în buzunar și puse pe tavă o tăbliță de identificare cu numele Petras Kolnas. Kolnas nu o zări până când diaconul nu o luă de pe tavă ca să i-o înapoieze, așteptând de la el zâmbitor să înlocuiască tăblița de identificare cu o monedă.