Hannibal în spatele măȘtii

Capitolul 44

Ceața se adunase în zona despădurită prin care trecea linia de înaltă tensiune, iar sergentul Svenka îi spuse șoferului să încetinească de teamă să nu lovească un butuc. Se uită pe hartă și verifică numărul unui pilon.

— Aici.

Urmele mașinii lui Dortlich se vedeau în continuare, dar aici stătuse mai mult timp și lăsase o pată de ulei pe pământ.

Din cabina camionului coborâră milițienii și câinii, doi ciobănești germani fremătând de nerăbdare să intre în pădure și o potaie mai liniștită. Sergentul Svenka le dădu să amușine pijamaua lui Dortlich, apoi îi eliberă. Sub cerul încărcat, pomii păreau cenușii, cu contururi neclare, iar ceața se ridica de prin luminișuri.

Câinii se învârtiră în jurul cabanei de vânătoare, acoperind tot perimetrul poienii, intrând și ieșind de prin pădure, până când un milițian îi chemă din pădure. Cum ceilalți nu-l auziră imediat, suflă în fluier.

Căpățâna lui Dortlich era pusă pe o buturugă, iar pe ea se așezase un corb. Când milițienii se apropiară, corbul își luă zborul luând cu el ce putea căra.

Sergentul Svenka inspiră adânc și dădu un exemplu oamenilor săi apropiindu-se de căpățâna lui Dortlich. Obrajii lui Dortlich lipseau, tăiați cu mare îndemânare, iar dinții erau vizibili pe ambele părți. Gura era ținută deschisă de tăblița lui de identificare, fixată între dinți.

Găsiră vatra focului și frigăruia. Sergentul Svenka pipăi cenușa din vatră. Rece.

— O frigăruie, falcă de om și zgârciobi, spuse.

Capitolul 45

Inspectorul Popil mergea de la sediul central, de pe Quai des Orfèvres, către Place des Vosges, ducând un dosar subțire. Când se opri la un bar pentru un espresso, simți mirosul de calvados și își dori să fi fost deja seară.

Popil se plimba înainte și înapoi pe pietrișul din curte, privind ferestrele apartamentului lui Lady Murasaki. Draperiile erau trase. Din când în când pânza se mișca în curentul de aer.

Portăreasa de zi, o grecoaică bătrâna, îl recunoscu.

— Doamna mă așteaptă, spuse Popil. Tânărul a trecut aici?

Cu al cincilea simț, portăreasa prinse tremurul vocii lui și spuse ceva sigur.

— Nu l-am văzut, domnule, dar am avut câteva zile libere.

Și îl primi pe Popil înăuntru.

•

Lady Murasaki stătea întinsa în baia aromată. Patru gardenii și mai multe portocale pluteau pe apă. Chimonoul favorit al mamei sale era imprimat cu gardenii. Acum era cenușă. Amintindu-și, stârni un val care schimbă poziția florilor. Mama ei fusese aceea care înțelesese căsătoria ei cu Robert Lecter. Rarele scrisori de la tatăl ei erau pline de răceală. În loc de flori presate sau ierburi frumos mirositoare, ultima scrisoare primită conținea o nuia înnegrită de la Hiroshima.

Se auzea clopoțelul de la ușă? Zâmbi, gândindu-se: „Hannibal”, și se aplecă după chimono. Dar el suna întotdeauna, sau trimitea un bilet înainte să vină și suna înainte să-și folosească cheile. Nu se auzi nicio cheie în broască, doar clopoțelul, din nou.

Ieși din baie și se îmbrăcă în grabă cu rochia de bumbac. Ochiul ei în dreptul vizorului de la ușă. Popil. Popil în cadrul vizorului.

Lady Murasaki mai luase din când în când masa cu Popil. Prima dată, la Le Pré Catalan, în Bois de Boulogne, fusese o întâlnire rigidă, dar celelalte, la Chez Paul, în apropiere de locul lui de muncă, fuseseră mai ușor de suportat, mai relaxate. El trimisese și invitații la cină, întotdeauna printr-un bilet, unul acompaniat de un haiku cu prea multe referințe de sezon. Respinsese întâlnirile la cină, tot în scris.

Descuie ușa. Părul îi era strâns, dar era în picioarele goale.

— Inspectore.

— Iartă-mă că am venit neanunțat, dar am încercat să sun.

— Am auzit telefonul.

— Din baie, cred.

— Intră.

Urmărindu-i privirea, îl văzu cum se uită imediat la armele din fața dulapului: pumnalul tanto, katana scurtă, katana lungă și securea de război.

— Hannibal?

— Nu-i aici.

Fiind atât de atrăgătoare, Lady Murasaki era un vânător tăcut. Se lipi cu spatele de draperie, își vârî mâinile în mâneci și așteptă să vadă jocul celuilalt. Instinctul îi spunea lui Popil să facă prima mișcare, să grăbească jocul.

Se așeză în spatele unui divan, atingând stofa cu mâna.

— Trebuie să-l găsesc. Când l-ai văzut ultima dată?

— Câte zile au trecut? Cinci. S-a întâmplat ceva rău?

Popil ajunse lângă armură. Șterse suprafața lăcuită a pieptarului.

— Știi unde este?

— Nu.

— Un indiciu despre unde ar fi plecat?

Indiciu. Lady Murasaki îl supraveghe pe Popil. Urechile îi erau ciulite acum. El se mișca de colo-colo, punând întrebări și atingând lucrurile. Îi plăcea alternanța texturilor, atingea ceva neted, apoi ceva pufos. Ea îl urmări cum se duce la masă. Aspru, apoi neted. Precum vârful și baza limbii. Știa că-l putea electriza cu acea imagine și-i putea goli creierul de sânge.

Popil înconjură un ghiveci cu plante. Când se uită la ea printre frunze, ea îi zâmbi și îi strică ritmul.

— A ieșit pe undeva, nu știu exact unde.

— Da, o ieșire, spuse Popil. O ieșire în care vânează criminali de război, presupun. O privi în față. Îmi pare rău, dar trebuie să vezi asta.

Popil puse pe măsuța de ceai o poză neclară, încă umedă și cutată de la faxul termic al ambasadei sovietice. Era imaginea căpățânii lui Dortlich pe o buturugă, înconjurată de milițieni și de doi lupi alsacieni și de încă un câine. O altă fotografie a lui Dortlich era dintr-o legitimație de miliție sovietică.

— A fost găsit în pădurea pe care familia lui Hannibal o deținea înainte de război. Știu că Hannibal era prin apropiere – trecuse granița cu Polonia cu o zi înainte.

— De ce trebuie să fie Hannibal? Omul ăla probabil că avea mulți dușmani, spui că era un criminal de război.

Popil împinse fotografia din legitimație.

— Așa arăta când era viu. Popil luă o schiță din dosar, prima dintr-o serie. Așa l-a desenat Hannibal și l-a pus pe peretele camerei sale.

O jumătate a feței din schiță era disecată, cealaltă era clar a lui Dortlich.

— Nu ai fost invitat în camera lui.

Popil deveni brusc furios.

— Șarpele pe care îl ții la sân a omorât un om. Probabil că nu este primul, așa cum o știi mult mai bine decât mine. Aici sunt ceilalți, spuse el și scoase celelalte schițe. Era în camera lui, și asta, și asta. Mutra asta o știu de la Procesul de la Nürnberg, mi-o amintesc. Sunt fugari și îi va ucide, dacă va putea.

— Și poliția sovietică?

— Fac și ei pe tăcute o anchetă în Franța. Prezența unui nazist precum Dortlich în poliția sovietică este stânjenitoare. Au acum dosarul lui de la Stasi, din RDG.

— Dacă pun mâna pe Hannibal…

— Dacă pun mâna pe Hannibal în Răsărit, o să-l împuște. Dacă scapă de acolo, s-ar putea să lase cazul nerezolvat și să uite de el dacă-și ține gura.

— Vei lăsa și tu cazul nerezolvat?

— Dacă se întoarce în Franța, ajunge la închisoare. S-ar putea să rămână fără cap.

Popil se opri din plimbare. Umerii i se lăsară în jos. Își puse mâinile în buzunare.

Lady Murasaki își scoase mâinile din mânecile chimonoului.

— Și vei fi deportată, spuse el. O să fiu nefericit, îmi făcea plăcere să te văd.

— Crezi numai în ceea ce vezi cu ochii tăi, inspectore?

— Oare și Hannibal? Ai face orice pentru el, nu-i așa?

Ea începu să spună ceva, ceva să se apere, apoi spuse numai:

— Da.

Și așteptă.

— Ajută-l. Ajută-mă. Pascal. Nu-i mai spusese până atunci pe numele mic.

— Trimite-l la mine.