Hannibal în spatele măȘtii

Capitolul 28

Lady Murasaki își trăia viața cu o certă eleganță, dată de înzestrările naturale și de gust, și o făcea cu fondurile infime rămase după ce fusese vândut castelul și fuseseră acoperite datoriile. I-ar fi oferit orice lui Hannibal, dar el nu cerea nimic.

Robert Lecter pusese deoparte bani pentru școala lui Hannibal, dar nu mai mulți.

Cel mai important lucru din averea lui Hannibal era o scrisoare scrisă de el însuși. Era semnată „Dr. Gamil Jolipoli, alergolog”, și atrăgea atenția celor de la școală că Hannibal are o reacție puternică la praful de cretă și trebuie să stea cât mai departe de tablă.

Cum notele lui erau foarte bune, știa că profesorilor nu le pasă ce face cât timp ceilalți elevi nu-l văd și nu-i urmează prostul exemplu.

Liber să stea de unul singur în fundul clasei, era în stare să realizeze desene de păsări în peniță și acuarelă, în stilul lui Musashi Miyamoto, în timp ce asculta numai pe jumătate lecțiile.

Lucrurile japoneze erau la modă în Paris. Desenele erau mici și se potriveau perfect în spațiul limitat al pereților din apartamentele pariziene, încăpând perfect și în bagajele turiștilor. Le semna cu o pecete, simbolul numit „Eternitatea din opt trăsături de penel”.

Exista o adevărată piață pentru aceste desene în Cartierul Latin, în micile galerii de pe Rue Saints-Pères și Rue Jacob, chiar dacă proprietarii galeriilor îi cereau să-și aducă lucrările după terminarea programului, pentru ca eventualii clienți să nu vadă că sunt făcute de un copil.

Spre sfârșitul verii, cât timp, prin Grădinile Luxembourg, mai era lumină după ore, schița corăbiile de jucărie de pe heleșteu, așteptând ora închiderii. Pe urmă pornea către Saint-Germain să lucreze în galerii – ziua de naștere a lui Lady Murasaki se apropia și pusese ochii pe o piesă de jad din Place Furstenberg.

Reușea să vândă schițele corăbiilor unui decorator din Rue Jacob, dar schițele în manieră japoneză le păstra pentru o galerie în care apăreau și lucruri de furat, din Rue Saints-Pères. Desenele erau mult mai impresionante învechite și înrămate și găsise un bun specialist în înrămat, care-i lucra și pe credit.

Pe urmă ducea totul, în spate, pe Boulevard Saint-Germain. Mesele scoase pe trotuar ale cafenelelor erau pline, iar clovnii îi sâcâiau pe trecători spre distracția mulțimii adunate la Café Flore. Pe străzile mai mici din apropierea fluviului, Rue Saint-Benoit și Rue de l’Abbaye, cluburile de jazz încă nu erau deschise, dar restaurantele te îmbiau.

Hannibal încerca să sară peste masa de la școală, o gustare poreclită „relicvele martirilor”, și examina meniurile în timp ce se plimba. Spera ca, în curând, să aibă fondurile necesare pentru o petrecere, și caută un local cu fructe de mare.

Domnul Leet, de la Galeriile Leet, se bărbierea pentru o întâlnire programată pe seară, când Hannibal a sunat la ușă. Luminile încă mai erau aprinse în galerie, chiar dacă draperiile erau trase. Leet era intolerant cu francezii, ca orice belgian, și era gata să tragă în piept orice american, crezând că aceștia sunt dispuși să cumpere orice. Galeria expunea lucrările unor pictori bine cotați, sculptură mică și antichități, și era recunoscută pentru peisaje marine.

— Bună seara, domnule Lecter, spuse Leet. Încântat să vă revăd. Sper că sunteți bine. Vă rog să mă așteptați cât timp ambalez un tablou, trebuie să plece în seara asta la Philadelphia, în America.

Experiența îi spunea lui Hannibal că o primire atât de călduroasă ascunde intenții mai puțin lăudabile. Îi oferi domnului Leet desenele, cu prețurile scrise clar.

— Pot să mă mai uit pe aici?

— Te rog!

Atât de plăcut era să fie departe de școală, privind niște pânze bune. După o după-amiază de schițat corăbii pe heleșteu, Hannibal se gândea la apă, la problemele legate de reproducerea apei. Se gândea la ceața lui Turner și la culorile acestuia, imposibil de imitat, și trecea de la o lucrare la alta uitându-se la apă, la aerul de deasupra apei. Ajunse la o mică pictură expusă pe un șevalet, Canal Grande în plin soare, cu Santa Maria della Salute în fundal.

Era un Guardi din castelul Lecter. Hannibal o știu înainte să știe, o străfulgerare a memoriei îi aduse în fața ochilor tabloul familiar lui chiar în acea ramă. Poate că era o copie. Îl ridică și-l studie mai atent. Rama avea câteva pete maronii în colțul din stânga, sus. Când era mic de tot, îi auzise pe părinții săi spunând că pata se întinde ca o vulpe, și pierduse minute în șir încercând să descopere acolo o vulpe. Pictura nu era o copie. Rama îi frigea mâinile.

Domnul Leet se întoarse în încăpere. Și își exprimă nemulțumirea.

— Obiectele nu se ating decât atunci când suntem pregătiți să cumpărăm. Iată cecul dumneavoastră. Și râse. Este cam mult, dar oricum nu acoperă valoarea unui Guardi.

— Nu, nu astăzi. Data viitoare, domnule Leet.

Capitolul 29

Pierzându-și răbdarea la sunetul clopoțeilor, inspectorul Popil bătea la ușa Galeriilor Leet din Rue Saints-Pères. Primit de proprietarul galeriei, atacă direct subiectul.

— De unde aveți acel Guardi?

— L-am cumpărat de la Kopnik, când și-a închis afacerea, spuse Leet. Și se bosumflă gândindu-se cât de îngrozitor de francez arăta Popil în vesta lui. Spunea că îl are de la un finlandez, dar nu mi-a zis numele.

— Vreau să văd factura, insistă Popil. Aveți obligația să supuneți astfel de lucrări comisiei pentru obiecte de artă furate. Doresc să văd și hârtia de acolo.

Leet compară lista obiectelor furate cu propriul catalog.

— Priviți aici, este un Guardi, dar este descris diferit. Robert Lecter a trecut tabloul furat ca Peisaj cu Santa Maria della Salute, iar eu am cumpărat lucrarea drept Peisaj cu Canal Grande.

— Am mandat să sechestrez lucrarea, indiferent de numele ei. O să primiți un act justificativ. Găsiți-mi-l pe acest „Kopnik”, domnule Leet, și veți evita multe neplăceri.

— Kopnik a murit, domnule inspector. Era asociatul meu în această firmă. Se numea Kopnik și Leet. Leet și Kopnik ar fi sunat mai bine.

— Aveți registrele lui?

— Avocatul s-ar putea să le aibă.

— Căutați-le, domnule Leet, căutați-le bine! spuse Popil. Vreau să aflu cum a ajuns lucrarea aceasta din castelul Lecter în Galeriile Leet.

— Lecter, spuse Leet. Băiatul cu desenele?

— Da.

— Extraordinar, continua Leet.

— Da, extraordinar, îi răspunse Popil. Ambalați lucrarea, vă rog.

•

Leet apăru după două zile în Quai des Orfèvres, cărând după el un morman de hârțoage. Popil îi găsi pe coridor un loc în care să aștepte, lângă Sala de audieri 2, unde interogatoriul zgomotos al unui suspect de viol era punctat de lovituri și de țipete. Înainte de a-l primi în biroul lui, Popil îl lăsă pe Leet un sfert de oră să fiarbă în suc propriu în această atmosferă.

Negustorul de artă îi întinse o recipisă. Ea dovedea că acel Kopnik cumpărase un Guardi de la Eppu Makinen, pentru opt mii de lire sterline.

— Considerați asta ca fiind convingătoare? întrebă Popil. Eu, nu.

Leet își drese glasul și privi podeaua. Trecură douăzeci de secunde lungi.

— Procurorul este gata să demareze ancheta împotriva dumneavoastră, domnule Leet. Este un calvinist din soiul cel mai sever, știți asta?

— Tabloul a fost…

Popil ridică mâna, îndemnându-l să tacă.

— Pentru moment, sa uităm de problema asta. Să vă gândiți că pot să intervin pentru dumneavoastră, dacă o să vreau. Aș dori să mă ajutați. Vă rog să vă uitați la asta. Și îi întinse lui Leet un teanc de foi îngălbenite, bătute la mașină. Este lista lucrărilor pe care Comisia pentru Artă le aduce la Paris din colecția müncheneză Point. Toate sunt lucrări furate.

— Și vor fi expuse la Jeu de Paume.

— Da, cei care le revendică le vor putea vedea acolo. Pagina a doua, pe la jumătate. Este încercuit.

— Puntea Suspinelor, Bernardo Bellotto, treizeci și șase pe treizeci și trei de centimetri, ulei pe lemn.

— Cunoști lucrarea? întrebă Popil.

— Am auzit de ea, desigur.

— Dacă este originalul, a fost luată din castelul Lecter. Știi că este mereu comparată cu o altă Punte a Suspinelor.

— A lui Canaletto, da, pictată în aceeași zi.

— De asemenea luată din castelul Lecter, probabil furată în aceeași zi și de aceeași persoană, spuse Popil. Cât ai scoate vânzând lucrările împreună și nu separat?

— De patru ori mai mult. Niciun om cu capul pe umeri nu le-ar separa.

— Deci au fost separate din ignoranță sau din întâmplare. Două tablouri ale Punții Suspinelor. Dacă persoana care le-a furat ar deține una din ele, nu și-ar dori să o obțină și pe cealaltă? întrebă Popil.

— Foarte mult.

— O să se facă publicitate în jurul acestei picturi când va fi expusă la Jeu de Paume. O să mergem împreună la expoziție și o să încercăm să aflăm ce zvonuri apar în jurul ei.