Hannibal în spatele măȘtii

Capitolul 22

Pentru majoritatea sătenilor, moartea violentă a lui Paul Măcelarul nu a fost o tragedie, primarul și mai mulți consilieri de-ai lor fiind împușcați de naziști pentru legături cu Rezistența, în timpul Ocupației.

Cea mai mare parte din Paul zăcea pe masa de zinc din camera de îmbălsămare de la Pompes Funèbres Roget, unde îi luase locul contelui Lecter. În amurg, un Citroën Traction Avant, negru, trase în fața firmei de servicii funerare. Un jandarm postat la ușă se grăbi să deschidă portiera mașinii.

— Bună seara, domnule inspector.

Bărbatul care coborî avea cam patruzeci de ani și era extrem de îngrijit. Întorcând jandarmului salutul, cu un semn prietenesc, se întoarse către mașină și le spuse șoferului și unui alt ofițer aflat în ea:

— Duceți probele la secția de poliție.

Inspectorul îi descoperi pe proprietarul firmei de servicii funerare, Monsieur Roget, și pe comandantul poliției în camera de îmbălsămare, plină de robinete, furtunuri și vase emailate în dulapuri cu uși de sticlă.

Comandantul se lumină la vederea polițistului din Paris.

— Inspectore Popil! Mă bucur că ați venit. Nu vă amintiți de mine, dar…

Inspectorul îl cântări pe comandant.

— Ba da, desigur. Comandantul Balmain. L-ai predat pe De Rais la Nürnberg și ai stat în spatele lui în timpul procesului.

— V-am văzut prezentând dovezile. Este o onoare pentru mine, domnule.

— Ce avem aici?

Asistentul directorului firmei de servicii funerare, Laurent, ridică acoperământul.

Trupul lui Paul Măcelarul încă mai era îmbrăcat, dungi roșii, în diagonală, acoperindu-l acolo unde se îmbibase sângele. Nu avea cap.

— Paul Momund, sau ce a mai rămas din el, spuse comandantul. Acesta este dosarul lui?

— Scurt și urât, încuviință Popil. S-a ocupat de evreii din Orléans. Inspectorul cântări din ochi cadavrul, dădu roată, apucă brațul lui Paul, cu tatuajul mai evident acum pe pielea lipsită de culoare. Vorbi absent, ca și cum ar fi vorbit de unul singur: Are urme pe mâini, cum s-a apărat, dar vânătăile de pe articulații sunt de câteva zile. S-a bătut de curând.

— Și foarte des, spuse antreprenorul de pompe funebre.

— Sâmbăta trecută s-a bătut într-o cârciumă, se băgă și Laurent, și a rupt dinții unui bărbat și ai unei femei.

Laurent smuci din cap ca să ilustreze forța loviturilor, șuvița de păr din cap descoperindu-i chelia.

— O listă cu adversarii lui mai recenți, ceru inspectorul. Se aplecă peste cadavru, mirosind. Nu ați făcut nimic acestui corp, domnule Roget?

— Nu, domnule. Comandantul mi-a atras atenția în mod special…

Inspectorul Popil arătă cu capul spre masă. Laurent se apropie și el.

— Se simte mirosul unei substanțe pe care o folosiți pe aici?

— Se simte miros de cianură, spuse antreprenorul de pompe funebre, Roget. A fost mai întâi otrăvit!

— Cianura miroase a migdale, spuse Popil.

— Miroase a pansament stomatologic, spuse Laurent, frecându-și nervos fălcile.

Antreprenorul se întoarse către asistentul lui.

— Cretinule! Unde-i vezi tu dinții?

— Da. Ulei de cuișoare, spuse inspectorul Popil. Comandante, pot să-l văd pe farmacist și registrul de rețete?

•

Sub îndrumarea bucătarului, Hannibal găti peștele pe pat de ierburi, cu sare de mare, și-l scoase acum de la cuptor. Arsura cedă sub cuțitul bucătarului și fu îndepărtată, cu tot cu crusta de ierburi, iar bucătăria se umple de aroma minunată.

— Privește, Hannibal, spuse bucătarul. Cele mai bune bucăți de la un pește sunt fălcile. Ceea ce-i valabil la multe alte animale. Când servești la masă, oferă o bucată doamnei și asta oaspetelui de onoare. Dacă mănânci singur, în bucătărie, păstrează-le pe amândouă pentru tine.

Serge intră aducând cumpărăturile de la băcănia din piață. Începu să descarce sacoșele și puse deoparte lucrurile de mâncare.

În spatele lui Serge, Lady Murasaki apăru tăcută în bucătărie.

— L-am văzut pe Laurent la Petit Zinc, spuse Serge. Încă n-au găsit capul blestematului de măcelar. Spunea că a fost uns, închipuiți-vă, cu ulei de cuișoare, de la dentist. Spunea…

Hannibal o zări pe Lady Murasaki și-i taie vorba lui Serge.

— Doamnă, trebuie să mănânci ceva. A ieșit aici ceva foarte bun, foarte bun.

— Și am luat înghețată de piersici și piersici proaspete, spuse Serge.

Lady Murasaki îl privi lung pe Hannibal, drept în ochi.

El îi zâmbi, perfect calm.

— Piersici, spuse.

Capitolul 23

Miezul nopții, Lady Murasaki stă în pat. Fereastra este deschisă și adierea vântului aduce din curte mirosul unei mimoze înflorite. Se dezveli pentru a simți curentul de aer pe mâini și pe picioare. Ochii îi erau larg deschiși, privea la tavanul întunecat și putea auzi chiar și când clipea din ochi.

Jos, în curte, bătrâna cățea mastiff se agita în somn, nările i se deschideau larg ca să tragă mai mult aer. Îi apărură câteva cute pe frunte, apoi se relaxă iar visând plăcut la vânătoare și la gustul sângelui în gura ei.

Deasupra camerei lui Lady Murasaki, în mansardă, podeaua trosni. Ceva greu, nu de la un șoarece. Lady Murasaki luă o gură de aer și se ridică în picioarele goale pe podeaua rece, din piatră, a dormitorului. Își puse un chimonou ușor, își aranjă părul, adună câteva flori din vaza de pe hol și, ținând în mâini un sfeșnic, urcă scările către mansardă.

Masca sculptată pe ușa mansardei îi zâmbi. Se îndreptă, puse mâna pe chipul sculptat și apasă. Simți cum curentul de aer îi lipește chimonoul pe spate, o apăsare ușoară, iar departe, în mansarda întunecată, zări o lumină pâlpâitoare. Lady Murasaki merse direct către lumină, flacăra sfeșnicului ei făcând să strălucească masca Nô care o supraveghea, iar șirul de marionete tremurând la trecerea ei. Merse printre coșuri vechi de răchită și cufere, în care se adunaseră anii petrecuți cu Robert, spre altarul familiei și armura lângă care ardeau lumânările.

Un obiect întunecat zăcea în fața armurii. Îi zări conturul în lumina lumânărilor. Își puse sfeșnicul pe lada din apropierea altarului și privi țintă căpățâna lui Paul Măcelarul pusă pe un platou înflorat din ceramică. Fața lui Paul era curată și palidă, buzele erau intacte, dar obrajii îi lipseau și din gură îi cursese puțin sânge în vas, care părea să fi făcut parte din decorațiunea florală. O etichetă era prinsă de părul lui Paul. Pe ea era scris de mână: Momund, Măcelărie de lux.

Capul lui Paul era orientat către armură, cu ochii ridicați către masca de samurai. Lady Murasaki își ridică și ea privirea și vorbi în japoneză.

— Bună seara, onorate strămoș. Iartă-mi nepotrivirea. Cu tot respectul, nu acesta era ajutorul la care mă gândeam.

Cu un gest automat, ridică o floare ofilită și un șiret de pe jos și le băgă în mânecă, în timp ce ochii ei priveau de jur împrejur. Katana lungă era la locul ei, la fel și securea de război. Sabia scurtă lipsea de la locul ei, de pe piedestal.

•

Făcu un pas înapoi, merse până la lucarnă și o deschise. Luă o gură de aer. Pulsul îi răsuna în urechi. Vântul îi flutura hainele și flăcările lumânărilor.

Un zăngănit în spatele costumelor Nô. O mască avea ochi care o priveau.

Spuse în japoneză:

— Bună seara, Hannibal.

Din întuneric, veni răspunsul tot în japoneză:

— Bună seara, doamnă.

— Putem continua în engleză, Hannibal? Sunt lucruri pe care nu aș dori să le afle strămoșii mei.

— Cum dorești, doamnă. Oricum, cunoștințele mele de japoneză s-au epuizat.

Ieși la lumina sfeșnicului, ducând cu el katana scurtă și o cârpă de curățat. Ea porni direct către el. Sabia cea lungă se afla în teacă, în fața armurii. Ar fi ajuns la ea, dacă ar fi fost nevoie.

— Ar fi trebuit să folosesc un cuțit de măcelărie, spuse Hannibal. Am luat katana lui Masamune-dono din cauză că mi se părea potrivită. Sper să nu te superi. Nu am ciobit lama. Măcelarul a fost moale ca untul.

— Mi-e teamă pentru tine.

— Te rog, nu fi îngrijorată. O să arunc… asta.

— Nu trebuia să faci asta pentru mine.

— Am făcut-o pentru mine, din cauză că te apreciez atât de mult, Lady Murasaki. Nu ai nicio răspundere pentru asta. Mă gândesc la faptul că Masamune-dono mi-ar fi permis să-i folosesc sabia. Este, într-adevăr, o unealtă uluitoare.

Hannibal puse katana scurtă la loc în teaca ei și cu un gest plin de respect în fața armurii o puse la loc pe piedestal.

— Tremuri, spuse el. Ești perfect stăpână pe tine, dar tremuri ca o pasăre. Nu te-am atins decât cu o floare. Te iubesc, Lady Murasaki.

Jos, în curte, răsunară numai o dată cele două note ale sirenei de poliție tipic franțuzești. Câinele mastiff se trezi și începu să latre.

Lady Murasaki se grăbi către Hannibal, îi prinse mâinile, și le lipi de față. Îl sărută pe frunte, apoi se auzi glasul ei viguros:

— Repede! Spală-ți mâinile! Chiyoh are lămâi în camera ei.

Undeva, departe, în casă, se auzi cum cineva bate la ușă.