Hannibal în spatele măȘtii

Capitolul 13

De la fereastra directorului, Robert Lecter își văzu șoferul făcând rost de la bucătar de un cârnat și o bucată de pâine în schimbul unui pachet de țigări. Robert Lecter era acum contele Lecter, fratele lui fiind probabil mort. Era obișnuit cu titlul, deoarece îl utiliza deja de ani de zile, fără să fi avut dreptul.

Directorul nu numără banii, ci îi ascunse în buzunarul de la piept, aruncând o scurtă privire colonelului Timka.

— Domnule conte, hm, tovarășe Lecter, trebuie să vă spun că, înainte de război, am văzut două dintre picturile dumneavoastră la Palatul Ecaterina, ca și câteva fotografii publicate în Gorn. Vă admir enorm opera.

Contele Lecter încuviință dând din cap.

— Îți mulțumesc, directore. Despre sora lui Hannibal, ce știi?

— Fotografia unui copil nu este de mare ajutor, răspunse directorul.

— Va fi dată în toate orfelinatele, spuse colonelul Timka. Purta uniforma miliției de frontieră sovietice, iar ramele de oțel ale ochelarilor se asortau cu dinții lui de oțel. Ia mult timp. Sunt atât de multe.

— Și trebuie să vă spun, tovarășe Lecter, pădurea este plină de… rămășițe neidentificate, adăugă directorul.

— Hannibal nu a scos niciun cuvânt? întrebă contele Lecter.

— Mie, nu. Ar putea să vorbească, noaptea strigă în somn numele surorii sale, Mischa, Mischa. Apoi directorul se opri, neștiind cum să spună ce avea de spus. Tovarășe Lecter, aș fi… aș avea mare grijă cu Hannibal până când l-aș cunoaște mai bine. Poate că ar fi mai bine să nu se joace cu alți copii până când își revine. Mereu este rănit cineva.

— Nu-i un bătăuș?

— Bătăușii sunt cei care sunt răniți. Hannibal nu ține seama de dimensiune. Ceilalți sunt mereu mai mari decât el și îi lovește iute și, uneori, foarte rău. Hannibal poate fi periculos pentru persoane mult mai mari decât el. Dar este bun cu cei mai mici. Chiar îi lasă să-l necăjească un pic. Unii cred că este și surd dacă este mut și-i spun în față că este nebun. Le dă și suplimentul, în rarele ocazii când există așa ceva.

Colonelul Timka se uită la ceas.

— Trebuie să mergem. Mă așteptați în mașină, tovarășe Lecter? Colonelul Timka așteptă până când contele Lecter ieși din încăpere. Întinse mâna. Directorul oftă și-i dădu banii.

Cu o strălucire în spatele ochelarilor și un licăr al dinților săi, colonelul Timka își linse degetul și începu să numere.

Capitolul 14

O ploaie torențială așeza praful în timp ce parcurgeau ultimii kilometri până la castel; pietrișul zvârlit de roți lovea pe dedesubt caroseria murdară de noroi a mașinii Delahaye, iar mirosul de iarbă și pământ proaspăt arat inundase mașina. Pe urmă ploaia se opri și lumina înserării căpătă o nuanță portocalie.

Castelul era mai degrabă grațios, decât impozant, în ciudata lumină portocalie. Stâlpii ferestrelor erau curbați ca o pânză de păianjen îngreunată de rouă. Pentru Hannibal, predispus să caute peste tot semne, loggia curbată a castelului părea o volută din lumea lui Huyghens.

Patru cai de povară, din care ieșeau aburi după ploaie, erau înhămați la un tanc german dezafectat care ieșea din foaier. Cai mari, așa cum era Cesar. Hannibal era fericit să-i vadă, sperând că vor fi de bun augur. Tancul era târât pe role. Încetul cu încetul, caii îl scoteau din holul de la intrare ca și cum ar fi extras un dinte, vizitiul dirijând caii, iar aceștia ciulind urechile atunci când li se vorbea.

— Nemții au aruncat în aer ușa de la intrare, cu tunul, apoi au intrat cu tancul aici, ca să fie la adăpost de avioane, îi spuse contele lui Hannibal în timp ce mașina se oprea. Se obișnuise să-i vorbească băiatului fără să aștepte un răspuns. L-au lăsat aici când s-au retras. Nu l-am putut urni din loc, așa că l-am înconjurat cu paravane și l-am ocolit timp de cinci ani. Acum, că pot să vând iar picturile mele „subversive”, am cu ce să plătesc scoaterea lui de aici. Vino, Hannibal!

Un om de serviciu pândea sosirea mașinii și, împreună cu menajera, avea pregătită o umbrelă în caz că ar fi fost nevoie de așa ceva. Un uriaș câine mastiff îi aștepta și el.

Lui Hannibal îi plăcu felul cum a fost prezentat personalului, la intrare, în loc să intre direct în casă și să le vorbească peste umăr.

— Este nepotul meu, Hannibal. Este de-al nostru acum și ne bucurăm să se afle aici. Madame Brigitte, menajera. Și Pascal, cel care se pricepe la toate.

Madame Brigitte fusese cândva o fată în casă foarte arătoasă. Știa care este locul ei și îl studie rapid pe Hannibal.

Mastifful îl întâmpină cu entuziasm pe conte și îl cântări mai rezervat pe Hannibal. Cățeaua pufni. Hannibal întinse mâna către ea, iar ea îl mirosi, privindu-l pe sub sprâncene.

— Trebuie să-i găsim niște haine, îi spuse contele lui Brigitte. Pentru început, uită-te prin hainele mele de școală vechi, din pod, apoi o să îmbunătățim lucrurile, pe parcurs.

— Și fetița, domnule?

— Încă nimic, Brigitte, spuse el și închise subiectul clătinând din cap.

Imagini cu Hannibal apropiindu-se de casă: strălucirea pietrișului ud din curte, luciul cailor după ploaie, negrul lucios al unei ciori care bea apă din burlanul de la colțul acoperișului; mișcarea unei perdele la o fereastră de sus: luciul părului doamnei Murasaki, apoi întreaga ei siluetă.

Lady Murasaki deschise fereastra. Lumina înserării ajunse pe fața ei, și Hannibal, ieșit dintr-un lung coșmar, făcu primul pas pe tărâmul viselor…

Să treci dintr-un dormitor comun într-o casă particulară este o ușurare. Mobila din tot castelul era ciudată și primitoare, un amestec de stiluri, așa cum fusese găsită prin pod de contele Lecter și de Lady Murasaki după ce jefuitorii naziști fuseseră izgoniți. În timpul ocupației, mobilierul mai important fusese dus cu trenul din Franța în Germania.

Hermann Goering și Führerul însuși râvniseră lucrările lui Robert Lecter și ale altor artiști francezi. După ce fusese instaurată ocupația nazistă, unul dintre primele lucruri făcute de Goering fusese arestarea lui Robert Lecter ca „artist slav subversiv” și adunarea a cât mai multor picturi „decadente”, pentru a „proteja cetățenii” de ele. Tablourile au fost sechestrate în colecțiile particulare ale lui Goering și Hitler.

Când contele a fost eliberat din închisoare de Aliați, el și Lady Murasaki s-au descurcat cum au putut, iar personalul a muncit numai pentru casă și masă până când contele Lecter s-a pus iar pe picioare.

Contele Lecter își văzu nepotul instalat în camera lui. Generoasă ca mărime și luminoasă, camera fusese pregătită pentru Hannibal cu draperii și afișe care să acopere piatra și să înveselească atmosfera. O mască kendo și săbii de bambus erau puse pe o panoplie pe perete. Dacă ar fi vorbit, Hannibal ar fi întrebat de stăpâna casei.