Hannibal în spatele măȘtii

Capitolul 5

IARNA, 1944-1945

Când frontul de răsărit s-a prăbușit, armata rusească s-a întins ca o lavă peste Europa Răsăriteană, lăsând în urmă un peisaj de fum și cenușă, populat de flămânzi și morți.

Dinspre est și dinspre sud, rușii au venit către Marea Baltică din Belarus, împingând în fața lor unități Waffen SS în retragere, disperate să ajungă mai repede pe coastă, cu speranța că vor fi evacuate pe mare, în Danemarca.

Era sfârșitul oricărei ambiții pentru Hiwis. După ce uciseseră și prădaseră pentru stăpânii lor naziști, după ce uciseseră evrei și țigani, niciunul nu fusese primit în SS. Purtau numele de Osttruppen și de abia erau considerați soldați. Mii dintre ei ajunseseră în batalioane de muncă forțată și munciseră până la moarte.

Dar câțiva dezertaseră și începuseră acțiuni pe cont propriu…

•

O vilă lituaniană aflată în apropierea graniței cu Polonia era deschisă pe o latură ca o casă de păpuși acolo unde proiectilele de artilerie îi aruncaseră zidurile în aer. Familia, gonită din pivniță de prima salvă și ucisă de a doua era moartă pe podeaua bucătăriei. Soldați morți, germani și ruși, zăceau în grădină. O mașină a statului-major german era răsturnată pe o parte, ruptă în două de o explozie.

Un maior SS stătea proptit pe un divan în fața șemineului din camera de zi, cu pantalonii șiroind de sânge. Sergentul lui luase o pătură de pe un pat și-l învelise, aprinsese și focul, dar camera era deschisă către cer. Scosese și cizmele maiorului, iar tălpile acestuia erau negre. Sergentul auzi un zgomot afară. Trase siguranța armei și se duse la fereastră.

O ambulanță, un Zis-44 rusesc, dar purtând însemnele Crucii Roșii Internaționale, hodorogea pe drumul pietruit.

Grutas coborî primul din ambulanță, îmbrăcat în haine albe.

— Suntem elvețieni. Aveți răniți? Câți sunteți?

Sergentul privi peste umăr.

— Sanitarii, domnule maior. Doriți să mergeți cu ei, domnule?

Maiorul aprobă din cap.

Grutas și Dortlich, cu un cap mai înalt, scoaseră o targă din cabină.

Sergentul se apropie să le vorbească.

— Ușor cu el, este lovit la picioare. Tălpile i-au degerat. Posibil să fie cangrenate. Aveți un spital de campanie?

— Da, desigur, dar pot să-l operez și aici, spuse Grutas sergentului în timp ce-l împușca de două ori în piept, scuturând praful de pe uniforma acestuia.

Picioarele omului se înmuiară și Grutas păși peste el, spre ușă, și-l împușcă pe maior prin pătură.

Milko, Kolnas și Grentz ieșiră din spatele dubei. Purtau o amestecătură de uniforme – poliția lituaniană, sanitarii lituanieni, corpul sanitar estonian, Crucea Roșie Internațională –, dar toți purtau brasarde cu însemne sanitare mari pe braț.

Este destul de obositor să jefuiești cadavrele; cei care făceau asta înjurau din cauza efortului, în timp ce scotoceau prin hârtiile și fotografiile din portofele. Maiorul încă trăia și își ridică mâna la Milko. Milko luă ceasul de pe mâna rănitului și și-l puse în buzunar.

Grutas și Dortlich scoaseră din casă un covor rulat și-l aruncară în dubă.

Puseră o prelată pe jos și aruncară acolo ceasuri, rame de ochelari din aur și inele.

Un tanc ieși din pădure, un T-34 rusesc, cu camuflaj de iarnă, cu tunul trecând peste câmp și servantul acestuia stând pe jumătate afară din trapă.

Un om ascuns într-un staul din spatele casei renunță la ascunzătoarea lui și fugi peste câmp, spre pădure, ducând în brațe un ceas de masă din bronz și călcând în picioare cadavrele.

Mitraliera tancului răpăi și jefuitorul care fugea căzu în față, zdrobindu-și fața de ceas și spărgând cadranul acestuia; inima lui și ceasul mai bătură o dată și se opriră.

— Ridicați un corp! strigă Grutas.

Aruncară un cadavru pe targă. Turela tancului se rotea către ei. Grutas flutură steagul alb și arătă către însemnele sanitare de pe mașină. Tancul trecu mai departe.

O ultimă privire prin casă. Maiorul încă trăia. Se prinse de pantalonii lui Grutas când acesta trecu pe lângă el. Prinsese piciorul lui Grutas și nu l mai lăsă să plece. Grutas se aplecă și-l prinse de însemnele de armă de pe gulerul uniformei.

— Se zice că trebuia să primim și noi capetele de mort, spuse. Poate că viermii se vor ocupa de asta.

Îl împușcă pe maior în piept. Bărbatul dădu drumul pantalonului lui Grutas și, în timp ce murea, se uită mirat la pumnul său gol.

Duba săltă iar peste câmp, urmele ei trecând peste cadavre terciuite, și, de cum intrară în pădure, prelata din spate fu ridicată și Grentz aruncă afară cadavrul.

Din înalturi, bomba șuierătoare a unui Stuka plonjă după tancul rusesc care scuipa foc pe țeava tunului. Sub acoperirea boltei pădurii, înghesuiți în tanc, cei din echipaj auziră cum bomba rupe crăcile copacilor și explodează, șrapnelele și schijele lovind învelișul blindat.

Capitolul 6

— Știi ce zi este azi? întrebă Hannibal peste terciul care constituia micul dejun în cabana de vânătoare. Este ziua în care soarele ajunge la fereastra unchiului Elgar.

— La ce oră apare? întrebă Jakov, ca și cum n-ar fi știut.

— O să apară de după turn, la zece și jumătate, răspunse Hannibal.

— Asta era în 1941, spuse domnul Jakov. Crezi că momentul apariției va fi același?

— Da.

— Dar anul este mai lung decât cele 365 de zile.

— Dar, domnule Jakov, anul ăsta este primul după un an bisect. Așa a fost și 1941, ultima dată când am urmărit fenomenul.

— Și atunci se ajustează perfect calendarul, sau se fac doar niște corecții grosiere?

O creangă de salcâm pocni în foc.

— Cred că sunt două întrebări separate, spuse Hannibal.

Domnul Jakov era mulțumit, dar răspunse printr-o altă întrebare:

— Va fi anul 2000 an bisect?

— Nu… da, da, va fi an bisect.

— Dar este divizibil cu o sută, spuse domnul Jakov.

— Și este divizibil și cu patru sute, spuse Hannibal.

— Exact. Va fi prima dată când se aplică regula calendarului gregorian. Poate că, în acea zi, supraviețuind atâtor ajustări grosolane, o să-ți amintești discuția noastră. Din acest loc. Ridică paharul. La anul, în castelul Lecter.

•

Lothar auzi primul, în timp ce lua apă, zgomotul motorului și crengile rupte. Lăsă gălețile la izvor și, grăbit să se întoarcă la cabană, nu-și șterse urmele.

Tancul sovietic, un T-34 în camuflaj de iarnă, cu zăpadă și paie, trecu peste drumeag și intră în luminiș. Pe turelă, în rusă, avea scrise cuvintele „Să răzbunăm fetele sovietice” și „Să nimicim inamicul fascist”. Doi soldați în alb călăreau pe radiatoare. Turela se roti, ca tunul să aibă în linia de ochire casa. O trapă se deschise și un mitralior în uniformă albă apăru în spatele mitralierei. Comandantul tancului apăru din cealaltă trapă, cu un megafon. Își repetă mesajul în rusă și în germană, urlând ca să acopere uruitul motorului diesel al tancului.

— Avem nevoie de apă, nu o să vă facem niciun rău și nu o să vă rechiziționăm proviziile, dacă nu se trage asupra noastră. Dacă se trage și un singur foc, veți muri cu toții. Ieșiți afară! Mitralior, încarcă și armează. Dacă nu le vezi mutrele până ajung cu numărătoarea la zece, deschizi focul!

Se auzi clănțănitul mitralierei, când fu armată.

Contele Lecter ieși afară, direct în lumina soarelui, cu mâinile la vedere.

— Luați apă. Nu vă facem niciun rău.

Comandantul tancului lăsă megafonul.

— Ieșiți cu toții afară, să vă vad!

Contele și comandantul tancului se studiară un moment mai lung. Comandantul își arătă palmele goale. Contele își arătă palmele goale. Contele se întoarse către casă.

— Veniți.

Când comandantul văzu familia, spuse:

— Copiii pot să rămână înăuntru, unde este cald. Apoi spuse mitraliorului și celorlalți din echipaj: Supraveghează-i. Atenție la ferestrele de sus. Porniți pompa. Puteți fuma.

Mitraliorul își ridică ochelarii de protecție și își aprinse o țigară. Era un puști, cu pielea din jurul ochilor mai palidă decât în rest. O văzu pe Mischa trăgând cu ochiul de după ușă și îi zâmbi.

În afară de canistrele cu carburant și cu apă, de tanc era atârnată o pompă cu motor, cu demaror cu sfoară.

Pilotul tancului întinse un furtun cu filtru în capăt până la izvor și, după ce trase de mai multe ori de sfoara pompei, aceasta începu să clănțăne și porni.

Zgomotul acoperi șuieratul bombardierului Stuka, aflat în picaj, până când acesta fu aproape deasupra lor, mitraliorul rotind țeava armei, luptându-se cu ea, trăgând când tunul avionului lovea deja pământul. Schijele șuierară pe învelișul blindat al tancului, îl loviră pe mitralior, dar acesta continuă să tragă cu mâna sănătoasă.

Parbrizul avionului se făcu țăndări, ochelarii pilotului se umplură de sânge, iar bombardierul, încă având o bombă la bord, lovi vârfurile copacilor, se prăbuși în grădină, benzina explodă, în timp ce tunul de sub aripi continua să tragă și după impact.

Hannibal, pe podeaua cabanei, acoperind-o parțial pe Mischa, își văzu mama zăcând în curte, însângerată, cu rochia în flăcări.

— Stai aici, îi spuse lui Mischa și fugi la mama lui în timp ce muniția din avion se încingea, din ce în ce mai repede, proiectilele lovind zăpada iar flăcările lingând bomba rămasă sub aripă.

Pilotul mai era în cabină, mort, cu fața arsă transformată într-o hârcă, cu ochitorul mort în spatele lui.

Numai Lothar supraviețuise în curte și ridica o mâna însângerată către băiat. Apoi Mischa alergă spre mama ei și Lothar încercă să o prindă când trecea pe lângă el, dar un proiectil de tun din avionul în flăcări îl străpunse, sângele împroșcând copila, iar Mischa își ridică brațele spre cer, țipând. Hannibal aruncă zăpadă pe hainele în flăcări ale mamei sale, se ridică și fugi la Mischa printre proiectilele pornite la întâmplare și o duse în beciul cabanei. Detunăturile de afară se răriră și încetară când proiectilele se topiră. Cerul se întunecă și începu să ningă pe metalul încins.

Întuneric și zăpadă. Hannibal, printre cadavre, nu știa cât timp trecuse; zăpada acoperise ochii și părul mamei sale. Hannibal o smuci, dar trupul era bocnă pe pământ. Își lipi fața de a ei. Sânii erau înghețați și tari, inima tăcea. Puse o învelitoare pe fața ei și o acoperi cu zăpadă. Umbre întunecate se mișcau la liziera pădurii. Torța lui se reflecta în ochii lupilor. Strigă la ei și agită o lopată. Mischa ținea morțiș să iasă până la mama ei – trebuia să aleagă. O luă pe Mischa înăuntru și-i lăsă pe morți în întuneric. Cartea domnului Jakov rămase neatinsă lângă mâna lui vânătă până când un lup mâncă învelitoarea din piele, iar paginile desprinse din Tratatul asupra luminii al lui Huyghens acoperiră creierii domnului Jakov, întinși în zăpadă.

Hannibal și Mischa auzeau mârâiturile de afară. Hannibal întări focul. Pentru a acoperi zgomotul, încercă să o convingă pe Mischa sa cânte; îi cântă el. Ea se agăță de hainele lui.

— Ein Mannlein…

Fulgi de zăpadă la ferestre. Într-un ochi de geam apăru un cerc întunecat, făcut cu o mânușă. Pe urmă, în cercul întunecat apăru un ochi albastru-spălăcit.