Hannibal în spatele măȘtii

Capitolul 17

Doctorul J. Rufin avea cabinetul într-o casă din oraș cu o mică gradină în față. Firma discretă de deasupra intrării avea trecute numele și titlurile: Docteur en Médecine, Ph.D., Psychiatre.

Contele Lecter și Lady Murasaki stau pe scaunele incomode din sala de așteptare, printre pacienții doctorului Rufin, dintre care unii au mari dificultăți în a sta locului.

Cabinetul doctorului este în stil greoi, victorian, cu două fotolii în fața șemineului, un șezlong cu o cuvertură cu ciucuri pe el și, în apropierea ferestrei, o masă de laborator și un sterilizator din oțel.

Doctorul Rufin, de vârstă mijlocie și purtând barbă, și Hannibal stau în fotolii, doctorul vorbindu-i cu o voce gravă și plăcută.

— Hannibal, privește cum se balansează metronomul și ascultă glasul meu, vei intra într-o stare pe care o numesc somn cu ochii deschiși. Nu-ți cer să-mi vorbești, dar aș vrea să scoți un sunet pentru da și nu. Ești liniștit, simți cum aluneci.

Între ei, pe o masă, pendulul metronomului merge înainte și înapoi. Un ceas cu semnele zodiacului și heruvimi ticăie pe polița șemineului. În timp ce doctorul Rufin vorbește, Hannibal compară ritmul bătăilor metronomului cu acelea ale ceasului. Intră și ies din fază. Hannibal se întreabă dacă, numărând intervalele între două momente în care se află în aceeași fază și măsurând lungimea pendulului metronomului ar putea calcula lungimea pendulului nevăzut din ceas. Ajunge la concluzia că ar putea. Doctorul Rufin vorbește în tot acest timp.

— Un sunet scos din gura ta, Hannibal, orice sunet e bun.

Hannibal, cu ochii fixați la metronom, ascultător, scoase un fâsâit, suflând aer printre limbă și buza de jos.

— Foarte bine, spuse doctorul Rufin. Rămâi calm în această stare de somn cu ochii deschiși. Și ce sunet folosim pentru nu? Nu, Hannibal. Nu.

Hannibal scoase un sunet mai înalt, prinzându-și între dinți buza de jos și suflând aerul din obraji printre dinții de sus.

— Asta înseamnă comunicare, Hannibal, și poți să o faci. Crezi că putem merge mai departe, împreună?

Sunetul afirmativ al lui Hannibal fu destul de sonor ca să fie auzit din sala de așteptare, unde pacienții schimbară priviri temătoare. Contele Lecter puse picior peste picior și își drese glasul, iar Lady Murasaki își roti cu grație privirea către tavan.

Un om cu mutra de veveriță spuse:

— Nu am fost eu.

•

— Hannibal, știu că somnul îți este adeseori tulburat, spuse doctorul Rufin. Rămâi calm în starea de somn cu ochii deschiși; poți să-mi spui lucrurile pe care le vezi în vis?

Hannibal, numărând bătăile, îi oferi doctorului Rufin un șuierat negativ.

Pe cadranul ceasului era gravată cifra romană IV, în loc de IIII, pentru a păstra simetria cu VIII din cealaltă parte. Hannibal se întrebă dacă ceasul bătea după numărul cifrelor romane – o bătaie care să însemne „cinci” și alta care să însemne „unu”.

Doctorul îi oferi o coală de hârtie.

— Poți să scrii câteva dintre lucrurile pe care le-ai văzut? Strigi numele surorii tale, pe ea o vezi?

Hannibal încuviință cu o mișcare a capului.

În castelul Lecter, unele ceasuri aveau cadranul marcat cu cifre romane, altele nu, dar toate aveau IV în loc de IIII. Când domnul Jakov deschisese un ceas și-i explicase mecanismul, îi povestise și despre Knibb și ceasurile lui cu inscripții romane – ar fi interesant de vizitat Sala Ceasurilor pentru a vedea mecanismele. Se gândi să meargă imediat acolo, dar ar fi fost o întrerupere mult prea mare pentru doctorul Rufin.

— Hannibal. Hannibal. Vrei să scrii ce vezi când te gândești la ultima dată când ai văzut-o pe sora ta? Vrei să scrii ce imagine vezi?

Hannibal scrie fără să se uite la coala de hârtie, numărând în același timp bătăile metronomului și pe acelea ale ceasului.

Uitându-se la foaia de hârtie, doctorul Rufin căpătă o speranță.

— Îi vezi dinții de lapte? Numai dinții de lapte? Unde îi vezi, Hannibal?

Hannibal se întinse și opri pendulul, aprecie lungimea acestuia și poziția greutății pe scala metronomului. Scrise pe hârtie: „Într-o căcăstoare, doctore. Pot să deschid ceasul?”

•

Hannibal așteaptă afară, printre ceilalți pacienți.

— Era al tău, nu al meu, se oferi pacientul cu mutră de veveriță. Trebuie să recunoști asta. Ai o gumă?

•

— Am încercat să-l întreb mai multe despre sora lui, dar s-a închis în el, spuse doctorul Rufin.

În cabinetul de consultații, contele stătea în spatele scaunului lui Lady Murasaki.

— Ca să fiu sincer, este de neînțeles pentru mine. L-am examinat și este întreg din punct de vedere fizic. Am descoperit cicatrice pe capul lui, dar nicio urmă de fractură. Bănui că emisferele lui cerebrale lucrează independent, așa cum se întâmplă în urma unor traumatisme la cap, atunci când comunicarea între cele două emisfere este distrusă. Reușește să urmeze simultan mai multe fire de gândire, fără ca unul să fie distras de celelalte, iar unul dintre fire este întotdeauna dedicat distracției.

Cicatricea de pe gât este urma lăsată pe piele de un lanț înghețat. Am mai văzut așa ceva imediat după război, după ce au fost deschise lagărele de concentrare. Nu va spune ce s-a întâmplat cu sora lui. Cred că știe, chiar dacă nu își dă seama, și în asta constă pericolul: mintea își amintește ceea ce-și permite să-și amintească în ritmul ei. Își va aminti atunci când va putea rezista amintirii.

Nu o să-l forțez și este inutil să-l hipnotizez. Dacă își amintește prea devreme, s-ar putea închide în el pentru totdeauna ca să fugă de durere. O să-l țineți acasă?

— Da, răspunseră imediat cei doi.

Rufin încuviință.

— Implicați-l cât puteți de mult în viața de familie. Când va ieși din coșmar, va fi mult mai atașat de dumneavoastră decât vă puteți imagina.

Capitolul 18

Începutul verii, cu nori de polen peste Essonne și rațe prin stufăriș. Hannibal tot nu vorbește, dar doarme fără vise și are poftele unui băiat de treisprezece ani.

Unchiul lui, Robert Lecter, este mai sentimental și mai puțin sobru decât era tatăl lui Hannibal. Are un soi de nepăsare a artistului care s-a adăugat nepăsării datorate vârstei.

Exista o galerie pe acoperiș pe care se putea merge. Polenul se adunase în grămezi în locurile mai joase ale acoperișului, aurind mușchiul, iar păianjeni purtați de vânt se găseau peste tot. Printre copaci, se putea vedea și cotul argintiu al râului.

Contele era înalt și avea un aer păsăresc. Pielea îi era cenușie în lumina puternică de pe acoperiș. Mâinile puse pe balustradă erau subțiratice, dar semănau cu mâinile tatălui lui Hannibal.

— Neamul nostru, noi suntem cumva altfel, Hannibal, spuse el. O învățăm de timpuriu, bănuiesc că știi deja asta. În timp, o să te obișnuiești cu asta, dacă acum te stânjenește. Ți-ai pierdut familia și casa, dar acum ne ai pe mine și pe Sheba. Nu-i o încântare? Tatăl ei a adus-o la o expoziție de-a mea la Tokyo Metropolitan, acum douăzeci și cinci de ani. Niciodată nu am văzut un copil mai frumos. Cincisprezece ani mai târziu, când el a devenit ambasador în Franța, a venit și ea. Nu-mi venea să cred ce noroc am și m-am prezentat imediat la ambasadă, declarând că doresc să mă convertesc la șintoism. Mi-a spus că religia mea nu-i treaba lui. Niciodată nu a fost de acord cu mine, dar îi plăceau tablourile mele. Tablourile! Vino. Ăsta este atelierul meu.

Era o încăpere vastă la primul etaj al castelului. Pânze în diverse stadii de lucru stăteau pe șevalete sau erau înșirate pe lângă ziduri. Un șezlong se afla pe un podium și, lângă el, într-un cuier, un chimono. O pânză acoperită se afla pe un șevalet din apropiere.

Trecură în camera alăturată, unde era un șevalet mai mare, acoperit cu hârtie albă de ziar, pe marginea căruia se aflau tuburi de culori și bucăți de cărbune.

— Am amenajat spațiul ăsta pentru tine, atelierul tău, spuse contele. Aici poți găsi salvarea, Hannibal. Când simți că ești gata să explodezi, desenează! Pictează! Cu mișcări ample, cu multă culoare. Nu încerca să te gândești la ce o să iasă, nu încerca să fii delicat. O să ai parte de suficientă delicatețe de la Sheba. Privi peste pomi, către râu. Ne vedem la masă. Roag-o pe Madame Brigitte să-ți găsească o pălărie. O să ieșim la plimbare pe după-masă, după ce termini lecțiile.

După ce contele îl lăsă singur, Hannibal nu se duse imediat la șevalet; era curios ce se întâmpla în atelier, voia să știe ce-i cu pânza în lucru. Puse mâna pe șezlong, atinse chimonoul și-l duse la obraz. Ajunse în fața șevaletului și ridică acoperământul. Contele o picta pe Lady Murasaki, nud pe șezlong. Imaginea ajunse la ochii largi deschiși ai lui Hannibal. Pupilele îi străluciră, licurici sclipiră în întuneric.

•

Se apropia înserarea și Lady Murasaki organizase o cină la iarbă verde, de unde puteau vedea luna plină și puteau auzi insectele. Așteptau răsăritul lunii, Chiyoh cântând în întuneric la lăută, acompaniată de greieri. Un foșnet de mătase sau o urmă de parfum și Hannibal știa întotdeauna unde se afla Lady Murasaki.

Greierii din Franța nu se puteau compara cu cei din Japonia, suzumushi, i-a explicat contele, dar mergea și așa. Contele încercase de mai multe ori, înainte de război, să aducă suzumushi din Japonia, pentru Lady Murasaki, dar niciunul nu supraviețuise drumului și ei nu-i spusese niciodată asta.

În noaptea liniștită, în aerul ud după ploaie, se jucau de-a identificarea aromelor, Hannibal arzând bețigașe parfumate, iar Chiyoh încercând să le identifice. Lady Murasaki cânta la koto în astfel de ocazii, pentru ca Chiyoh să se poată concentra, oferindu-i uneori indicii muzicale dintr-un repertoriu pe care Hannibal nu-l cunoștea.

•

A fost trimis să asiste la ore, la școala din sat, devenind ținta curiozității celorlalți deoarece nu scotea un cuvânt. În a doua zi, un bădăran mai mare scuipă în capul unui elev din clasa întâi, iar Hannibal îi rupse coccisul și nasul. A fost trimis acasă, dar expresia de pe chipul său nu se schimbă niciun moment.

•

S-a ajuns să facă lecții împreună cu Chiyoh, acasă. Chiyoh era logodită de mai mulți ani cu fiul unui diplomat din Japonia, iar acum învăța de la Lady Murasaki lucrurile pe care trebuia să le cunoască.

Modul de învățare era foarte diferit de acela al domnului Jakov, dar temele abordate aveau o frumusețe aparte, așa cum era matematica domnului Jakov, și Hannibal le considera fascinante.

Stând în lumina bună de la fereastra salonului ei, Lady Murasaki îl învăță caligrafia, pictând pe hârtie de ziar, și reuși să obțină efecte deosebit de delicate cu o pensulă mare. Avea în față simbolul eternității, o formă triunghiulară, plăcută vederii. Lângă el, se afla cel al grației, titlul principal din ziarul pe care fusese pictat fiind „Doctor condamnat la Nürnberg”.

— Acest exercițiu se numește „Eternitatea din opt trăsături de penel”, spuse ea. Încearcă.

La sfârșitul lecțiilor, Lady Murasaki și Chiyoh făcură fiecare câte un cocor origami, cu intenția de a-i pune pe altarul din mansardă.

Hannibal luă și el o foaie de hârtie pentru origami ca să facă un cocor. Privirea întrebătoare aruncată de Chiyoh către Lady Murasaki îl făcu să se simtă pentru o clipă ca un nechemat. Lady Murasaki îi întinse foarfeca. (Mai târziu avea să o mustre pe Chiyoh pentru scăpare, care nu era permisă în mediul diplomatic.)

— Chiyoh are o verișoară în Hiroshima, pe care o cheamă Sadako, interveni Lady Murasaki. Este pe moarte din cauza radiațiilor. Sadako crede că, dacă va reuși să facă o mie de cocori din hârtie, va supraviețui. Este slăbită și fără putere, așa că o ajutăm în fiecare zi făcând cocori de hârtie. Indiferent dacă ei sunt de folos sau nu, cât timp facem acești cocori ea este prezentă în gândurile noastre, împreună cu toți ceilalți care suferă de pe urma războiului. Tu o să faci cocori pentru noi, Hannibal, iar noi o să-i facem pentru tine. Să facem împreună cocorii pentru Sadako.