Hannibal în spatele măȘtii

Capitolul 20

Scârbit de bocete și de ritmul imnurilor, și de zgomotul de fond al funeraliilor, Hannibal Lecter, de treisprezece ani și ultimul din neamul său, stătea în ușa bisericii lângă Lady Murasaki și Chiyoh, dând mâna absent cu rudele îndoliate, femeile descoperindu-și capul imediat ce ieșeau din biserică din cauza prejudecăților legate de baticuri, apărute după război.

Lady Murasaki asculta atentă și dădea cu grație răspunsurile potrivite.

Simțindu-i oboseala, Hannibal ieși din ale lui și se trezi că vorbește, ca ea să nu mai fie nevoită să facă asta, vocea lui recent recâștigată degenerând rapid într-un fel de croncănit. Dacă Lady Murasaki era surprinsă să-l audă, nu o arătă, ci-l luă de mână și-l strânse delicat în timp ce întindea cealaltă mână următorului îndoliat.

Un cârd de ziariști din Paris sosise să relateze despre decesul unui artist de marcă ce-i evitase pe tot parcursul vieții lui. Lady Murasaki nu avea nimic să le spună.

În după-amiaza acelei zile nesfârșite, avocatul contelui sosi la castel însoțit de un reprezentant al Biroului de Taxe. Lady Murasaki le oferi un ceai.

— Doamnă, ezit să tulbur supărarea dumneavoastră, spuse funcționarul de la taxe, dar dorim să fim siguri că aveți suficient timp să faceți alte aranjamente înainte ca acest castel să fie scos la licitație pentru datorii. Aș fi acceptat garanția dumneavoastră pentru plata datoriilor, dar, dat fiind statutul dumneavoastră în Franța, este imposibil.

Până la urmă, sosi și noaptea. Hannibal o conduse pe Lady Murasaki până la ușa camerei, iar Chiyoh își așternu să doarmă în cameră cu ea.

Stătu mult timp treaz în camera lui, iar când adormi sosiră și visele.

Chipul rânjit și mânjit cu sânge și pene al lui Ochi-albaștri se transformă în chipul lui Paul Măcelarul, apoi se transformă la loc.

Hannibal se trezi în miezul nopții, dar visul nu încetă, chipurile apăreau ca niște holograme pe tavan. Acum, că putea să vorbească, nu mai țipa.

Se sculă și merse în atelierul contelui. Aprinse candelabrele din stânga și din dreapta șevaletului. Portretele de pe pereți, terminate sau încă în lucru, căpătaseră un alt statut acum, când creatorul lor dispăruse. Hannibal se simți cuprins de spiritul contelui, gândindu-se că s-ar putea să-i simtă respirația.

Pensulele curățate ale unchiului său se aflau într-o cutie de tablă, iar creta și cărbunele în cutiile lor. Portretul lui Lady Murasaki dispăruse, iar ea își luase și chimonoul din cuier.

Hannibal începu să deseneze cu mișcări ample, așa cum îl sfătuise contele, încercând să lase lucrurile să curgă, trasând dungi diagonale peste foaia de ziar, pete de culoare. Nu mergea, încetă să se forțeze și urmări, pur și simplu, ce-i dezvăluia propria mână.

Capitolul 21

Hannibal stă pe o buturugă într-un luminiș de lângă râu, ciupind corzile lăutei și privind o pânză de păianjen. Păianjenul este un păianjen negru de grădină, care își vede de ale lui. Pânza tremură în timp ce el lucrează la ea. Păianjenul pare incitat de lăută, alergând în diverse puncte ale pânzei ca să caute ce s-a prins acolo atunci când Hannibal ciupește corzile. Aproximează o melodie japoneză, dar ia și note false. Se gândește la vocea plăcută, de alto, a lui Lady Murasaki, atunci când vorbește engleza, cu note ocazionale care nu țin de gama occidentală. Păși peste pânză și merse mai departe. O gâză care zbura prea încet se prinse în plasa păianjenului și acesta se repezi să o înfășoare.

Aerul era cald și liniștit, râul era ca o oglindă. Aproape de mal, gândaci de apă și libelule zburau peste stufăriș. Paul Măcelarul vâslea cu o singură mână și se lăsa să alunece în derivă către sălciile de pe țărm. Greierii se auziră din cutia cu momeală a lui Paul, atrăgând o muscă roșie, care fugi când Paul prinse un greiere și-l înfipse în cârlig. Aruncă undița sub sălcii și pluta prinse viață imediat.

Paul trase afară peștele și-l puse lângă ceilalți, înșirat pe cârligele legate de lanțul atârnat peste bordul bărcii. Ocupat cu peștele, nu auzi zăngănitul din aer. Supse sângele peștelui de pe deget și vâsli către stâlpul cheiului lângă care era parcată mașina lui. Folosi zidul de piatră ca să curețe de solzi peștele și-l aruncă într-o traistă, cu ceva gheață. Ceilalți încă erau vii în apă și trăgeau de sârmă, să se ascundă.

Un zbârnâit prin aer, o armonie străină Franței. Paul se uită la mașina lui ca și cum ar fi fost un zgomot mecanic. Urcă pe mal, încă având în mână cuțitul de pescar, și își examină mașina, verifică antena de la radio și cauciucurile. Se asigură că ușile sunt închise. Alt zbârnâit, acum sub forma unei suite de note.

Paul urmări sunetul, călcând în picioare niște tufișuri, până în luminișul în care îl descoperi pe Hannibal, așezat pe buturugă și cântând la lăuta japoneză, a cărei cutie era proptită de o motoretă. Lângă el, era un caiet de desen. Paul se întoarse imediat la mașină și cercetă filtrul de benzină, să vadă dacă nu cumva era înfundat cu făină sau zahăr. Hannibal nu-l privi până când măcelarul nu se întoarse în poiană și ajunse în fața lui.

— Paul Momund, măcelar, spuse Hannibal.

Se tulburase vederea de o lumină roșie, ca reflectată de gheață pe marginile unei lentile.

— Ai început să vorbești, fiu de curvă. Dacă te-ai jucat cu radiatorul meu, îți iau gâtul. Niciun curcan pe aici ca să te ajute.

— Și nici pe tine. Hannibal mai cântă câteva note. Ce ai făcut este de neiertat.

Hannibal așeza lăuta și luă creionul pentru schițe. Uitându-se la Paul, își folosi degetul mic ca pe o gumă ca să facă o mică corectură schiței.

Întoarse pagina și se ridică, întinzându-i lui Paul foaia albă.

— Trebuie să-ți ceri iertare în scris de la o anumită doamnă.

Mirosul lui Paul ajunsese la el – mătreață și păr murdar.

— Băiete, ești nebun să vii aici.

— Scrie că îți pare rău, că ești vrednic de dispreț și că nu vei mai ridica ochii la ea și nu-i vei mai vorbi în piață.

— Să-mi cer iertare japonezei? râse Paul. Mai degrabă te arunc în râu să te spăl nițel. Puse mâna pe cuțit. Pe urmă îți spintec pantalonii și-ți bag ceva unde nu ți-ai dori.

Se apropie de Hannibal, iar acesta dădu înapoi către motoretă și cutia lăutei. Se opri.

— Ai întrebat cum o are, cred. Cum spuneai că trebuie să fie?

— E maică-ta? Ale japonezelor sunt invers! Trebuie să te culci cu una și o să vezi.

Paul se repezi, mâinile lui fiind gata să-l spulbere, dar Hannibal scoase dintr-o singură mișcare katana din cutia lăutei și-l tăie pe Paul de-a latul burții.

— Invers, așa?

Urletul măcelarului răsună printre copaci și păsările zburară în grabă. Paul își puse mâinile pe burtă și ele i se acoperiră imediat de sânge. Privi în jos, la tăietură, și încercă să țină marginile ei lipite, dar intestinele i se scurgeau printre degete. Hannibal păși într-o parte și, rotindu-se, îl tăie pe Paul în zona rinichilor.

— Sau tangențial la coloană?

Tăindu-l pe Paul în X, ochii șocați ai acestuia, încercarea măcelarului de a fugi, atins lângă clavicula, jetul de sânge arterial împroșcându-l în față pe Hannibal. Următoarele două lovituri îi taie tendonul lui Ahile și cade schilodit, zbierând ca un juncan.

Paul Măcelarul stă proptit de buturugă. Nu-și poate ridica mâinile.

Hannibal îl privește în ochi.

— Vrei să-mi vezi schițele?

Îi arată caietul de desen. Capul lui Paul Măcelarul pe un platou, cu o etichetă legată de păr. Pe ea scrie Paul Momund, măcelărie. Vederea lui Paul se întunecă. Sabia lui Hannibal tresare și Paul o vede o clipă pieziș, apoi sângele i se scurge și rămâne în întuneric.

În propria întunecare, Hannibal aude glasul lui Mischa, la apropierea lebedei, spunând: „Oh, Anniba!”

Amiaza se termină. Hannibal stă în amurg, cu ochii închiși, lângă buturuga pe care este capul măcelarului. Deschide ochii și se uită lung la el. Într-un târziu se ridică și pornește către chei. Lanțul pe care sunt cârligele cu peștii prinși îl face să se scarpine pe cicatricele de la gât. Peștii sunt încă vii. Își udă mâna înainte de a-i atinge și-i eliberează unul câte unul.

— Fugiți, spune, fugiți, și aruncă lanțul departe, în apă. Eliberează și greierii. Fugiți! le spune. Se uita în coș și vede peștele curățat de solzi și simte o urmă de foame. Miam, spune.