Harry Potter şi Ordinul Phoenix

ARMATA LUI DUMBLEDORE
― Harry, Umbridge ţi-a citit scrisorile. Nu există altă expli­caţie.

Crezi că Umbridge a atacat-o pe Hedwig? zise el, foarte supărat.

― Sunt aproape sigură, zise Hermione sumbru. Ai grijă, îţi fuge broasca!

Harry îşi îndreptă bagheta spre broasca-bou care sărea plină de speranţă către celălalt capăt al mesei ― "Accio!" ― iar ca se întoarse posomorâtă înapoi în mâna sa.

Farmecele erau mereu una dintre orele la care puteau să se bucure în linişte de o discuţie personală; de obicei era atâta mişcare şi activitate, încât pericolul de a fi auziţi era foarte scăzut. Azi, cu clasa plină de broaşte-bou care orăcăi­au şi corbi care croncăneau, şi din cauza ploii torenţiale care şiroia şi răpăia pe ferestrele clasei, discuţia în şoaptă a lui Harry, Ron şi Hermione despre felul în care Umbridge aproape că îl prinsese pe Sirius trecu neobservată.

― Eu m-am gândit la asta de când te-a acuzat Filch că ai comandat bombe cu miros de baligă, pentru că mi s-a părut o minciună străvezie, şopti Hermione. Adică, după ce ţi-ar fi fost citită scrisoarea, ar fi fost cât se poate de clar că nu dăduseşi nici o comandă, aşa că nu ai fi avut deloc pro­bleme... o glumă proastă, nu-i aşa? Însă apoi m-am gândit: dar dacă cineva nu dorise decât o scuză ca să-ţi citească scrisorile? Păi, atunci, ar fi fost un mod perfect de a obţine asta pentru Umbridge... Să îi vândă un pont lui Filch, să îl lase pe el să se ocupe de partea murdară şi să confişte scrisoarea. Apoi ori găsea un mod să o fure, ori îi cerea să o vadă ― nu cred că Filch s-ar fi opus, când a susţinut el drepturile elevilor? Harry, striveşti broasca.

Harry se uită în jos; într-adevăr, îşi strângea atât de tare broasca-bou, încât îi ieşeau ochii din cap; o puse repede la loc pe masă.

― Aseară chiar că am scăpat ca prin urechile acului, spuse Hermione. Eu nu mă întreb decât dacă Sirius ştie cât de aproape a fost. Silencio.

Broasca-bou pe care îşi exersa Vraja de Tăcere amuţi în mijlocul orăcăitului şi se uită la el urât şi cu reproş.

― Dacă l-ar fi prins pe Snuffles...

Harry termină fraza în locul ei.

― Probabil că în dimineaţa asta ar fi fost înapoi în Azkaban.

Îşi mişcă bagheta fără să se concentreze prea tare; broas­ca bou se umflă ca un balon mare şi scoase un fluierat foarte ascuţit.

― Silencio! zise Hermione grăbită, îndreptându-şi bagheta către broasca lui Harry, care se dezumflă încet în faţa lor. Păi, n-are voie să o mai facă, asta este tot. Însă nu pot să-mi dau seama cum să-l anunţăm. Nu putem să-i trimitem o bufniţă.

― Nu cred că va mai risca, spuse Ron. Nu e prost, ştie şi el că a fost cât pe-aci să-l prindă. Silencio!

Corbul mare şi urât din faţa lui scoase un croncănit batjo­coritor.

― Silencio. SILENCIO!

Corbul croncăni şi mai tare.

― E din cauza modului în care îţi mişti bagheta, spuse Hermione, privindu-i critic pe Ron. Nu ar trebui să o flu­turi, este mai mult o zvâcnitură.

― Corbii sunt mai dificili decât broaştele, spuse Ron printre dinţi.

― Bine, hai să facem schimb, zise Hermione, înşfăcând corbul lui Ron şi înlocuindu-l cu broasca-bou grasă pe care o avea ea. Silencio!

Corbul continuă să îşi deschidă şi închidă ciocul ascuţit, însă nu ieşi nici un sunet.

― Foarte bine, domnişoară Granger, zise profesorul Flitwick cu vocea sa mică şi chiţăită, făcându-i pe Harry, Ron şi Hermione să tresară. Acum încearcă şi tu, domnule Weasley.

― Pof... ? A... a, da, zise Ron, foarte tulburat. Ăă... Silencio!

Zvâcni bagheta atât de tare spre broască, încât o înţepă

În ochi: broasca scoase un orăcăit asurzitor şi sări de pe masă.

Nici unul dintre ei nu fu surprins că Harry şi Ron primi­ră ca temă exerciţii în plus cu Vraja de Tăcere.

Le fu permis să rămână înăuntru în timpul pauzei din cauza ploii torenţiale de afară. Îşi găsiră locuri într-o clasă gălăgioasă şi foarte aglomerată de la primul etaj în care Peeves plutea visător lângă candelabru, suflând din când în când bile cu cerneală peste capul cuiva. Abia se aşezaseră, când Angelina se apropie de ei, croindu-şi drum printre grupurile de elevi care şuşoteau.

― Am primit aprobarea! zise ea. Să reînfiinţez echipa de vâjthaţ!

― Minunat! spuseră Ron şi Harry într-un glas.

― Da, zise Angelina, zâmbind larg. M-am dus la McGo­nagall şi cred că s-ar putea să fi vorbit cu Dumbledore. Oricum, Umbridge nu a avut cum să nu cedeze. Ha! Aşa că vreau să fiţi pe teren astă-seară la şapte, pentru că avem de recuperat timpul pierdut. Vă daţi seama că mai avem doar trei săptămâni până la primul meci?

Se îndepărtă de ei strecurându-se în continuare, scăpă de puţin să nu fie stropită de Peeves cu cerneală, lăsându-i această plăcere unui elev din primul an, şi se făcu nevăzută.

Lui Ron îi păli puţin zâmbetul de pe faţă când se uită pe fereastra care acum era opacă din cauza ploii torenţiale.

― Sper să se facă frumos. Hermione, ce-i cu tine?

Şi ea se uita pe fereastră, dar parcă nici n-ar fi văzut-o. Privea în gol şi căzuse pe gânduri.

― Mă gândeam... zise ea, încruntându-se încă la fereastra care şiroia de ploaie.

― La Siri... Snuffles? spuse Harry.

― Nu... nu chiar... spuse Hermione rar. Ci... mă între­bam... presupun că facem ce trebuie... cred... nu-i aşa?

Harry şi Ron se uitară unul la celălalt.

― Păi, aici chiar că ne-a lămurit, zise Ron. Ar fi fost foarte neplăcut dacă nu ne-ai fi explicat cum trebuie.

Hermione se uită la el de parcă tocmai îşi dăduse seama că era acolo.

― Mă gândeam, zise ea, având acum o voce mult mai pu­ternică, dacă am făcut ce trebuie înfiinţând grupul acesta de Apărare contra Magiei Negre.

― Poftim? ziseră Harry şi Ron în acelaşi timp.

― Hermione, dar a fost ideea ta! spuse Ron indignat.

― Ştiu, spuse Hermione, frângându-şi mâinile. Dar, după ce am vorbit cu Snuffles...

― Dar el este complet de acord, zise Harry.

― Da, spuse Hermione, uitându-se iar la fereastră. Da, şi tocmai asta m-a făcut să cred că, poate, până la urmă nu este o idee bună...

Peeves pluti pe deasupra lor pe burtă, având un pai de suflat pregătit; toţi trei îşi ridicară automat ghiozdanele ca să îşi acopere capetele până când trecu de ei.

― Stai să văd dacă am înţeles bine, spuse Harry supărat, în timp ce îşi lăsau ghiozdanele jos. Sirius este de acord cu noi, aşa că tu crezi că nu ar mai trebui s-o facem?

Hermione părea încordată şi destul de nefericită. Uitându-se acum la mâinile ei, zise:

― Tu chiar ai încredere în judecata lui?

― Da, am! spuse Harry imediat. Ne-a dat mereu sfaturi excelente!

O bilă cu cerneală vâjâi pe lângă ei, nimerind-o pe Katie Bell direct în ureche. Hermione o urmări pe Katie cum se ridică imediat în picioare şi începe să arunce cu obiecte îl Peeves; trecură câteva clipe până când Hermione vorbi din nou şi părea să-şi fi ales cu foarte mare grijă cuvintele.

― Nu credeţi că a devenit... oarecum... nesăbuit... de este închis în Casa Cumplită? Nu credeţi că... Într-un fel trăieşte prin noi?

― Cum adică, "trăieşte prin noi"? replică Harry.

― Adică... păi, cred că ar fi încântat dacă ar putea să formeze societăţi secrete de apărare chiar sub nasul cuiva de la Minister... Cred că este extrem de frustrat pentru că nu poate să facă mai nimic de acolo de unde este... Aşa că am impresia că este dornic să ne stârnească... Într-un fel.

Ron păru cu totul derutat.

― Sirius are dreptate, zise el, chiar că vorbeşti ca mama. Hermione îşi muşcă buza şi nu răspunse. Clopoţelul sună exact când Peeves zbură spre Katie şi îi vărsă o călimară plină în cap.

*
Vremea nu fu cu nimic mai frumoasă o dată cu trecerea timpului, aşa că la ora şapte în seara aceea, când Harry şi Ron se duseră la antrenamentul de pe terenul de vâjthaţ, se udară leoarcă în câteva minute, cu picioarele alunecându-le pe iarba înmuiată. Cerul era cenuşiu închis şi propice tunetelor, iar ei fură uşuraţi când ajunseră în vestiarele calde şi luminoase, chiar dacă ştiau că îşi trăgeau sufletul doar pentru puţin timp. Îi găsiră pe Fred şi George dis­cutând dacă să se folosească de propriile Cutii de Gustări cu surprize ca să scape de zburat.

― ... dar pariez că o să ştie ce am făcut, zise Fred din colţul gurii. Măcar dacă nu i-aş fi propus să cumpere nişte Pastile de Vărsat ieri.

― Am putea să încercăm Fondanta Febrei, murmură Geor­ge, pe asta încă nu a văzut-o nimeni...

― Funcţionează? întrebă Ron plin de speranţă, în timp ce răpăitul ploii pe acoperiş se înteţea şi vântul urla în jurul clădirii.

― Păi, da, spuse Fred, o să-ţi crească imediat temperatura.

― Însă te alegi şi cu nişte coşuri pline de puroi, zise George, de care încă nu am descoperit cum să scapi.

― Dar nu văd nici un coş, zise Ron, uitându-se la gemeni.

― Nu, păi, nu ai cum, spuse Fred sumbru, nu sunt într-un loc expus privirilor celorlalţi.

― Însă fac ca urcatul pe mătură să fie o adevărată pacoste, dacă stai în...

― Bine, toată lumea să fie atentă la mine, spuse Angelina tare, ieşind din biroul căpitanului. Ştiu că nu este o vreme ideală, însă este posibil să jucăm cu Viperinii în condiţii asemănătoare cu acestea, aşa că este o idee bună să vedem cum o să ne descurcăm. Harry, parcă ţi-ai făcut ceva la ochelari ca să nu ţi se aburească de la ploaie, de când am jucat cu Astropufii pe furtuna aia, nu?

― I-a vrăjit Hermione, spuse Harry.

Îşi scoase bagheta, îşi atinse ochelarii şi zise: Impervius!

― Cred că ar trebui să încercăm toţi, spuse Angelina. Dacă nu ne-ar mai ploua în faţă, am vedea mai bine ― hai, toată lumea ― Impervius! Bine, hai să mergem.

Îşi băgară toţi baghetele în buzunarele interioare ale robelor, îşi puseră măturile pe umăr şi ieşiră din vestiar în urma Angelinei.

Lipăiră prin noroiul din ce în ce mai adânc până în mijlocul terenului; cu tot cu Vraja Impervius, vizibilitatea era încă redusă; lumina scădea repede şi domeniul era acoperit de o perdea de ploaie.

― Bine, la fluierul meu! strigă Angelina.

Harry se ridică de la sol, stropind cu noroi în toate părţile, şi ţâşni în sus, fiind desigur ajutat puţin de vânt. Habar nu avea cum urma să vadă hoţoaica pe vremea aceea; îi era şi aşa destul de greu să observe singurul balon-ghiulea cu care se antrenau; după ce trecuse doar un minut aproape că îl dădu jos de pe mătură şi trebui să folosească tehnica "agaţă-prinde-rostogoleşte" ca să îl evite. Din păcate, Angelina nu văzu asta. De fapt, nu părea să vadă nimic; nici unul dintre ei nu ştia ce făceau ceilalţi. Vântul se înteţea; Harry auzea ploaia răpăind răsunător pe suprafaţa lacului chiar şi de la depărtare.

Angelina îi ţinu acolo aproape o oră, înainte să accepte înfrângerea. Conduse echipa muiată şi nemulţumită înapoi în vestiar, insistând că antrenamentul nu fusese o pierdere de vreme, deşi nu părea nici ea foarte convinsă. Fred şi George păreau deosebit de supăraţi; amândoi mergeau crăcănaţi şi tresăreau la fiecare mişcare. Harry îi auzi plângându-se în şoaptă, în timp ce îşi ştergea părul ud cu un prosop.

― Cred că mie mi s-au spart câteva, spuse Fred pe o voce pustie.

― Mie nu, zise George, cu dinţii încleştaţi, dar pulsează într-un hal fără de hal... mi se pare că sunt mai mari.

― AU! zise Harry.

Îşi înfundă faţa în prosop, cu ochii strânşi de durere. Îl usturase cicatricea de pe frunte, mai tare decât în ultimele săptămâni.

― Ce s-a întâmplat? întrebară mai multe glasuri.

Harry îşi scoase capul de după prosop; vestiarul era în ceaţă, pentru că nu îşi pusese ochelarii, însă îşi dădu seama că toţi se uitau la el.

― Nimic, murmură el, mi-am... băgat un deget în ochi, atâta tot.

Însă îi aruncă lui Ron o privire cu subînţeles, iar cei doi rămaseră în urmă, în timp ce restul echipei ieşi afară, înfo­foliţi în pelerine şi cu pălăriile trase mult pe urechi.

― Ce s-a întâmplat? zise Ron, în clipa când Alicia Spinnet dispăru pe uşă. Te-a durut cicatricea?

Harry încuviinţă din cap.

― Dar...

Speriat, Ron se duse la fereastră şi se uită la ploaia de afară.

― Nu... nu poate să fie pe aici, nu-i aşa?

― Nu, murmură Harry, aşezându-se pe o bancă şi frecân­du-şi fruntea. Probabil că este la câţiva kilometri depărtare. M-a durut pentru că... este... supărat.

Harry nu voise să spună asta şi auzi cuvintele de parcă le-ar fi rostit un străin... Şi totuşi, ştia că erau adevărate. Nu ştia cum anume, dar aşa era; Cap-de-Mort, oriunde ar fi fost, indiferent ce-ar fi făcut, era supărat.

― L-ai văzut? zise Ron îngrozit. Ai... avut o viziune, sau ceva de genul ăsta?

Harry rămase nemişcat, uitându-se în jos şi lăsându-şi mintea şi memoria să se relaxeze după durere.

Un amestec confuz de forme, o afluenţă asurzitoare de voci...

― Vrea să aibă loc ceva şi nu se întâmplă destul de re­pede, zise el.

Din nou, fu surprins să audă aceste cuvinte din gura lui, şi fu iarăşi sigur că erau adevărate.

― Dar... de unde ştii? zise Ron.

Harry clătină din cap şi îşi acoperi ochii cu mâinile, apăsându-i cu palmele. Văzu câteva steluţe. Îl simţi pe Ron aşezându-se alături pe bancă şi ştiu că se uita la el.

― Asta a fost data trecută? zise Ron pe o voce joasă. Când te-a durut cicatricea în biroul lui Umbridge? Era supărat Ştii-Tu-Cine?

Harry clătină din cap.

― Atunci, ce a fost?

Harry se întorcea în timp. Se uitase în ochii lui Umbridge... Îl duruse cicatricea... şi avusese sentimentul acela straniu în stomac... un sentiment ciudat, un salt... un sentiment fericit... sigur că da, nu îşi dăduse seama despre ce era vorba, fiindcă fusese atât de nefericit...

― Data trecută a fost pentru că era mulţumit, zise el. Foar­te mulţumit. Credea... că o să se întâmple ceva de bine. Şi în seara înainte, să ne întoarcem la Hogwarts ― se gândi la momentul când îl duruse atât de tare cicatricea în camera lui şi a lui Ron din Casa Cumplită ― era mânios...

Se uită la Ron, care îl privea cu gura căscată.

― Ai putea să-i iei locul lui Trelawney, prietene, spuse el pe un ton care oscila între admiraţie şi groază.

― Nu fac profeţii, zise Harry.

― Nu, ştii ce faci? zise Ron, părând şi speriat şi impre­sionat. Harry, îi citeşti gândurile Ştii-Tu-Cui!

― Nu, zise Harry, clătinând din cap. Presupun că este vorba despre... starea lui. Eu primesc doar frânturi din starea în care este. Dumbledore a zis că s-a întâmplat ceva de genul ăsta anul trecut. A spus că pot să-mi dau seama când Cap-de-Mort este lângă mine, sau când urăşte pe cine­va. Ei bine, acum simt şi când este mulţumit...

Urmă o pauză. Vântul şi ploaia biciuiau clădirea.

― Trebuie să îi spui cuiva, zise Ron.

― Ultima dată i-am zis lui Sirius.

― Păi, spune-i şi acum!

― Nu pot, nu? spuse Harry sumbru. Umbridge urmăreşte bufniţele şi focurile, ai uitat?

― Atunci, spune-i lui Dumbledore.

― Tocmai ţi-am zis, ştie deja, spuse Harry scurt, ridicân­du-se, luându-şi pelerina din cui şi încheindu-şi-o. Nu are sens să-i spun din nou.

Ron îşi închise pelerina, privindu-i gânditor pe Harry.

― Dumbledore ar vrea să ştie, zise el.

Harry ridică din umeri.

― Hai... mai avem de exersat Farmecele de Tăcere. Traversară grăbiţi domeniul întunecat, alunecând şi poticnindu-se pe peluzele noroioase, fără să spună nimic. I Harry se gândea din răsputeri. Ce vroia Cap-de-Mort să aibă loc şi nu se se întâmpla destul de repede?

― ... are alte planuri... planuri pe care le poate pune în funcţiune chiar foarte curând... lucruri pe care nu le poate obţine decât prin furt... ca o armă. Ceva ce nu a avut data trecută.

Harry nu se mai gândise de săptămâni întregi la aceste cuvinte; fusese prea absorbit de ce se întâmpla la Hogwarts, prea ocupat de luptele nesfârşite cu Umbridge, de nedreptatea implicării Ministerului... Însă acum şi le reaminti, iar îl făcură să-şi pună întrebări... furia lui Cap-de-Mort ar fi fost logică dacă el nu s-ar fi apropiat de arma aceea, oricare ar fi fost. Oare îl oprise Ordinul, oare îl împiedicase să ajungă la ea? Unde era ţinută? La cine era acum?

― Mimbulus mimbletonia, zise Ron, iar Harry se întoarse la realitate chiar la timp pentru a trece prin gaura tabloului către camera de zi.

Se părea că Hermione se dusese la culcare mai devreme, lăsându-l pe Şmecherilă ghemuit pe un scaun din apropiere şi mai multe pălării noduroase de spiriduşi tricotate pe o masă de lângă foc. Harry se arătă recunoscător că nu era prin preajmă, pentru că nu îşi prea dorea să-i spună şi ei că îl duruse cicatricea şi s-o audă îndemnându-l să meargă ime­diat la Dumbledore. Ron îi arunca priviri neliniştite, dar Harry îşi scoase cărţile de farmece şi se apucă să îşi termine eseul, deşi doar se prefăcea concentrat. Nu scrisese aproape nimic de când Ron zise că se ducea la culcare.

Miezul nopţii sosi şi trecu, în timp ce Harry citea şi recitea pasajul despre întrebuinţările ierbii pentru scorbut, ale leuş­teanului şi ale ierbii-strănutului, fără să reţină o silabă.

Aceste plante sunt foarte eficiente la inflamarea creierului şi drept urmare sunt foarte folosite în Esenţele de Derutare şi Ameţire, cu care vrăjitorul vrea să genereze lipsă de înţelepciune şi nechibzuinţă...

... Hermione zicea că Sirius devenise nechibzuit de când era închis în Casa Cumplită...

... foarte eficiente la inflamarea creierului şi drept urmare sunt foarte folosite...

... Profetul zilei ar fi crezut că i se inflamase creierul, dacă ar fi aflat că ştia ce simţea Cap-de-Mort...

... drept urmare sunt foarte folosite în Esenţele de Derutare şi Ameţire...

... derutare, ăsta era cuvântul; de ce ştia ce simţea Cap-de-Mort? Care era această legătură între ei, pe care Dumbledore nu reuşise niciodată să o explice cu adevărat?

... cu care vrăjitorul vrea...

... cât de mult îşi dorea să doarmă...

... să genereze lipsă de înţelepciune...

În fotoliul din faţa focului era cald şi confortabil, ploaia încă răpăia pe pervazuri, Şmecherilă torcea, flăcările sfârâiau...

Cartea îi alunecă din mâini lui Harry şi ateriză cu o bufni­tură surdă pe covorul din faţa focului. Capul îi căzu într-o parte...

Mergea iar de-a lungul unui hol fără ferestre, cu paşii răsunându-i în urechi. În timp ce uşa de la capătul cori­dorului era din ce în ce mai mare, inima îi bătea rapid de emoţie... de-ar fi putut să o deschidă... să treacă dincolo...

Întinse mâna... vârfurile degetelor erau la câţiva cen­timetri de ea...

― Harry Potter, domnule!

Se trezi cu o tresărire. În camera de zi fuseseră stinse toate lumânările, însă ceva se mişca prin apropiere.

― Cine-i acolo? zise Harry, ridicându-se în scaun.

Focul aproape că se stinsese, iar camera era foarte întunecată.

― Dobby v-a adus bufniţa, domnule! zise o voce chiţăitoare.

― Dobby? zise Harry cu un glas gros, uitându-se prin întu­neric către direcţia de unde venea vocea.

Dobby, Spiriduşul de casă, stătea lângă masa pe care Hermione lăsase douăsprezece pălării tricotate. Urechile sale mari şi ascuţite ieşeau acum pe sub toate pălăriile pe care le tricotase Hermione vreodată, după câte se părea. Le purta unele peste altele, aşa că arăta ca şi cum i se alungise capul cu aproape un metru, iar pe ultimul ciucure era aşeza­tă Hedwig, ciripind senin şi evident vindecată.

― Dobby s-a oferit voluntar să îi aducă bufniţa înapoi lui Harry Potter, chiţăi Spiriduşul, cu o expresie de adorare desăvârşită pe chip. Domnule, doamna profesoară Grubbly-Plank a zis că acum este bine.

Făcu o plecăciune foarte joasă, încât nasul ca un creion se frecă de suprafaţa tocită a covorului din faţa şemineului, iar Hedwig scoase un strigăt indignat şi zbură până pe braţul fotoliului lui Harry.

― Mulţumesc, Dobby! zise Harry, mângâind-o pe cap pe Hedwig şi clipind des, încercând să scape de imaginea uşii din vis... care fusese atât de reală.

Cercetându-l cu mai mare atenţie pe Dobby, observă că Spiriduşul de casă purta şi mai multe fulare şi nenumărate şosete, astfel încât picioarele îi păreau mult prea mari pen­tru restul corpului.

― Ăă... ai luat toate hainele pe care le-a lăsat Hermione?

― O, nu, domnule, zise Dobby fericit. Dobby i-a dus unele şi lui Winky, domnule.

― Da, ce mai face Winky? întrebă Harry.

Lui Dobby i se pleoştiră puţin urechile.

― Winky tot bea, domnule, bea mult, zise el cu tristeţe, plecându-şi ochii verzi, rotunzi şi mari cât nişte mingi de tenis. Tot nu o interesează hainele, Harry Potter. Şi nici pe ceilalţi spiriduşi de casă. Nici unul nu mai vrea să mai facă ordine în Turnul Cercetaşilor, nu când sunt ascunse pălării şi şosete peste tot. Li se pare că este jignitor, domnule. Dobby le face pe toate singur, domnule, dar pe Dobby nu îl deranjează, domnule, căci speră întotdeauna să îl întâl­nească pe Harry Potter şi în seara acesta, domnule, dorinţa i s-a îndeplinit!

Dobby făcu iar o plecăciune până la pământ.

― Dar Harry Potter nu pare fericit, continuă Dobby, îndreptându-se şi uitându-se timid la Harry. Dobby l-a auzit vorbind în şoaptă în somn. Harry Potter a avut coşmaruri?

― Nu tocmai coşmaruri, zise Harry, căscând şi frecându-se la ochi. Am avut vise şi mai rele.

Spiriduşul îl cercetă pe Harry cu ochii săi mari, ca nişte sfere. Apoi zise foarte serios, plecându-şi urechile:

― Dobby şi-ar dori să îl poată ajuta pe Harry Potter, căci Harry Potter l-a eliberat pe Dobby şi acum Dobby este mult, mult mai fericit.

Harry zâmbi.

― Nu ai cum să mă ajuţi, Dobby, dar îţi mulţumesc pen­tru propunere.

Se aplecă şi îşi ridică manualul de Poţiuni. Trebuia să încerce să îşi termine eseul a doua zi. Închise cartea şi, când o făcu, focul îi lumină cicatricele albe de pe mână ― rezul­tatul detenţiilor cu Umbridge...

― Stai puţin, Dobby, ai putea să faci ceva pentru mine, zise Harry rar.

Spiriduşul se uită la el, zâmbind larg.

― Orice, Harry Potter, domnule.

― Trebuie să găsesc un loc unde douăzeci şi opt de oameni să poată să exerseze Apărarea contra Magiei Negre fără să fie descoperiţi de nici un profesor. Mai ales de profesoara Um­bridge, zise Harry şi îşi încleştă mâna pe carte, astfel încât cica­tricele îi străluciră albe ca laptele.

Se aşteptase ca spiriduşului să-i piară zâmbetul sau să i se pleoştească urechile; se aşteptase să spună că era imposibil, sau că va încerca să găsească un loc, însă nu îşi prea făcea speranţe. Însă nu se aşteptase ca Dobby să facă un mic salt, fluturându-şi urechile vesel, şi să bată din palme.

― Dobby ştie locul perfect, domnule! zise el fericit. Dobby i-a auzit pe alţi spiriduşi de casă vorbind despre el când a venit la Hogwarts, domnule. Nouă ne este cunoscut drept Camera Du-Te-Vino, domnule, sau Camera Necesităţii!

― De ce? spuse Harry curios.

― Pentru că este o cameră în care se poate intra, zise Dobby cu seriozitate, când ai cu adevărat nevoie de ea. Uneori este acolo, uneori nu este, însă când apare, este mereu echipată conform nevoilor căutătorului. Dobby a folosit-o, domnule, zise Spiriduşul, coborându-şi vocea şi părând vinovat, când Winky a fost foarte beată; a ascuns-o în Camera Necesităţii şi acolo a găsit antidoturi pentru Berezero, un pat drăguţ de spiriduş de casă, pe care să o întind ca să doarmă, domnule... şi Dobby ştie că domnul Filch a găsit materiale suplimentare de curăţat când şi-a ter­minat proviziile, domnule, şi...

― Şi dacă ai avea mare nevoie să te duci la baie, zise Harry, amintindu-şi deodată ceva ce spusese Dumbledore la Balul de Crăciun de anul trecut, s-ar umple cu oale de noapte?

― Dobby presupune că da, domnule, zise Dobby, încuvi­inţând din cap cu sinceritate. Este o cameră cât se poate de uimitoare, domnule.

― Câţi oameni ştiu de ea? zise Harry, îndreptându-se în fotoliu.

― Foarte puţini, domnule. Mulţi o găsesc când au nevoie de ea, domnule, dar de cele mai multe ori nu o mai găsesc a doua oară, pentru că nu ştiu că este mereu acolo, aştep­tând să fie folosită, domnule.

― Sună extraordinar, zise Harry, cu inima bătându-i pu­ternic. Dobby, pare perfectă. Când poţi să-mi arăţi unde este?

― Oricând, Harry Potter, domnule, spuse Dobby, încân­tat de entuziasmul lui Harry. Am putea să mergem şi acum, dacă vreţi!

Pentru o clipă, Harry fu tentat să meargă cu Dobby. Aproape că se ridicase, intenţionând să se ducă în cameră să-şi ia Pelerina Invizibilă, când, nu pentru prima oară, o voce foarte asemănătoare cu cea a lui Hermione îi şopti în ureche: nechibzuit. Era, totuşi, foarte târziu, era extenuat şi avea de terminat eseul pentru Plesneală.

― Nu astă-seară, Dobby, zise Harry cu jumătate de gură, aşezându-se la loc. Este foarte important... nu vreau să o dau în bară, trebuie gândit totul cu grijă. Auzi, poţi să-mi spui exact unde este Camera asta a Necesităţii şi cum să ajung la ea?
*
Robele le fluturau şi vâjâiau în jur, în timp ce traversară lipăind stratul de legume inundat, ducându-se la cele două ore consecutive de Ierbologie, unde abia auziră ce spunea profesoara Lăstar, din cauza răpăitului picăturilor de ploaie ca nişte bucăţi de gheaţă pe acoperişul serei. Lecţia de Grijă faţă de Creaturile Magice din acea după-amiază trebui ţinută în altă parte decât pe domeniul bătut de furtună, şi anume într-o clasă liberă de la parter. Spre marea lor uşu­rare, Angelina îi căutase pe membrii echipei ca să le spună că antrenamentul de vâjthaţ fusese anulat.

― Foarte bine, zise Harry încet când îl anunţă, pentru că am găsit un loc unde să avem prima întâlnire de Apărare. Astă-seară, la opt, etajul şapte, vizavi de tapiseria cu Barnabas cel Smintit, pe care îl bat nişte troli cu bâtele. Poţi să le spui tu lui Katie şi Aliciei?

Păru puţin jignită dar promise să le spună şi celorlalţi. Harry se întoarse înfometat la cârnaţii şi piureul său. Când îşi ridică privirea să ia o gură de suc de dovleac, văzu că Hermione îl privea.

― Ce este? zise el cu o voce groasă.

― Păi... nimic, doar că planurile lui Dobby nu sunt tot­deauna foarte sigure. Mai ţii minte când te-a făcut să îţi pierzi oasele braţului?

― Camera asta nu este doar o idee nebunească a lui Dobby; şi Dumbledore ştie, mi-a vorbit de ea la Balul de Crăciun.

Figura lui Hermione se lumină.

― Ţi-a zis Dumbledore de ea?

― Doar în trecere, zise Harry, ridicând din umeri.

― A, păi, atunci e în ordine, spuse Hermione vioaie, fără vreun alt comentariu.

Cei doi şi cu Ron petrecură aproape restul zilei găsind oamenii care semnaseră lista la "Capul de mistreţ" şi spu­nându-le unde să se întâlnească în seara aceea. Oarecum spre dezamăgirea lui Harry, Ginny fu cea care reuşi să le gă­sească prima pe Cho Chang şi pe prietena ei; însă, până la sfârşitul cinei se convinse că veştile fuseseră transmise fie­căruia dintre cei douăzeci şi cinci de oameni care apăruseră la "Capul de mistreţ".

La şapte jumătate Harry, Ron şi Hermione ieşiră din camera de zi a Cercetaşilor, Harry strângând în mână o anu­mită bucată de pergament vechi. Cei din anul cinci aveau voie pe hol până la ora nouă, însă toţi trei se tot uitau în jur neliniştiţi, în timp ce se îndreptau spre etajul şapte.

― Staţi puţin, îi avertiză Harry, desfăşurând pergamentul când ajunse la capul scărilor, atingându-i cu bagheta şi mur­murând: Jur solemn că nu e nimic de capul meu.

Pe pergamentul gol apăru o hartă a Şcolii Hogwarts. Punc­te mici şi negre, etichetate cu nume, se mişcau întruna, ară­tând unde erau diverşi oameni.

― Filch este la etajul doi, zise Harry, ţinând harta aproape de ochi, iar Doamna Norris este la etajul patru.

― Şi Umbridge? întrebă Hermione neliniştită.

― În biroul ei, zise Harry, arătând-o cu degetul. În ordine, la drum.

Merseră repede pe coridor către locul pe care i-l descrisese Dobby lui Harry ― o bucată de perete gol vizavi de o tapiserie imensă, care înfăţişa încercarea prostească a lui Barnabas cel Smintit de a-i învăţa pe troli să facă balet.

― Bine, zise Harry încet, în timp ce un trol mâncat de molii se opri din bătaia neîncetată a celui ce se dorise pro­fesor de balet pentru a se uita la ei. Dobby a zis să trecem dincolo de porţiunea asta de perete de trei ori, concentrân­du-ne asupra a ceea ce ne trebuie.

Aşa făcură, întorcându-se brusc în dreptul ferestrei chiar de dincolo de bucata de perete şi apoi în dreptul vazei de mărimea unui om de pe partea cealaltă. Ron închise ochii, concentrându-se; Hermione spuse ceva în şoaptă; Harry îşi ţinu pumnii strânşi, în timp ce se uita înainte.

Avem nevoie de un loc unde să ne luptăm... îşi zise el.

Dă-ne un loc unde să ne antrenăm... un loc unde să nu ne poată găsi...

― Harry! zise Hermione tăios, când se întoarseră după ce trecură a treia oară pe acolo.

O uşă foarte lustruită apăruse în perete. Ron se holbă la ea, părând puţin îngrijorat. Harry întinse mâna, apucă clanţa de aramă, deschise uşa şi intră primul într-o cameră spaţioasă, luminată de torţe pâlpâitoare ca acelea care luminau celulele aflate cu opt etaje mai jos.

Pereţii erau plini cu dulapuri de lemn înţesate cu cărţi şi în loc de scaune iar, pe jos erau perne mari de mătase. Pe rafturile din capătul opus al camerei se găseau mai multe instrumente cum ar fi Trădare, Senzori Secretoşi şi o Oglin­dă mare a Duşmanilor, despre care Harry era sigur că o văzuse anul trecut în biroul falsului Moody.

― Or să fie bune când o să exersăm Împietrirea, zise Ron entuziasmat, atingând una dintre perne cu piciorul.

― Şi uite câte cărţi! spuse Hermione încântată, trecându-şi un deget peste cotoarele volumelor legate în piele. Com­pendiul blestemelor obişnuite şi contraacţiunile lor... Magia nea­gră înfrântă... Vrăji de autoapărare... uau!

Se uită la Harry radiind, iar el îşi dădu seama că prezenţa acelor sute de cărţi o convinsese până la urmă pe Hermione că făceau ce trebuia.

― Harry, este minunat, avem aici tot ce ne trebuie!

Şi, fără alte comentarii, luă Blesteme pentru blestemaţi de pe un raft, se aşeză pe perna cea mai apropiată şi începu să citească.

Se auzi o bătaie timidă la uşă. Harry se întoarse să vadă cine era. Dădu cu ochii de Ginny Neville, Lavender, Parvati şi Dean.

― Vaai, zise Dean, uitându-se în jur impresionat. Ce este locul ăsta?

Harry începu să explice, însă, înainte să termine, mai sosiră alţii şi trebui să o ia de la capăt. Când se făcu ora opt, era ocu­pată fiecare pernă. Harry se duse la uşă şi întoarse cheia care ieşea din broască; aceasta scoase un sunet limpede şi toată lumea tăcu, uitându-se la el. Hermione îşi puse cu grijă un semn la pagina din Blesteme pentru blestemaţi la care ajunsese şi lăsă cartea deoparte.

― Bine, zise Harry, puţin emoţionat. Acesta este locul pe care l-am găsit pentru antrenamente, şi este... ăă... evident că sunteţi mulţumiţi.

― Este fantastic! zise Cho, şi mai mulţi încuviinţară în şoaptă.

― Este ciudat, zise Fred, încruntându-se în jur. Ne-am ascuns o dată aici de Filch, ţii minte, George? Dar atunci era doar un dulap de mături.

― Hei, Harry, ce sunt chestiile alea? întrebă Dean din fun­dul camerei, arătând spre Trădare şi Oglinda Duşmanilor.

― Detectori Întunecaţi, zise Harry, păşind printre perne ca să ajungă acolo. În mare, arată când anume sunt prin preajmă vrăjitori Întunecaţi sau duşmani, însă nu ar trebui să ai prea mare încredere în ele, pot fi păcălite...

Se uită pentru o clipă în Oglinda crăpată a Duşmanilor; în ea se mişcau siluete întunecate, deşi nici una dintre ele nu putea fi recunoscută. Se întoarse cu spatele la ea.

― Ei bine, m-am gândit cam ce ar trebui să facem mai întâi şi... ăă...

Observă o mână ridicată.

― Ce este, Hermione?

― Cred că ar trebui să alegem un lider, zise Hermione.

― Harry este liderul, zise Cho imediat, uitându-se la Hermione de parcă ar fi fost nebună.

Stomacul lui Harry făcu iar o tumbă.

― Da, dar cred că ar trebui să-l votăm cum trebuie, zise Hermione netulburată. E mai oficial sporeşte autoritatea. Deci... cine crede că Harry ar trebui să fie liderul nostru?

Toată lumea ridică mâna, chiar şi Zacharias Smith, deşi o făcu fără nici o tragere de inimă.

― Ăă... În ordine, mulţumesc, zise Harry, care simţea că îi luase foc faţa. Şi ― ce mai este, Hermione?

― Cred că ar trebui să avem şi un nume, spuse ea veselă, cu mâna încă ridicată. Ar promova spiritul de echipă şi uni­tatea, nu credeţi?

― Putem să fim Liga Anti-Umbridge? zise Angelina plină de speranţă.

― Sau Grupul Care Crede că Cei din Ministerul Magiei sunt Imbecili? sugeră Fred.

― Eu mă gândeam, zise Hermione, încruntându-se la Fred, mai degrabă la o denumire care să nu le spună tuturor ce punem la cale, ca să putem vorbi de ea în siguranţă şi în afara întâlnirilor.

― Asociaţia Defensivă? zise Cho. A.D. pe scurt, ca să nu ştie nimeni despre ce vorbim?

― Da, A.D. sună bine, zise Ginny. Dar hai să o facem să vină de la Armata lui Dumbledore, pentru că de asta se teme cel mai tare Ministerul, nu-i aşa?

La auzul acestor cuvinte se auziră multe şoapte şi râsete aprobatoare.

― Cine e pentru A.D.? zise Hermione pe un ton autoritar, îngenunchind pe pernă ca să numere. Majoritatea... moţiune aprobată!

Agăţă foaia de pergament cu toate semnăturile lor pe perete şi în partea de sus scrise cu litere mari:

ARMATA LUI DUMBLEDORE
― Bine, zise Harry, după ce Hermione se aşeză la loc, ce ziceţi, începem antrenamentul? Mă gândeam că primul lucru pe care ar trebui să-l facem ar fi Expelliarmus, ştiţi voi, Vraja de Dezarmare. Ştiu că este destul de simplă, însă a fost foarte folositoare când...

― Ah, te rog, spuse Zacharias Smith, dându-şi ochii peste cap şi încrucişându-şi mâinile. Eu nu cred că Expelliarmus chiar o să ne fie de ajutor împotriva Ştii-Tu-Cui, nu găseşti?

― Am folosit-o contra lui, zise Harry încet. Mi-a salvat viaţa în iunie.

Smith căscă gura ca un prost. Ceilalţi din cameră rămaseră tăcuţi.

― Însă dacă ai senzaţia că este degradant pentru tine, poţi să pleci, zise Harry.

Smith nu se mişcă, şi nici ceilalţi.

― În ordine, zise Harry, care avea gura puţin mai uscată decât de obicei, din cauza tuturor perechilor de ochi aţintite asupra lui, cred că ar trebui să ne grupăm câte doi şi să ne antrenăm.

I se părea ciudat să dea indicaţii, însă şi mai ciudat era să vadă că îi erau ascultate. Toţi se ridicară imediat şi se împărţiră pe perechi. După cum era de aşteptat, Neville rămase fără partener.

― Poţi să te antrenezi cu mine, îi zise Harry. Bine... deci, la trei... unu, doi, trei...

Camera se umplu brusc de ţipete de "Expelliarmus". Baghetele zburară în toate părţile; vrăjile care dăduseră pe lângă loviră cărţi de pe rafturi şi le ridicară în aer. Harry fu prea rapid pentru Neville, a cărui baghetă îi zbură din mână învârtindu-se, se lovi de tavan într-o ploaie de scântei şi ate­riză zăngănind pe un dulap cu cărţi, de unde Harry o recu­peră cu o Vrajă de Chemare. Uitându-se în jur, se gândi că fusese bine că sugerase să înceapă antrenamentul cu ele­mentele de bază; era vorba despre o magie de proastă ca­litate; mulţi nu reuşeau deloc să îşi dezarmeze adversarii, făcându-i doar să se dea înapoi cu câţiva paşi sau să închidă ochii când îi atingea suflul unei vrăji slabe.

― Expelliarmus! zise Neville, şi Harry, luat prin sur­prindere, simţi cum îi zboară bagheta din mână.

― AM REUŞIT! zise Neville bucuros. Este prima oară când mi-a ieşit ― AM REUŞIT!

― Bravo! zise Harry încurajator, hotărându-se să nu sub­linieze că, într-un duel adevărat, era foarte puţin probabil ca adversarul lui Neville să se uite în direcţia opusă, ţinând lejer bagheta pe lângă corp. Neville, fii atent, poţi să te antrenezi pe rând cu Ron şi cu Hermione câteva minute, ca să fac un tur şi să văd cum se descurcă ceilalţi?

Harry se duse în mijlocul camerei. Se întâmpla ceva foarte straniu cu Zacharias Smith. De fiecare dată când deschidea gura să-l dezarmeze pe Anthony Goldstein, îi zbura din mână propria baghetă, şi totuşi, Anthony nu părea să scoată nici un sunet. Harry nu trebui să caute mult ca să elucideze misterul: Fred şi George erau la câţiva metri de Smith şi îşi îndreptau pe rând baghetele către el de undeva din spate.

― Scuze, Harry, zise George repede, când Harry îi întâlni privirea. Nu ne-am putut abţine.

Harry se duse la alte perechi, încercând să-i corecteze pe cei care făceau vraja greşit. Ginny era parteneră cu Michael Corner; se descurca foarte bine, în timp ce Michael ori nu se pricepea deloc ori nu vroia să atace. Ernie Macmillan îşi flutura bagheta fără motiv, dându-i partenerului său timp să îl prindă cu garda jos; fraţii Creevey erau entuziasmaţi, dar haotici, fiind principalii vinovaţi pentru toate cărţile care ţâşneau din rafturile din jur; Luna Lovegood era la fel de dezordonată, uneori făcând să-i zboare învârtindu-se bagheta lui Justin Finch-Fletchley, alteori reuşind doar să-i facă părul măciucă.

― Bine, opriţi-vă! strigă Harry. Opriţi-vă! OPRIŢI-VĂ!

Am nevoie de un fluier, îşi zise el, şi imediat zări unul pe

cel mai apropiat rând de cărţi. Îl luă şi suflă cu putere. Toţi îşi coborâră baghetele.

― Nu a fost rău, zise Harry, însă este clar că e loc de mai bine.

Zacharias Smith se uită urât la el.

― Hai să mai încercăm o dată.

Se plimbă din nou printre ei, oprindu-se din când în când să le dea sfaturi. Încet, performanţele se îmbunătăţiră în general. O vreme, evită să se apropie de Cho şi de pri­etena ei, dar după ce trecu de două ori pe lângă toate cele­lalte perechi din cameră, simţi că nu putea să le mai ignore.

― O, nu, zise Cho destul de alarmată când el se apropie. Expelliarmious! Adică, Expellimellius! Eu ― ah, scuze, Marietta!

Prietenei ei cu părul creţ îi luase foc mâneca; Marietta o stinse cu propria baghetă şi se uită urât la Harry, de parcă ar fi fost vina lui.

― M-ai făcut să mă emoţionez, mă descurcam bine înainte să vii, îi spuse Cho tristă lui Harry.

― A fost destul de bine, minţi Harry, dar, când ea ridică sprâncenele, adăugă: Adică nu a fost jalnic, dar ştiu că poţi să o faci cum trebuie, m-am uitat de departe.

Cho râse. Prietena ei Marietta îi privi cu o oarecare acreală şi apoi se întoarse cu spatele la ei.

― Nu o băga în seamă, murmură Cho. De fapt, nu voia să vină, dar am obligat-o. Părinţii i-au interzis să facă orice ar putea să o supere pe Umbridge. Vezi tu... mama ei lucrează pentru Minister.

― Dar părinţii tăi? întrebă Harry.

― Păi, şi mie mi-au interzis să mă pun rău cu Umbridge, zise Cho, îndreptându-se cu mândrie. Dar, dacă îşi ima­ginează că nu o să lupt împotriva Ştii-Tu-Cui după ce s-a întâmplat cu Cedric...

Se întrerupse, părând oarecum derutată, şi între ei se lăsă o tăcere stânjenitoare; bagheta lui Terry Boot trecu vâjâind pe lângă urechea lui Harry şi o lovi pe Alicia Spinnet drept în nas.

― Păi, tatăl meu este un mare suporter al oricărei acţiuni anti-Minister! zise Luna Lovegood cu mândrie chiar din spatele lui Harry.

Era evident că trăsese cu urechea la ce vorbeau, în timp ce Justin Finch-Fletchley încerca să se elibereze din robele care i se ridicaseră în cap.

― Spune mereu că îl crede în stare de orice pe Fudge; păi, după ce a asasinat atâţia goblini! Şi bineînţeles că foloseşte Departamentul Misterelor ca să creeze otrăvuri teribile, pe care le administrează în secret tuturor celor care nu sunt de acord cu el. Şi apoi mai este şi Slashkilterul Umgubular...

― Nu întreba, îi şopti Harry lui Cho când ea deschise gura, părând derutată, după care chicoti.

― Hei, Harry, strigă Hermione de la celălalt capăt al camerei, te-ai uitat cât e ora?

Se uită la ceas şi fu şocat să vadă că era deja nouă şi zece, ceea ce însemna că trebuiau să se întoarcă imediat în camerele lor de zi, sau riscau să fie prinşi şi pedepsiţi de Filch pentru că încălcau regulile. Fluieră, toţi se opriră din ţipat "Expelliarmus" şi ultimele câteva baghete zăngăniră pe podea.

― A fost destul de bine, zise Harry, însă am depăşit limita de timp. Săptămâna viitoare, la aceeaşi oră, în acelaşi loc?

― Mai repede! zise Dean Thomas entuziasmat şi mulţi încuviinţară din capete.

Angelina, însă, zise repede:

― Este pe cale să înceapă sezonul de vâjthaţ, trebuie să se antreneze şi echipele!

― Atunci, hai să rămână miercurea următoare, seara, zise Harry. Putem să hotărâm atunci când vor fi întâlnirile supli­mentare. Hai, ar fi bine să mergem.

Scoase iar Harta Ştrengarilor şi se uită cu atenţie dacă exista vreun profesor la etajul şapte. Îi lăsă să plece pe toţi, în grupuri de trei sau patru, privind neliniştit punctuleţele, ca să vadă dacă ajunseseră cu bine în dormitoarele lor: Astropufii o luară pe holul de la subsol care ducea şi spre bucătării, cei de la Ochi-de-Şoim se îndreptară spre un turn din partea de vest a castelului, iar Cercetaşii de-a lungul coridorului, către portretul Doamnei Grase.

― A fost foarte, foarte bine, Harry, zise Hermione, când în sfârşit nu mai rămaseră decât ea, Harry şi Ron.

― Da, aşa e! spuse Ron entuziasmat, în timp ce se strecu­rară toţi pe uşă o priviră transformându-se înapoi în piatră în urma lor. Ai văzut cum am dezarmat-o pe Hermione, Harry?

― Doar o dată, zise Hermione înţepată. Te-am dezarmat de mult mai multe ori decât tu pe mine...

― Nu te-am dezarmat doar o dată, ci cel puţin de trei ori...

― Păi, dacă pui la socoteală şi când te-ai împleticit şi mi-ai dat peste mâna cu bagheta...

Se certară tot drumul înapoi în camera de zi, însă Harry nu îi asculta. Era cu un ochi pe Harta Ştrengarilor, însă se gândea de asemenea la felul cum îi spusese Cho că o făcuse să se emoţioneze.

CAPITOLUL XIX