Harry Potter şi Ordinul Phoenix

DECRETUL EDUCAŢIONAL NUMĂRUL DOUĂZECI ŞI PATRU
Harry se simţi mai fericit în restul sfârşitului de săp­tămână decât fusese tot semestrul. El şi Ron îşi petre­cură cea mai mare parte a zilei de duminică făcându-şi temele din urmă şi, deşi nu se putea spune că, era distrac­tiv, ultima explozie a soarelui de toamnă persistă, aşa că în loc să stea cocoşaţi la nişte mese în camera de zi, îşi luară de lucru afară şi se aşezară la umbra unui mesteacăn mare de pe marginea lacului. Hermione, care bineînţeles că era la zi cu toate temele, luă cu ea un nou ghem de lână şi îşi vrăji andrelele, astfel încât acestea se mişcau şi ţăcăneau sus­pendate în aer lângă ea, făcând alte pălării şi fulare.

Faptul că făceau ceva pentru a se opune lui Umbridge şi Ministerului, şi că era un membru cheie al răzvrătirii, îi dădea lui Harry un sentiment de imensă satisfacţie. Continua să retrăiască în minte întâlnirea de sâmbătă: toţi acei oameni care veniseră la el să-i înveţe Apărarea contra Magiei Negre... expresiile de pe feţele lor când auziseră de unele lucruri pe care le făcuse... şi Cho, care îl lăudase pen­tru cum se descurcase la Turnirul Trivrăjitor ― ştiind că toţi acei oameni nu îl considerau o ciudăţenie mincinoasă, ci o persoană demnă de admiraţie; fu atât de remontat, încât luni dimineaţă încă era vesel, în ciuda apropierii iminente a orelor care îi plăceau cel mai puţin.

El şi Ron coborâră din dormitor, discutând despre ideea Angelinei de a lucra la o manevră nouă, numită "agaţă-prinde-rostogoleşte", din timpul antrenamentului de vâjthaţ din ziua aceea, şi abia când ajunseră în mijlocul camerei de zi însorite observară elementul nou care atrăsese deja atenţia unui mic grup de persoane.

Pe avizierul Cercetaşilor fusese prins un anunţ mare; atât de mare, încât le acoperea pe toate celelalte ― lista cu cărţile de vânzare la mâna a doua, lista cu regulile şcolii, reamintite de Argus Filch, orarul de antrenamente al echipei de vâjthaţ, propunerile de schimb ale unor anumite poze din broscuţele de ciocolată cu altele, ultimul anunţ al fraţilor Weasley pentru experimente, datele sfârşiturilor de săp­tămână în Hogsmeade şi anunţurile de obiecte pierdute sau găsite. Noul anunţ era tipărit cu litere mari, negre, şi avea un sigiliu cu un aspect foarte oficial în partea de jos, lângă o semnătură îngrijită şi înflorată.

DIN ORDINUL MARELUI INCHIZITOR

DE LA HOGWARTS

Toate organizaţiile, societăţile, echipele, grupurile şi cluburile elevilor sunt din acest moment desfiinţate.
O organizaţie, societate, echipă, un grup sau un club este definit(ă) ca o întâlnire între trei sau mai mulţi elevi la inter­vale stabilite.
Permisiunea de reînfiinţare poate fi obţinută de la Marele Inchizitor.

(Doamna profesoară Umbridge).
Nu poate exista nici o organizaţie, societate, echipă, grup sau club fără ştiinţa şi aprobarea Marelui Inchizitor.
Orice elev dovedit că a format sau a făcut parte dintr-o orga­nizaţie, societate, echipă, grup sau club care nu a fost aprobat de Marele Inchizitor va fi exmatriculat.
Cele de sus sunt conforme Decretului Educaţional Numărul Douăzeci şi Patru.
Semnat: Dolores Jane Umbridge, Mare Inchizitor
Harry şi Ron citiră anunţul peste capetele unor elevi neliniştiţi din anul doi.

― Asta înseamnă că o să desfiinţeze clubul nostru de Gobstones? îl întrebă unul din ei pe un prieten.

― Nu cred că o să aveţi probleme cu Gobstones, zise Ron sumbru, făcându-i pe elevul din anul doi să tresară. Însă nu cred că o să fim şi noi la fel de norocoşi, ce zici? îl întrebă el pe Harry, în timp ce cei din anul doi plecară grăbiţi.

Harry reciti anunţul. Fericirea care îl cuprinsese începând de sâmbătă dispăruse. Stomacul îi zvâcnea de supărare.

― Nu este o coincidenţă, spuse el, încleştându-şi pumnii. Ştie.

― Nu are cum, zise Ron imediat.

― În hanul acela au fost oameni care au tras cu urechea. Şi hai să recunoaştem, nu ştim în câţi dintre cei care au apărut putem avea încredere... oricare dintre ei ar fi putut să se ducă şi să-i spună lui Umbridge...

Şi el, care avusese impresia că îl credeau, că îl admirau...

― Zacharias Smith! zise Ron imediat, dându-şi cu pumnul în palmă. Sau... mi s-a părut că şi Michael Corner ăla avea o privire cam şmecheră...

― Mă întreb dacă a aflat Hermione, zise Harry, întorcân­du-se să se uite la uşa care ducea spre dormitoarele fetelor.

― Hai să mergem să-i spunem, zise Ron.

O luă la fugă, deschise uşa şi începu să urce scara în spirală. Ajunse la a şasea treaptă când se auzi un sunet răsunător ca un claxon şi treptele se topiră unele în altele, formând un tobogan de piatră lung şi uniform ca o rampă. Pentru o fracţiune de secundă, Ron încercă să fugă în continuare, dând energic din mâini ca o moară de vânt, însă apoi căzu pe spate şi alunecă extrem de repede pe toboganul nou-creat, oprin­du-se întins pe spate la picioarele lui Harry.

― Ăă... nu cred că avem voie în dormitoarele fetelor, spuse Harry, ridicându-l pe Ron în picioare şi încercând să nu râdă.

Două fete din anul patru alunecară vesele în viteză pe toboganul de piatră.

― Ooo, cine a încercat să urce? chicotiră ele fericite, ridicându-se dintr-o săritură şi privindu-i cercetător pe Harry şi Ron.

― Eu, zise Ron, care era încă destul de răvăşit. Nu mi-am dat seama că o să se întâmple aşa ceva. Este nedrept! adăugă el către Harry, în timp ce fetele ieşeau pe gaura tabloului, chicotind în continuare cu poftă. Hermione are voie în dor­mitorul nostru, atunci noi de ce nu...?

― Păi, este o regulă de modă veche, spuse Hermione, care tocmai alunecase frumos în faţa lor pe un covor şi acum se ridica, însă în Hogwarts: o istorie scrie că fondatorii au crezut că fetele erau mai de încredere decât băieţii. Oricum, de ce ai vrut să urci?

― Ca să te văd... uite! zise Ron, trăgând-o spre avizier.

Ochii lui Hermione parcurseră repede anunţul. Expresia de pe chipul ei deveni de piatră.

― Trebuie să-i fi zis cineva! spuse Ron mânios.

― Nu se poate, zise Hermione pe o voce joasă.

― Eşti tare naivă, zise Ron, crezi că doar pentru că tu eşti cinstită şi demnă de încredere...

― Nu, nu se poate, pentru că, am aruncat un blestem pe bucata de pergament pe care am semnat-o cu toţii, zise Hermione sumbru. Crede-mă, dacă s-a apucat cineva şi i-a zis lui Umbridge, o să ştim exact cine a fost şi o să-i pară foarte rău.

― Ce o să păţească? zise Ron entuziasmat.

― Păi, spuse Hermione, hai să zicem că, pe lângă ce or să aibă ei, acneea lui Eloise Midgeon o să pară nişte pistrui drăguţi. Hai să mergem la micul dejun şi să vedem ce zic ceilalţi... Oare a fost afişat în toate casele?

Imediat cum intrară în Marea Sală îşi dădură seama că anunţul lui Umbridge nu apăruse doar în Turnul Cerceta­şilor. În sală era o gălăgie de o intensitate stranie şi o miş­care mai energică decât de obicei, în timp ce oamenii se aşe­zau şi se ridicau de la mese, discutând despre ce citiseră. Harry, Ron şi Hermione abia luaseră loc, când Neville, Dean, Fred, George şi Ginny se aruncară asupra lor.

― Aţi văzut?

― Credeţi că ştie?

― Ce o să facem?

Toţi îl priviră pe Harry. Acesta se uită în jur, ca să fie sigur că nu era nici un profesor prin apropiere.

― O s-o facem oricum, bineînţeles, spuse el încet.

― Ştiam eu că asta o să zici, spuse George, zâmbind şi bătându-i pe umăr pe Harry.

― Şi Perfecţii? zise Fred, uitându-se întrebător la Ron şi Hermione.

― Sigur că da, spuse Hermione calmă.

― Uitaţi, vin Ernie şi Hannah Abbot, zise Ron, uitându-se peste umăr. Plus tipii ăia de la Ochi-de-Şoim şi Smith... şi n-are nimeni acnee.

Hermione păru alarmată.

― Lasă acneea, idioţii nu pot să vină aici acum, ar părea extrem de suspect ― staţi jos! le spuse ea cu fermitate lui Ernie şi Hannah, făcându-le semn disperată să se întoarcă la masa Astropufilor. Mai târziu! Vorbim ― mai ― târziu!

― Mă duc să-i spun lui Michael, zise Ginny nerăbdătoare, ridicându-se grăbită, ce prost, zău aşa...

Se îndreptă repede către masa Ochilor-De-Şoim, iar Harry se uită după ea. Cho nu stătea foarte departe, vorbea cu prietena ei cu părul creţ, pe care o adusese cu ea la "Capul de mistreţ". Oare avea să se sperie de Umbridge şi să nu mai vină la întâlniri?

Însă repercusiunile complete ale anunţului nu se făcură simţite până când fură pe punctul să iasă din Marea Sală şi să se ducă la Istoria Magiei.

― Harry! Ron!

Era Angelina, care se apropia în grabă, părând disperată.

― Este în ordine, spuse Harry încet, când ea ajunse destul de aproape ca să-l audă. Tot o să...

― Îţi dai seama că asta include şi vâjthaţul? spuse Ange­lina peste el. Trebuie să mergem şi să-i cerem voie să reîn­fiinţăm echipa Cercetaşilor!

― Poftim? zise Harry.

― Nu se poate, spuse Ron, îngrozit.

― Aţi citit anunţul, menţionează şi echipele! Aşa că, Harry, fii atent... Îţi spun pentru ultima oară... te rog, te rog să nu îţi pierzi cumpătul cu Umbridge din nou, sau s-ar putea să nu ne mai lase să jucăm!

― Bine, bine, zise Harry, dat fiind că Angelina arăta de parcă mai avea puţin şi plângea. Nu-ţi face griji, o să fiu cuminte...

― Pun pariu că Umbridge e la Istoria Magiei, spuse Ron sumbru, când porniră către cursul lui Binns. Încă nu a venit în inspecţie la Binns... Pariez pe cât vreţi că-i acolo...

Însă se înşelase; singurul profesor prezent când intrară era profesorul Binns, plutind la câţiva centimetri deasupra scaunului, ca de obicei, şi pregătindu-se să îşi continue zumzăi­tul monoton despre războaiele uriaşilor. În ziua aceea, Harry nici măcar nu încercă să fie atent la ce spunea; mâzgăli la întâmplare pe pergament ignorând coatele şi privirile mustră­toare ale lui Hermione, până când o lovitură în coaste deosebit de dureroasă îl făcu să-şi ridice privirea supărat.

― Ce e?

Ea arătă spre fereastră. Harry se uită în jur. Hedwig era aşezată pe pervazul îngust, privindu-i prin geamul gros, cu o scrisoare legată de picior. Harry nu înţelegea; tocmai fuse­seră la micul dejun, de ce Dumnezeu nu îi dăduse scrisoarea atunci, ca de obicei? Mulţi dintre ceilalţi colegi ai săi arătau şi ei cu degetul spre Hedwig.

― Ah, întotdeauna mi-a plăcut bufniţa asta, este tare frumoasă, o auzi Harry pe Lavender şoptindu-i lui Parvati.

Se uită la profesorul Binns, care îşi citea în continuare notiţele, la fel de senin şi fără să ştie că elevii erau chiar mai puţin atenţi decât de obicei. Harry se ridică în tăcere de pe scaun, se ghemui şi se duse grăbit de-a lungul şirului până la fereastră, unde împinse zăvorul şi o deschise foarte încet.

Se aşteptase ca Hedwig să întindă piciorul, pentru ca el să poată lua scrisoarea, şi apoi să zboare către culcuşul bufniţelor, însă în clipa în care deschise fereastra destul de larg, ea intră repede, ciripind a jale. Harry închise fereastra, aruncându-i o privire neliniştită profesorului Binns, se lăsă iar în jos şi se întoarse repede la locul lui, cu Hedwig pe umăr. Se aşeză, o luă pe Hedwig în poală şi dădu să desfacă scrisoarea pe care o avea legată de picior.

Abia atunci îşi dădu seama că penele lui Hedwig erau zbârlite într-un mod ciudat; unele erau curbate în direcţia greşită, iar o aripă stătea într-un unghi nefiresc.

― E rănită! şopti Harry, coborându-şi capul deasupra ei. Hermione şi Ron se aplecară spre el, Hermione chiar îşi puse pana deoparte.

― Uite... a păţit ceva la aripă...

Hedwig tremura; când Harry încercă să îi atingă aripa, tresări puţin, înfoindu-se de parcă s-ar fi umflat, şi îl privi cu reproş.

― Domnule profesor Binns, zise Harry tare, şi toţi cei din clasă se întoarseră să se uite la el. Nu mă simt bine.

Profesorul Binns îşi ridică privirea de pe notiţe, părând uimit, ca întotdeauna, să descopere camera din faţa lui plină de elevi.

― Nu te simţi bine? repetă el nesigur.

― Câtuşi de puţin, spuse Harry hotărât, ridicându-se în picioare, cu Hedwig ascunsă la spate. Cred că trebuie să mă duc în aripa spitalului.

― Da, zise profesorul Binns, evident nedumerit. Da... da, aripa spitalului... bine, du-te, Perkins...

După ce ieşi din clasă, Harry o puse pe Hedwig înapoi pe umăr şi străbătu repede holul, oprindu-se ca să se gândească doar când ajunse departe de uşa lui Binns. Prima persoană la care s-ar fi gândit să o vindece pe Hedwig ar fi fost Hagrid, desigur; însă, având în vedere că habar nu avea unde era Hagrid, nu îi mai rămânea decât să o găsească pe profesoara Grubbly-Plank şi să spere că îl va ajuta.

Se uită pe fereastră la terenul bătut de vijelie şi pustiu. Nu era nici urmă de ea pe lângă coliba lui Hagrid; dacă nu preda, probabil că era în cancelarie. Începu să coboare scările, cu Hedwig ciripind slăbită, în timp ce i se balansa pe umăr.

Uşa cancelariei era flancată de două himere. Când Harry se apropie, una dintre ele cârâi:

― Ar trebui să fii la ore, tipule.

― Este o urgenţă, zise Harry scurt.

― Oooo, o urgenţă, da? spuse cealaltă himeră pe o voce subţire. Păi, asta ne-a lăsat fără replică, nu?

Harry bătu la uşă. Auzi paşi, apoi uşa se deschise şi el se trezi faţă-n faţă cu profesoara McGonagall.

― Doar nu ai primit o altă detenţie! zise ea imediat, cu lentilele dreptunghiulare scânteindu-i ameninţător.

― Nu, doamnă profesoară! zise Harry grăbit.

― Atunci, de ce nu eşti la ore?

― Se pare că este o urgenţă, zise mieros a doua himeră.

― O caut pe doamna profesoară Grubbly-Plank, îi explică Harry. Este vorba de bufniţa mea, este rănită.

― Bufniţă rănită, ai zis?

Profesoara Grubbly-Plank apăru lângă umărul profe­soarei McGonagall, fumând pipă şi ţinând în mână un exemplar din Profetul zilei.

― Da, spuse Harry, ridicând-o pe Hedwig cu grijă de pe umăr, a apărut după celelalte bufniţe de la poşta de dimi­neaţă şi are ceva la aripă, uitaţi...

Profesoara Grubbly-Plank strânse pipa cu hotărâre între dinţi şi o luă pe Hedwig de la Harry, în timp ce profesoara McGonagall o urmărea.

― Hmm, zise profesoara Grubbly-Plank, mişcându-i-se puţin pipa în timp ce vorbea. Se pare că a atacat-o cineva. Însă nu-mi dau seama ce ar fi putut să fie. Thestralii atacă uneori şi păsări, desigur, însă Hagrid i-a dresat foarte bine pe Thestralii de la Hogwarts să nu se atingă de bufniţe.

Harry nu ştia şi nici nu îi păsa ce erau Thestralii; nu vroia să ştie decât că Hedwig avea să se facă bine. Profesoara McGonagall, însă, se uită tăios la Harry şi zise:

― Potter, ştii cât a călătorit bufniţa aceasta?

― Ăă, spuse Harry. Vine de la Londra, cred.

Îi întâlni privirea pentru o clipă şi ştiu, după modul în care i se uniră sprâncenele la mijloc, că înţelesese că "Lon­dra" însemna " Casa Cumplită, numărul doisprezece."

Profesoara Grubbly-Plank scoase un monoclu dintr-un buzunar interior al robei şi şi-l puse la ochi, pentru a exa­mina îndeaproape aripa lui Hedwig.

― Cred că aş putea rezolva problema dacă o laşi la mine, Potter, zise ea.

― În orice caz, nu are voie să zboare la distanţe mari timp de câteva zile.

― Ăă... sigur... mulţumesc, zise Harry, exact când sună de ieşire.

― Pentru puţin, spuse profesoara Grubbly-Plank pe un ton aspru, întorcându-se în cancelarie.

― Stai puţin, Wilhelmina! zise profesoara McGonagall. Scrisoarea lui Potter!

― A, da! spuse Harry, care uitase pentru o clipă de perga­mentul legat de piciorul lui Hedwig.

Profesoara Grubbly-Plank i-l dădu şi apoi dispăru în can­celarie ţinând-o în braţe Hedwig, care se uita la Harry de parcă nu îi venea să creadă că o dădea aşa. Simţindu-se puţin vinovat, acesta vru să plece, dar profesoara McGo­nagall îl chemă înapoi.

― Potter!

― Da, doamnă profesoară McGonagall?

Se uită într-o parte şi în alta a holului; veneau elevi din ambele părţi.

― Ţine minte, zise ea încet grăbită, cu ochii pe sulul de per­gament din mâna lui, că liniile de comunicaţie spre şi dinspre Hogwarts ar putea fi urmărite, da?

― Eu... spuse Harry, dar şuvoiul de elevi care curgea de-a lungul holului aproape că îl ajunsese din urmă.

Profesoara McGonagall îi făcu un mic semn cu capul şi se întoarse în cancelarie, lăsându-l acolo pe Harry, care fu luat de curent şi dus în curte. Îi zări pe Ron şi pe Hermione stând deja adăpostiţi într-un colţ, cu gulerele ridicate împotriva vân­tului. Harry desfăcu sulul, în timp ce se îndrepta grăbit spre ei, şi descoperi cinci cuvinte scrise de Sirius:

Azi, acelaşi loc, aceeaşi oră.

― Hedwig e bine? întrebă Hermione neliniştită, în clipa când Harry ajunse destul de aproape ca să o audă.

― Unde ai dus-o? întrebă Ron.

― La Grubbly-Plank, zise Harry. Şi m-am întâlnit cu Mc­Gonagall... Fiţi atenţi...

Şi le povesti ce spusese profesoara McGonagall. Spre ui­mirea lui, nici unul dintre ei nu păru şocat. Din contră, schimbară nişte priviri pline de înţeles.

― Ce e? spuse Harry, uitându-se când la Ron, când la Hermione.

― Păi, tocmai îi ziceam lui Ron... dacă a încercat cineva să o intercepteze pe Hedwig? Adică, până acum nu a mai fost rănită niciodată pe parcursul unui zbor, nu-i aşa?

― De fapt, de la cine este scrisoarea? întrebă Ron, luând mesajul de la Harry.

― De la Snuffles, spuse Harry încet.

― "Acelaşi loc, aceeaşi oră?" Se referă la focul din camera de zi?

― Evident, spuse Hermione, citind şi ea mesajul şi părând îngrijorată. Tot ce sper este că nu a mai citit-o şi altcineva...

― Însă era sigilată cum trebuie, zise Harry, încercând să se convingă în acelaşi timp şi pe el. Şi nimeni nu ar înţelege ce înseamnă, dacă nu ar şti că am mai vorbit cu el înainte, nu-i aşa?

― Nu ştiu, spuse Hermione neliniştită, aruncându-şi ghioz­danul pe umăr când sună iar clopoţelul, nu ar fi foarte greu să sigileze pergamentul la loc prin magie... Iar dacă este urmărită Reţeaua Zvrr... chiar nu pot să-mi dau seama cum am putea să-l avertizăm să nu vină fără să fim şi de data asta interceptaţi!

Coborâră treptele către celule târşâindu-şi picioarele către ora de Poţiuni şi cufundaţi în gânduri, însă când ajun­seră la capătul scărilor fură treziţi la realitate de vocea lui Draco Reacredinţă, care stătea chiar în faţa clasei lui Plesneală, fluturând o bucată de pergament cu aspect oficial şi vorbind mult mai tare decât era cazul, ca să-i poată auzi fiecare cuvânt.

― Da, Umbridge i-a dat echipei de vâjthaţ a Viperinilor permisiunea de a continua imediat să joace, m-am dus să vorbesc cu ea la prima oră. Nici n-a durat mult, adică, îl ştie foarte bine pe tata, el trece tot timpul pe la Minister... o să fie interesant să vedem dacă o să li se permită şi Cerce­taşilor să joace în continuare, nu-i aşa?

― Nu spuneţi nimic, îi imploră şoptit Hermione pe Harry şi Ron, care îl priveau pe Reacredinţă cu chipurile împie­trite şi pumnii încleştaţi. Asta vrea.

― Adică, spuse Reacredinţă, ridicând vocea încă puţin, cu ochii cenuşii scânteind răuvoitor spre Harry şi Ron, dacă este o problemă de influenţă la Minister, nu prea cred că au şan­se... Din câte zice tata, de ani de zile caută o scuză să-l conce­dieze pe Arthur Weasley... Iar cât despre Potter... tata spune că nu este decât o problemă de timp până când o să-l expe­dieze Ministerul la Sf. Mungo... se pare că au o secţie specială pentru cei cărora le-a fost zăpăcit creierul prin magie.

Reacredinţă făcu o mutră caraghioasă, cu maxilarul atârnân­du-i şi dând ochii peste cap. Crabbe şi Goyle scoaseră hohotele lor obişnuite de râs; Pansy Parkinson icni de bucurie.

Ceva se lovi cu putere de umărul lui Harry, dându-l la o parte. O fracţiune de secundă mai târziu, îşi dădu seama că era Neville, care tocmai trecuse furios pe lângă el, îndrep­tându-se direct spre Reacredinţă.

― Neville, nu!

Harry făcu un salt înainte şi îl prinse pe Neville de robă; Neville se luptă cu disperare, vânturându-şi pumnii şi încer­când cu orice preţ să ajungă la Reacredinţă, care păru extrem de şocat pentru o clipă.

― Ajută-mă! îi strigă Harry lui Ron, reuşind să treacă un braţ în jurul gâtului lui Neville şi să îl târască înapoi, departe de Viperini.

Crabbe şi Goyle îşi flexau muşchii braţelor, în timp ce se aşezau în faţa lui Reacredinţă, gata de luptă. Ron îl apucă pe Neville de mâini şi, împreună cu Harry, reuşi să-l aducă înapoi în rândul Cercetaşilor. Neville avea faţa roşie ca focul; strânsoarea lui Harry în jurul gâtului îl făcea greu de înţeles, însă reuşi să bâiguie nişte cuvinte.

― Nu... amuzant... nu mă... Mungo... Îi arăt... eu...

Uşa celulei se deschise. Plesneală apăru în prag. Ochii săi întunecaţi scrutară rândul Cercetaşilor până în dreptul lui Harry şi Ron, care se luptau cu Neville.

― Potter, Weasley, Poponeaţă, vă bateţi? vorbi Plesneală cu o voce rece, batjocoritoare. Zece puncte pierdute de Cercetaşi. Potter, dă-i drumul lui Poponeaţă, sau te paşte detenţia. Toată lumea, înăuntru.

Harry îi dădu drumul lui Neville, care rămase pe loc, gâfâind şi uitându-se urât la el.

― A trebuit să te opresc, zise Harry, ridicându-şi ghioz­danul. Crabbe şi Goyle te-ar fi făcut bucăţi.

Neville nu spuse nimic; îşi înşfăcă ghiozdanul şi intră supărat în celulă.

― Ce a fost asta, zise Ron rar, în timp ce îl urmau pe Neville, pentru numele lui Merlin?

Harry nu răspunse. Ştia exact de ce lui Neville îi era foarte greu să audă de oamenii care erau în spitalul Sf. Mungo din cauza unor afecţiuni magice la creier, însă îi jurase lui Dumbledore că nu va dezvălui nimănui secretul băiatului. Nici măcar Neville nu ştia că Harry era la curent.

Harry, Ron şi Hermione se aşezară la locurile lor obişnuite din fundul clasei, îşi scoaseră pergamentele, penele şi exemplarele cărţii O sută de plante şi ciuperci magice. Cei din jurul lor vorbeau în şoaptă despre ce făcuse Neville, dar, când Plesneală închise uşa celulei cu un zgomot răsunător, toată lumea amuţi.

― Observaţi, zise Plesneală pe tonul său jos şi ironic, că astăzi avem un oaspete.

Făcu un semn către colţul întunecat al celulei şi Harry o văzu pe profesoara Umbridge stând acolo, cu clipboard-ul pe genunchi. Se uită pieziş la Ron şi Hermione, cu sprâncenele ridicate. Plesneală şi Umbridge, cei doi profesori pe care îi detesta cel mai mult. Îi era greu să se hotărască pe care dintre ei îşi dorea să-l vadă triumfând asupra celuilalt.

― Azi vom continua cu Soluţia Întăritoare. Veţi găsi ames­tecurile la fel cum le-aţi lăsat lecţia trecută; dacă au fost făcute corect, trebuie să se fi maturat bine în timpul week-end-ului. Aveţi instrucţiunile ― flutură iar bagheta ― pe tablă. Continuaţi.

Profesoara Umbridge petrecu prima jumătate de oră luând notiţe în colţul ei. Harry era foarte nerăbdător să o vadă punându-i întrebări lui Plesneală; atât de nerăbdător, încât deveni din nou neglijent cu poţiunea.

― Sânge de salamandră, Harry! gemu Hermione, apucân­du-l de încheietură ca să-l împiedice să adauge ingredientul greşit pentru a treia oară, nu suc de rodii!

― Da, spuse Harry vag, lăsând sticla jos şi continuând să se uite spre colţ.

Umbridge tocmai se ridicase.

― Ha, zise el încet, în timp ce ea se plimba printre două rânduri de mese către Plesneală, care era aplecat peste ceaunul lui Dean Thomas.

― Ei bine, elevii par să fie destul de avansaţi pentru nivelul lor, zise ea vioi din spatele lui Plesneală. Deşi nu sunt foarte sigură că este bine faptul că le predaţi o poţiune ca Soluţia Întăritoare. Cred că Ministerul ar prefera să fie eliminată din programă.

Plesneală se ridică încet şi se întoarse spre ea.

― Ia spuneţi... de cât timp predaţi la Hogwarts? întrebă ea, cu pana pe clipboard.

― De paisprezece ani, răspunse Plesneală.

Avea o expresie impenetrabilă. Harry, privindu-i cu aten­ţie, mai puse câteva picături în poţiune; aceasta şuieră ame­ninţător şi se făcu din turcoaz portocalie.

― Aţi candidat întâi pentru postul de profesor de Apărare contra Magiei Negre, dacă nu mă înşel? îl întrebă profe­soara Umbridge pe Plesneală.

― Da, spuse Plesneală încet.

― Însă aţi eşuat?

Plesneală strânse din buze.

― Evident.

Profesoara Umbridge mâzgăli ceva pe clipboard.

― Şi cred că aţi candidat în mai multe rânduri pentru pos­tul de la Apărarea contra Magiei Negre de când aţi devenit profesor în această şcoală, dacă nu mă înşel?

― Da, spuse Plesneală încet, abia mişcându-şi buzele şi părând foarte supărat.

― Bănuiţi cumva de ce Dumbledore a refuzat sistematic să vă numească în acest post? întrebă Umbridge.

― Vă sugerez să îl întrebaţi pe el, zise Plesneală repezit.

― O, aşa voi face, zise profesoara Umbridge cu un zâmbet dulce.

― Să înţeleg că este ceva important? întrebă Plesneală, cu ochii săi negri întredeschişi.

― O, da, zise profesoara Umbridge, da, Ministerul doreşte să înţeleagă... ăă... trecutul profesorilor până în cele mai mici detalii.

Se îndepărtă, se duse la Pansy Parkinson şi începu să îi pună întrebări despre orele de curs. Plesneală se uită la Harry şi pentru o clipă li se întâlniră privirile. Harry îşi coborî repede privirea spre poţiunea care acum se închega într-un mod îngrozitor şi emana un miros puternic de cauciuc ars.

― Iar nu primeşti note, Potter, spuse Plesneală cu răutate, golind ceaunul lui Harry cu o mişcare de baghetă. Îmi vei scrie un eseu despre compoziţia corectă a acestei poţiuni, arătând unde şi de ce ai greşit. Îl vei preda data viitoare, ai înţeles?

― Da, spuse Harry furios.

Plesneală le dăduse deja teme şi în seara aceea avea antre­nament de vâjthaţ; asta însemna alte nopţi nedormite. Habar n-avea cum de se trezise fericit în dimineaţa aceea. Acum nu simţea decât o dorinţă arzătoare ca ziua să se termine.

― Poate că nu mă duc la Previziuni despre Viitor, spuse el sumbru, în timp ce stăteau în curte după prânz, cu vântul mişcându-le poalele robelor şi borurile pălăriilor. O să mă pre­fac că sunt bolnav şi o să scriu eseul pentru Plesneală, ca să nu mai trebuiască să stau treaz aproape toată noaptea.

― Trebuie să te duci la Previziuni despre Viitor, zise Hermione cu severitate.

― Auzi cine vorbeşte, tu ai renunţat la Previziuni despre Viitor, o urăşti pe Trelawney! spuse Ron indignat.

― Nu o urăsc, spuse Hermione cu superioritate. Pur şi simplu cred că este o profesoară îngrozitoare şi că de fapt e o escroacă bătrână. Dar Harry a lipsit deja de la Istoria Magiei şi nu cred ar trebui să mai piardă încă o oră!

Era prea mult adevăr în aceste cuvinte pentru ca Harry să le poată ignora, aşa că jumătate de oră mai târziu se aşeză înconjurat de atmosfera fierbinte, prea parfumată din clasa de Previziuni despre Viitor, fiind supărat pe toată lumea. Profesoara Trelawney împărţea din nou exemplare ale Oracolului viselor. Harry se gândi că ar fi fost mult mai câşti­gat dacă ar fi scris eseul-pedeapsă pentru Plesneală în loc să fi stat acolo, încercând să găsească înţelesuri ascunse într-o grămadă de vise inventate.

Însă se părea că nu era singura persoană din clasa de la Previziuni despre Viitor care era prost dispusă. Profesoara Trelawney trânti un exemplar al Oracolului pe masă între Harry şi Ron şi se îndepărtă grăbită, cu gura pungă; azvârli următorul exemplar al Oracolului către Seamus şi Dean, ratând de puţin capul lui Seamus, şi-l aruncă pe ultimul spre pieptul lui Neville cu o forţă atât de mare că acesta alunecă de pe pernă.

― Ei bine, la treabă! zise profesoara Trelawney tare, cu o voce ascuţită şi oarecum isterică, ştiţi ce aveţi de făcut! Sau sunt o profesoară atât de slabă încât nu aţi învăţat până acum cum să deschideţi o carte?

Toată clasa o privi derutată, iar apoi elevii se uitară unii la alţii. Harry, însă, credea că ştia ce se întâmplase. În timp ce profesoara Trelawney se trântea la loc pe scaunul ei cu spătar înalt, cu ochii ei mari şi plini de lacrimi de supărare, se aplecă spre Ron şi îi şopti:

― Cred că a primit rezultatul inspecţiei.

― Doamnă profesoară? zise Parvati Patil pe o voce joasă (ea şi Lavender o admiraseră dintotdeauna pe profesoara Trelawney). Doamnă profesoară, s-a întâmplat... ăă... ceva?

― Dacă s-a întâmplat? strigă profesoara Trelawney cu o voce cutremurată de sentiment. Sigur că nu! Am fost jignită, desigur... au fost făcute insinuări împotriva mea... s-au for­mulat acuzaţii nefondate... dar nu, nu s-a întâmplat nimic, sigur că nu!

Trase aer în piept cutremurându-se şi nu se mai uită la Parvati, cu lacrimile de furie şiroindu-i pe sub ochelari.

― Nu spun nimic, se înecă ea, de cei şaisprezece ani de muncă pasionată... se pare că au trecut neobservaţi... Însă nu voi accepta să fiu insultată, nu, asta nu!

― Dar, doamnă profesoară, cine vă insultă? întrebă Parvati cu timiditate.

― Instituţia! spuse profesoara Trelawney, pe o voce joasă, dramatică şi tremurândă. Da, cei care au ochii prea întunecaţi de cotidian ca să vadă ce văd eu, să ştie ce ştiu eu... Desigur, noi clarvăzătorii am fost mereu temuţi, mereu persecutaţi... Este... vai... soarta noastră.

Înghiţi în sec, îşi şterse cu putere obrajii uzi cu un capăt al şalului, iar apoi îşi scoase din mânecă o mică batistă cu broderie şi îşi suflă nasul foarte tare, făcând un zgomot asemănător celui pe care îl făcea Peeves când scotea limba.

Ron râse ironic. Lavender îi aruncă o privire dezgustată.

― Doamnă profesoară, zise Parvati, vreţi să spuneţi că... are legătură cu doamna profesoară Umbridge...?

― Să nu îmi vorbeşti de femeia aceea! strigă profesoara Trelawney, ridicându-se brusc, zăngănindu-şi mărgelele şi aruncând săgeţi din spatele ochelarilor. Te rog frumos să lucrezi în continuare!

Îşi petrecu restul orei plimbându-se printre ei, cu lacri­mile încă prelingându-i-se de după ochelari şi murmurând în şoaptă ceea ce păreau să fie ameninţări.

― ... Puteţi să alegeţi să plecaţi... câtă lipsă de demnitate... perioadă de probă... mai vedem noi... cum îndrăzneşte...

― Tu şi Umbridge aveţi ceva în comun, îi spuse Harry încet lui Hermione când se reîntâlniră la ora de Apărare contra Magiei Negre. Este clar că şi ea crede că Trelawney este o escroacă bătrână... se pare că i-a dat o perioadă de probă.

În timp ce Harry vorbea, Umbridge intră în clasă, purtân­du-şi funda neagră de catifea şi o expresie de îngâmfare maximă.

― Bună ziua, elevi !

― Bună ziua, doamnă profesoară Umbridge, ziseră ei.

― Baghetele deoparte, vă rog.

Însă de data asta nu se auzi nici un zgomot de răspuns; nimeni nu se obosise să îşi scoată baghetele.

― Vă rog să daţi la pagina treizeci şi patru a cărţii Teoria magică defensivă şi să citiţi al treilea capitol, intitulat "Pledoarie pentru răspunsul neofensiv la atacurile magice". Nu este nevoie să...

― Vorbiţi, spuseră în acelaşi timp Harry, Ron şi Her­mione în şoaptă.
*
― Nici un antrenament de vâjthaţ, spuse Angelina pe un ton sec când Harry, Ron şi Hermione intrară în camera de zi după cina din seara aceea.

― Dar nu mi-am pierdut cumpătul! zise Harry îngrozit. Angelina, nu i-am zis nimic, îţi jur, nu am...

― Ştiu, ştiu, zise Angelina distrusă. Nu a spus decât că are nevoie să se gândească puţin.

― Să se gândească la ce? spuse Ron supărat. Viperinilor le-a dat aprobarea, nouă de ce ne-o refuză?

Însă Harry îşi imagina cât de mult îi plăcea lui Umbridge să-i ameninţe pe Cercetaşi cu interzicerea vâjthaţului şi la fel de uşor pricepea de ce nu vroia să renunţe prea curând la această armă contra lor.

― Păi, zise Hermione, gândeşte-te la partea bună... cel puţin acum ai timp să scrii eseul pentru Plesneală!

― Şi asta e partea bună, nu? se răsti Harry, în timp ce Ron o privea pe Hermione, nevenindu-i să creadă. Fără antrena­ment de vâjthaţ şi cu Poţiuni suplimentare?

Harry se prăbuşi într-un scaun, îşi scoase din ghiozdan eseul pentru Poţiuni fără prea multă tragere de inimă şi se apucă de lucru. Îi era foarte greu să se concentreze; chiar dacă ştia că Sirius nu avea să apară în foc decât mult mai târziu, nu putea să nu se uite în flăcări la fiecare câteva minute, doar ca să fie sigur. De asemenea, în cameră era extrem de mult zgomot: se părea că Fred şi George îşi per­fecţionaseră o parte din Cutiile de Gustări cu Surprize, iar acum o demonstrau pe rând în faţa unei mulţimi care îi aclama şi încuraja.

Mai întâi, Fred muşca din capătul portocaliu al unei cara­mele şi începea să vomite spectaculos într-o găleată pe care o aşezaseră în faţa lor. Apoi înghiţea cu greu capătul mov al caramelei, moment în care se oprea imediat din vomitat. Lee Jordan, care asista la demonstraţie, făcea să dispară voma la intervale regulate cu aceeaşi Vrajă de Dispariţie pe care o tot folosea Plesneală la poţiunile lui Harry.

Din cauza zgomotelor sistematice de vomitat, a urletelor şi a vocilor lui Fred şi George, care luau comenzi în avans de la ceilalţi, lui Harry îi era extraordinar de dificil să se concentreze asupra metodei corecte de a prepara Soluţia Întăritoare. Hermione nu îi era de nici un ajutor; sunetele mulţimii şi cele făcute de vărsătura care ajungea pe fundul găleţii lui Fred şi George erau marcate de pufniturile ei tari şi dezaprobatoare, ceea ce Harry descoperi că îi distrăgea şi mai mult atenţia.

― Păi, du-te şi opreşte-i! zise el enervat, după ce greşise pen­tru a patra oară cantitatea de pudră de gheare din griffon.

― Nu pot, tehnic vorbind, nu fac nimic greşit, spuse Her­mione printre dinţi. Au dreptul să mănânce chestiile alea sinistre şi nu pot să găsesc nici o regulă care să spună că idioţii ăştia nu au voie să le cumpere, dacă nu se dovedeşte că sunt periculoase. Şi se pare că nu sunt.

Ea, Harry şi Ron îl urmăriră pe George vărsând drept în găleată, înghiţind restul caramelei şi îndreptându-se cu un zâmbet larg şi cu braţele întinse pentru a culege aplauzele.

― Ştiţi, nu înţeleg de ce Fred şi George au luat doar trei N.O.V.-uri fiecare, spuse Harry, privindu-i pe Fred, George şi Lee cum strângeau galbeni de la mulţimea entuziasmată. Chiar ştiu ce fac.

― Ah, nu ştiu decât chestii care iau ochii şi asta nu folo­seşte la nimic, spuse Hermione cu dispreţ.

― Nu foloseşte la nimic? repetă Ron pe o voce încordată. Hermione, deja au câştigat aproape douăzeci şi şase de galioni.

Trecu mult până când se risipi mulţimea din jurul geme­nilor Weasley, apoi Fred, Lee şi George petrecură şi mai mult timp numărându-şi profiturile, aşa că trecuse deja cu mult de miezul nopţii când Harry, Ron şi Hermione rămaseră în sfârşit singuri în camera de zi. Într-un târziu, Fred închise uşa către dormitoarele băieţilor după el, zor­năind ostentativ o cutie cu galioni, iar Hermione se încrun­tă. Harry, care făcea foarte puţine progrese cu eseul pentru Poţiuni, se hotărî să renunţe în seara aceea. În timp ce el îşi strângea cărţile, Ron, care aţipise într-un fotoliu, scoase un mormăit şters, se trezi şi se uită ameţit în foc.

― Sirius! zise el.

Harry se întoarse imediat. Capul cu părul negru şi neîn­grijit al lui Sirius se ivise iar printre flăcări.

― Bună, zise el, zâmbind.

― Bună, spuseră Harry, Ron şi Hermione într-un glas, în­genunchind cu toţii pe covorul din faţa şemineului. Şmecherilă toarse tare şi se apropie de foc, încercând, în ciuda căldurii, să îşi apropie capul de cel al lui Sirius.

― Cum merge? spuse Sirius.

― Nu prea bine, spuse Harry, în timp ce Hermione îl trăgea pe Şmecherilă înapoi, ca să nu îşi ardă mustăţile. Ministerul a mai dat un decret, care spune că nu mai putem să avem echipe de vâjthaţ...

― Şi nici grupuri secrete de Apărare contra Magiei Negre? zise Sirius.

Urmă o scurtă pauză.

― Cum ai aflat de asta? întrebă Harry.

― Ar trebui să alegeţi cu mai mare grijă locul unde vă întâlniţi, spuse Sirius, zâmbind şi mai larg. "Capul de mis­treţ" credeţi că a fost potrivit?

― Păi, a fost mai bine decât la "Trei mături"! spuse Hermione apărându-se. Acolo e tot timpul plin de oameni...

― Ceea ce înseamnă că ar fi fost mai greu să fiţi auziţi, spuse Sirius. Mai ai multe de învăţat, Hermione.

― Cine ne-a auzit? întrebă Harry.

― Mundungus, desigur, spuse Sirius, şi îl pufni râsul când toţi părură derutaţi. Era vrăjitoarea ascunsă sub văl.

― Mundungus era? zise Harry, uluit. Ce căuta la "Capul de mistreţ?"

― Tu de ce crezi că s-a dus acolo? spuse Sirius nerăbdă­tor. Era cu ochii pe tine, bineînţeles.

― Încă sunt urmărit? întrebă Harry supărat.

― Da, spuse Sirius, şi e foarte bine, nu-i aşa, dacă primul lucru pe care îl faci în sfârşitul de săptămână liber este să organizezi un grup de apărare ilegal.

Însă nu părea nici supărat şi nici îngrijorat. Din contră, se uită la Harry cu deosebită mândrie.

― De ce s-a ascuns Dung de noi? întrebă Ron, părând de­zamăgit. Ne-ar fi plăcut să vorbim cu el.

― Nu mai are voie să mai calce pe la "Capul de mistreţ" de acum douăzeci de ani, spuse Sirius, iar barmanul ăla are o memorie foarte bună. Am pierdut Pelerina Invizibilă de rezervă a lui Moody când a fost arestat Sturgis, aşa că în ultimul timp Dung se tot îmbracă în vrăjitoare... mă rog... În primul rând, Ron... am jurat să-ţi transmit următorul mesaj de la mama ta.

― A, da? spuse Ron temător.

― A spus că pentru nimic în lume să nu faci parte dintr-un grup secret şi ilegal de Apărare contra Magiei Negre. A zis că sigur o să fii exmatriculat şi că îţi vei distruge viitorul. A zis că o să ai o grămadă de timp să înveţi cum să te aperi mai târziu şi că eşti prea tânăr ca să îţi faci griji pentru asta acum. De ase­menea (ochii lui Sirius se întoarseră spre ceilalţi doi), îi sfătu­ieşte pe Harry şi pe Hermione să nu continue cu acest grup, deşi acceptă că nu are nici o autoritate asupra lor, dar pur şi simplu îi imploră să nu uite că le vrea numai binele. V-ar fi scris toate astea, însă, dacă ar fi fost interceptată bufniţa, aţi fi avut mari probleme, şi n-a putut să vă spună ea însăşi pentru că este de gardă în noaptea asta.

― De gardă la ce? spuse Ron repede.

― Nu te priveşte, nişte chestii pentru Ordin, spuse Sirius. Aşa că trebuie să fac eu pe mesagerul şi să mă asigur că o să-i spuneţi că v-am transmis ce a spus, pentru că nu cred că are încredere în mine.

Urmă o altă pauză timp în care Şmecherilă, mieunând, încercă să atingă capul lui Sirius cu o lăbuţă, iar Ron îşi făcu de lucru cu o gaură din covorul din faţa şemineului.

― Deci, vrei să spun că nu o să mai fac parte din grupul de apărare? murmură el într-un târziu.

― Eu? Sigur că nu! spuse Sirius, părând surprins. Eu cred că este o idee excelentă!

― Da? zise Harry, crescându-i inima.

― Sigur că da! spuse Sirius. Crezi că tatăl tău şi cu mine ne-am fi supus şi am fi urmat ordinele unei cotoroanţe bătrâne ca Umbridge?

― Dar... semestrul trecut nu mi-ai spus decât să am grijă şi să nu risc nimic...

― Harry, anul trecut tot ce ştiam era că cineva din Hog­warts încerca să te omoare! spuse Sirius nerăbdător. Anul ăsta, ştim că există cineva din afara Şcolii Hogwarts care ar vrea să ne omoare pe toţi, aşa că mi se pare o idee foarte bună să învăţaţi să vă apăraţi singuri cum trebuie!

― Şi dacă suntem exmatriculaţi? întrebă Hermione, cu o expresie nelămurită pe chip.

― Hermione, toată chestia asta a fost ideea ta! spuse Harry, holbându-se la ea.

― Ştiu că a fost ideea mea. Dar vreau să ştiu ce crede Sirius, spuse ea, ridicând din umeri.

― Păi, mai bine exmatriculaţi şi capabili să vă apăraţi, decât să staţi în şcoală fără să aveţi habar de nimic, spuse Sirius.

― Aşa este, ziseră Harry şi Ron entuziasmaţi.

― Bun, spuse Sirius, cum organizaţi grupul ăsta? Unde vă întâlniţi?

― Păi, asta ar cam fi o problemă, zise Harry. Nu ştiu unde o să putem să mergem.

― Ce ziceţi de "Urlet în noapte"? sugeră Sirius.

― Da, asta e o idee bună! spuse Ron entuziasmat, dar Hermione scoase un sunet sceptic şi toţi trei se uitară la ea.

Sirius îşi întoarse capul cuprins de flăcări.

― Păi, Sirius, voi eraţi doar patru persoane care vă întâlneaţi în "Urlet în noapte" când eraţi la şcoală, zise Hermione. Puteaţi să vă transformaţi în animale şi presupun că, dacă aţi fi vrut, v-aţi fi putut înghesui cu toţii sub o singură Pelerină Invizibilă. Însă noi suntem douăzeci opt şi nici unul dintre noi nu este Animag, aşa că nu am avea nevoie de o Pelerină Invizibilă, ci mai degrabă de un Cort Invizibil...

― Ai dreptate, spuse Sirius, puţin dezumflat. Păi, sunt sigur că o să găsiţi voi ceva. Parcă era un loc de trecere destul de mare în spatele oglinzii mari de la etajul patru, acolo aţi putea avea destul loc ca să exersaţi blestemele.

― Fred şi George mi-au spus că este blocat, zise Harry, clătinând din cap. S-a surpat, sau ceva de genul ăsta.

― A... spuse Sirius, încruntându-se. Păi, o să mă mai gân­desc şi o vă spun data...

Se întrerupse. Chipul îi deveni deodată încordat, speriat. Se întoarse într-o parte, părând să se uite prin zidul gros de cărămidă al şemineului.

― Sirius? zise Harry neliniştit.

Dar acesta dispăruse. Harry se uită câteva clipe cu gura căscată la flăcări, apoi se întoarse spre Ron şi Hermione.

― De ce a... ?

Hermione scoase un icnet îngrozit şi fu în picioare dintr-o săritură, uitându-se în continuare la foc.

Printre flăcări apăruse o mână pipăind în jur, de parcă ar fi vrut să prindă ceva; o mână butucănoasă, cu degetele scurte, pline de inele urâte de modă veche.

Toţi trei o luară la fugă. Harry se uită înapoi din uşa care ducea spre dormitoarele băieţilor. Mâna lui Umbridge încă făcea mişcări bruşte printre flăcări, de parcă ar fi ştiut exact unde fusese părul lui Sirius cu câteva secunde înainte şi ar fi fost hotărâtă să îl prindă.

CAPITOLUL XVIII