Harry Potter şi Ordinul Phoenix

CAPITOLUL XXV

CĂRĂBUŞUL LA STRÂMTOARE
Întrebarea lui Harry primi un răspuns chiar dimineaţa ur­mătoare. Când Hermione primi Profetul zilei, îl desfăşură, privi prima pagină pentru o clipă şi scoase un icnet care îi făcu pe toţi cei din jur să se holbeze la ea.

― Ce e? ziseră Harry şi Ron într-un glas.

Drept răspuns, fata întinse ziarul pe masă în faţa lor şi arătă zece fotografii alb-negru care umpluseră prima pagină, nouă dintre ele înfăţişând nişte chipuri de vrăjitori, iar a zecea, o vrăjitoare. Unii dintre cei din fotografii spuneau încet lucruri batjocoritoare; alţii băteau ritmul cu degetele pe rama pozelor, părând impertinenţi. Fiecare fotografie era însoţită de un nume şi de crima pentru care fusese trimisă acea persoană la Azkaban.

Antonin Dolohov, stătea scris sub un vrăjitor cu chipul lung, palid şi schimonosit, care se uita baţjocoritor la Harry, condamnat pentru uciderea brutală a lui Gideon şi Fabian Prewett.

Algernon Rookwood, era indicaţia de sub un bărbat ciupit de vărsat, cu părul slinos, care se sprijinea plictisit de rama pozei, condamnat pentru împărtăşirea unor secrete ale Ministerului Magiei Celui Ce Nu Trebuie Numit.

Însă ochii lui Harry fură atraşi de fotografia vrăjitoarei. Chipul ei ieşise în evidenţă din prima clipă când văzuse pagina.

În poză avea un păr lung, negru, neîngrijit şi nepieptănat, deşi îl văzuse lins, des şi strălucitor. Se uita urât la el cu nişte ochi umbriţi şi cu un zâmbet dispreţuitor pe buzele subţiri. Ca şi Sirius, păstra urme ale unei frumuseţi deosebite, dar ceva ― poate Azkabanul ― îi răpise cea mai mare parte din această frumuseţe.

Bellatrix Lestrange, condamnată pentru torturarea şi schilodirea lui Frank şi Alice Poponeaţă.

Hermione îi dădu un cot lui Harry şi îi arătă titlul de deasupra pozelor, pe care Harry însă nu îl citise, concentrându-se asupra lui Bellatrix.

EVADARE ÎN MASĂ DIN AZKABAN
MINISTERUL SE TEME CĂ BLACK ESTE "PUNCTUL DE REPER" PENTRU VECHII DEVORATORI AI MORŢII
― Black? zise Harry tare. Nu se...?

― Ssst! şopti Hermione disperată. Nu atât de tare... citeşte doar!

Ministerul Magiei a anunţat că aseară a avut loc o evadare în masă din Azkaban.

Vorbind cu reporterii în biroul personal, Cornelius Fudge, Ministrul Magiei, a confirmat că zece prizonieri periculoşi au evadat ieri la primele ore ale serii şi că l-a informat deja pe prim-ministrul Încuiat în legătură cu firea periculoasă a acestor indivizi.

"Ne găsim, din păcate, în aceeaşi situaţie în care am fost acum doi ani şi jumătate, când a scăpat criminalul Sirius Black", a declarat Fudge aseară. "Şi suntem siguri că aceste evadări sunt legate între ele. O evadare de o asemenea anvergură indică un aju­tor din afară şi nu trebuie să uităm că Black, prima persoană care a evadat vreodată din Azkaban, ar fi ajutorul ideal pentru ca şi alţii să îi calce pe urme. Credem că este posibil ca aceşti indivivizi, printre care şi verişoara lui Black, Bellatrix Lestrange, să se fi strâns în jurul lui Black, alegându-şi-l conducător. Cu toate acestea, facem eforturi pentru a-i prinde pe criminali şi implorăm comunitatea vrăjitorească să fie cu ochii în patru. Aceste persoane trebuie evitate cu orice preţ."
― Poftim, Harry, zise Ron, îngrozit şi în acelaşi timp uimit. De asta a fost fericit aseară.

― Nu pot să cred, spuse Harry, Fudge dă vina pe Sirius pentru evadare?

― Ce altceva poate să facă? zise Hermione cu amărăciune. Nu prea poate să spună, "Ne pare rău, oameni buni, Dumbledore m-a avertizat că s-ar putea să se întâmple aşa ceva, paznicii Azkaban-ului i s-au alăturat Lordului Cap-de-Mort" ― nu mai scânci, Ron ― "şi acum cei mai înverşunaţi adepţi ai lui Cap-de-Mort au evadat şi ei." Cum să zic, a petrecut mai mult de şase luni de zile spunându-le tuturor că tu şi cu Dumbledore sunteţi nişte mincinoşi, nu-i aşa?

Hermione deschise ziarul şi începu să citească articolul din interior, în timp ce Harry se uita prin Marea Sală. Nu înţelegea de ce colegii săi nu păreau speriaţi şi nici măcar nu discutau despre vestea înfiorătoare de pe prima pagină, însă foarte puţini primeau ziarul zilnic, ca Hermione. Toţi vorbeau despre teme, despre vâjthaţ şi despre cine ştie ce alte prostii, când, în afara acestor ziduri, rândurile simpati­zanţilor lui Cap-de-mort fuseseră îngroşate de încă zece Devoratori ai Morţii.

Îşi ridică privirea spre masa profesorilor. Acolo era cu totul altceva. Dumbledore şi profesoara McGonagall erau cufundaţi într-o discuţie, arătând amândoi extrem de sumbri. Doamna profesoară Lăstar avea Profetul sprijinit de o sticlă de ketchup şi citea atât de concentrată prima pagină, încât nu observase cum gălbenuşul de ou din lingura inertă i se prelingea încet în poală. Între timp, la capătul opus al mesei, profesoara Umbridge mânca dintr-un bol cu fulgi de ovăz cu mare poftă. Era pentru prima oară că ochii ei umflaţi, ca de broască râioasă, nu cercetau Marea Sală şi nu se uitau la elevii care nu se comportau cum se cuvine. Se încrunta în timp ce înghiţea şi din când în când arunca o privire răutăcioasă către partea cealaltă a mesei, unde Dumbledore şi McGonagall discutau atât de aprins.

― Vai de mine... zise Hermione uimită, uitându-se în continuare la ziar.

― Acum ce mai e? zise Harry repede şi destul de iritat.

― Este... groaznic, spuse Hermione afectată.

Împături ziarul pe jumătate la pagina zece şi îl dădu lui Harry şi Ron.
DECESUL TRAGIC AL UNUI ANGAJAT

AL MINISTERULUI MAGIEI

Spitalul Sf. Mungo a promis o anchetă completă aseară, ce angajatul Ministerului Magiei Broderick Bode, în vârstă de 49 de ani, a fost descoperit mort în patul său, sugrumat de o plantă din ghiveci. Vindecătorii chemaţi la faţa locului nu au reuşit să îl readucă la viaţă pe domnul Bode, care fusese rănit într-un accident profesional cu câteva săptămâni înainte de a muri.

Vindecătoarea Miriam Strout, care se ocupa de salonul dom­nului Bode în momentul incidentului, a fost suspendată şi i s -a reţinut salariul, dar nu a fost de găsit pentru a comenta evenimentul de ieri.

Totuşi, vrăjitorul care este purtător de cuvânt al spitalului a declarat:

"Sf. Mungo regretă profund moartea domnului Bode, a cărui stare se îmbunătăţise în mod constant înaintea acestui accident tragic. Avem reguli stricte pentru decorarea permisă în saloanele noastre, dar se pare că vindecătoarea Strout, ocupată pe perioada Crăciunului, a trecut cu vederea pericolele plantei de pe noptiera domnului Bode. Având în vedere că exprimarea şi mobilitatea dânsului evoluaseră favorabil, vindecătoarea Strout îl încurajase pe domnul Bode să aibă el însuşi grijă de plantă, fări să îşi dea seama că nu era o Floare-Zburătoare obişnuită, ci un lăstar de Capcana Diavolului, care, când a fost atins de domnul Bode, aflat în convalescenţă, l-a sugrumat imediat.

Sf. Mungo încă nu poate să explice prezenţa plantei în salon şi roagă toate vrăjitoarele sau vrăjitorii care au informaţii despre acest caz să le facă publice."
― Bode... zise Ron. Bode. Îmi sună cunoscut...

― L-am văzut, şopti Hermione. La Sf. Mungo, ţii minte? Era în patul de vizavi de cel al lui Lockhart, stătea cu ochii în tavan. Şi am văzut când i s-a adus Capcana Diavolului. Vindecătoarea a zis că era un cadou de Crăciun.

Harry cercetă iar articolul. Un sentiment de groază îi ridică fierea în gât.

― Cum de nu am recunoscut Capcana Diavolului? Am mai văzut-o... am fi putut să împiedicăm asta.

― Cine s-ar fi aşteptat să apară Capcana Diavolului într-un spital deghizată în plantă de ghiveci? zise Ron tăios. Nu este vina noastră, cel care i-a trimis-o tipului e de vină! Trebuie să fie un nenorocit, de ce n-a verificat ce-a cumpărat?

― Ah, Ron, fii serios! zise Hermione tulburată. Doar nu crezi că cineva poate să pună Capcana Diavolului într-un ghiveci şi să nu-şi dea seama că-l ucide pe cel care o să încerce s-o atingă? Asta... asta a fost crimă... şi încă o crimă inteligentă... dacă planta a fost trimisă anonim, cum se va putea afla cine e vinovat?

Harry nu se gândea la Capcana Diavolului. Îşi amintea cum luase liftul, până la etajul nouă din incinta Ministerului în ziua audierii sale şi de bărbatul pământiu la faţă care se urcase la etajul atriumului.

― L-am cunoscut pe Bode, zise el rar. L-am văzut cu tatăl tău la Minister.

Ron rămase cu gura căscată.

― L-am auzit pe tata vorbind de el acasă! Era un "nevorbitor" ― lucra la Departamentul Misterelor!

Se uitară unii la alţii preţ de o clipă, după care Hermione trase ziarul înapoi spre ea, îl închise, se uită urât timp de o secundă la pozele de pe prima pagină ale celor zece Devoratori ai Morţii care evadaseră din Azkaban şi sări în picioare.

― Unde te duci? zise Ron, luat prin surprindere.

― Să trimit o scrisoare, răspunse Hermione, aruncându-şi ghiozdanul pe umăr. Este... mă rog, nu ştiu dacă... dar merită să încerc... şi sunt singura care poate să o facă.

― Urăsc când face asta, mormăi Ron, ridicându-se cu Harry de la masă şi croindu-şi drum, mai încet, afară din Marea Sală. Chiar ar muri dacă ne-ar spune măcar de data asta ce pune la cale? I-ar lua cam zece secunde... hei, Hagrid!

Hagrid stătea lângă uşile din holul de la intrare, aşteptând să treacă un grup de elevi de la Ochi-de-Şoim. Era încă la fel de plin de vânătăi cum fusese în ziua când se întorsese din misiunea cu uriaşii şi avea o nouă tăietură chiar pe nas.

― E totul în ordine cu voi? întrebă el, încercând să stoarcă un zâmbet, dar nereuşind decât un fel de grimasă de durere.

― Hagrid, te simţi bine? întrebă Harry, urmându-l în timp ce se mişca greoi după cei de la Ochi-de-Şoim.

― Mi-e bine, mi-e bine, spuse Hagrid cu o falsă detaşare, gesticulând cu o mână şi ratându-l de puţin pe profesorul Vector, care trecea speriat pe lângă el. Sunt doar ocupat, ştiţi voi, ca de obicei... am de pregătit lecţii... câteva salamandre au nişte solzi ruginiţi... şi sunt în perioada de probă, bâigui el.

― Eşti în perioada de probă? zise Ron foarte tare, încât mulţi dintre elevii care treceau prin jur întoarseră capul curioşi. Îmi pare rău... cum adică... eşti în perioada de probă? şopti el.

― Da, spuse Hagrid. Nici nu mă aşteptam la altceva, sincer să fiu. Poate că voi nu v-aţi dat seama, dar inspecţia aceea nu a mers prea bine, ştiţi voi... mă rog, asta e, oftă el profund. Ar fi bine să mai frec salamandrele alea cu nişte pudră de chilli sau or să le cadă cozile peste câteva săptămâni. Ne mai vedem, Harry... Ron...

Ieşi târşâindu-şi picioarele pe uşa dublă de la intrare şi coborî treptele de piatră către terenul udat de ploaie. Harry îl privi cum se îndepărta, întrebându-se la câte veşti proaste trebuia să mai reziste.

Faptul că Hagrid era în perioada de probă deveni o informaţie cunoscută în toată şcoala pe parcursul următoarelor câteva zile, însă, spre indignarea lui Harry, aproape nimeni nu părea supărat din cauza asta; ba chiar unii elevi, printre care mai ales Draco Reacredinţă, erau de-a dreptul încântaţi. Cât despre moartea stranie de la Sf. Mungo a unui angajat enig­matic de la Departamentul Misterelor, se părea că Harry, Ron şi Hermione erau singurii care ştiau şi cărora le păsa. Acum exista un singur subiect de conversaţie: cei zece Devoratori ai Morţii care evadaseră şi a căror poveste se răspândise în sfârşit prin şcoală, de la cei care citeau ziarele. Umblau nişte zvonuri conform cărora unii dintre condamnaţi fuseseră văzuţi în Hogsmeade, crezând că se ascundeau la "Urlet în noapte" şi că aveau să intre cu forţa în Hogwarts, exact aşa cum făcuse cândva Sirius Black.

Cei care proveneau din familii de vrăjitori crescuseră auzind numele acestor Devoratori ai Morţii rostite cu aproape la fel de multă teamă ca al lui Cap-de-Mort; crimele pe care le comiseseră în timpul stăpânirii înfiorătoare a lui Cap-de-Mort erau legendare. Printre elevii de la Hogwarts se aflau rude ale victimelor lor, care acum deveneau fără să vrea subiectele unui fel de celebritate derivată în timp ce mergeau pe holuri: Susan Bones, al cărei unchi, mătuşă şi veri muriseră toţi de mâna unuia dintre cei zece, spuse posomorâtă în timpul orei de Ierbologie că acum îşi dădea seama cam cum era să fii în locul lui Harry.

― Şi nu ştiu cum poţi să suporţi... este groaznic, zise ea scurt, punând mult prea mult băligar de dragon pe tava ei cu lăstari de Strigă-Pocnituri, făcându-le să se zbată şi să chiţăie nemulţumite.

Era adevărat că, mai nou, Harry era subiectul unui nou val de şuşoteli şi arătări cu degetul pe holuri, şi totuşi, avu impresia că detectează o uşoară diferenţă în tonul vocilor care şuşoteau. Acum păreau mai degrabă curioase decât ostile şi era sigur că auzise de vreo două-trei ori fragmente de conversaţie care sugerau că vorbitorii nu erau mulţumiţi de versiunea Profetului legată de felul şi motivul pentru care reuşiseră să evadeze din fortăreaţa Azkaban cei zece Devoratori ai Morţii. În confuzia şi frica lor, se părea că oamenii care se îndoiau se întorceau către singura explicaţie disponibilă: cea pe care o prezentau Harry şi Dumbledore încă de anul trecut.

Starea de spirit a elevilor nu fusese singura care se schimbase. Acum era relativ obişnuit să întâlneşti doi-trei profesori discutând pe holuri în şoapte joase şi imperioase şi întrerupându-şi conversaţiile în clipa în care vedeau că se apropiau elevi.

― Este evident că nu mai pot să vorbească nestingheriţi în cancelarie, zise Hermione încet, după ce ea, Harry şi Ron trecură într-o zi pe lângă profesoarele McGonagall şi Lăstar şi profesorul Flitwick, adunaţi în faţa clasei de Farmece. Nu cu Umbridge aici.

― Credeţi că au noutăţi? zise Ron, uitându-se peste umăr la cei trei profesori.

― Dacă ştiu, atunci noi nu o să aflăm nimic, nu-i aşa? zise Harry supărat. În orice caz, după Decretul... la ce număr am ajuns?

Căci în dimineaţa de după evadarea din Azkaban apăruseră noi anunţuri pe avizierele din case:

DIN ORDINUL MARELUI INCHIZITOR DE LA HOGWARTS
De acum înainte le este interzis profesorilor să le dea elevilor informaţii care nu sunt strict legate de materiile pentru a căror predare sunt plătiţi.

Cele de mai sus sunt în conformitate cu Decretul Educaţional numărul Douăzeci şi Şase.

Semnat: Dolores Jane Umbridge, Mare Inchizitor
Acest decret de ultimă oră fusese subiectul multor glume printre elevi. Lee Jordan îi arătase lui Umbridge că, în conformitate cu noua regulă, nu avea voie să îi certe pe Fred şi pe George pentru că se jucau de-a Pocnitura Explozivă în fundul clasei.

― Pocnitura Explozivă nu are nici o legătură cu Apărarea împotriva Magiei Negre, doamnă profesoară! Nu este o informaţie care să aibă legătură cu materia dumneavoastră!

Când Harry îl văzu pe Lee după aceea, dosul palmei îi sângera destul de tare. Harry îi recomandă esenţa de Murtlap.

Harry crezuse că evadarea din Azkaban ar fi umilit-o puţin pe Umbridge, care ar fi putut să fie stânjenită de ca­tastrofa ce avusese loc chiar sub nasul mult iubitului ei Fudge. Însă se părea că doar îi crescuse dorinţa nestăvilită de a controla ea însăşi fiecare aspect al vieţii de la Hogwarts. Părea hotărâtă să obţină cel puţin o concediere cât de curând şi singura problemă era dacă primul demis avea să fie profesoara Trelawney sau Hagrid.

Acum, fiecare lecţie de Previziuni despre Viitor şi Grijă faţă de Creaturile Magice era ţinută în prezenţa lui Umbridge şi a clipboard-ului ei. Stătea la pândă lângă foc, în camera foarte parfumată din turn, întrerupând discursurile din ce în ce mai isterice ale profesoarei Trelawney cu întrebări dificile despre Ornitomanţie şi Heptomologie, insistând să prezică răspun­surile elevilor înainte ca ei să le dea şi cerându-i să îşi demon­streze priceperea pe rând cu globul de cristal, cu frunzele de ceai şi cu runele. Harry credea că doamna profesoară Trelawney mai avea puţin şi urma să cedeze presiunii. Trecu de mai multe ori pe lângă ea pe holuri ― ceea ce era oricum o întâmplare foarte neobişnuită, pentru că în mod normal profesoara rămânea în camera ei din turn ― bolborosind înflăcărată în sinea ei, frângându-şi mâinile, aruncând priviri îngrozite peste umăr şi emanând în tot acest timp un miros puternic de sherry fiert. Dacă nu ar fi fost atât de îngrijorat pentru Hagrid, i-ar fi părut rău de ea ― dar dacă unul dintre ei avea să îşi piardă postul, din punctul de vedere al lui Harry nu exista decât o singură variantă convenabilă.

Din nefericire, Harry nu observase că Hagrid nu părea să se descurce mai bine ca Trelawney. Deşi lăsa impresia că urmase sfatul lui Hermione şi, încă dinainte de Crăciun, nu le arătase nimic mai înfricoşător decât un Crup ― o creatură care nu putea fi deosebită de un terrier Jack Russell decât după coada bifurcată ― se părea că Hagrid îşi pierduse cu­rajul. În timpul lecţiilor era distrat şi tresărea mereu, pierzându-şi firul în ceea ce le spunea elevilor, răspunzând greşit la întrebări şi uitându-se mereu neliniştit spre Umbridge. De asemenea, era mai distant cu Harry, Ron şi Her­mione decât fusese vreodată, şi le interzisese cu totul să îl viziteze după ce se lăsa întunericul.

― Dacă vă prinde, o să fim cu toţii duşi la eşafod, le spuse el scurt, iar cei trei fraţi, care nu nu doreau să facă ceva care ar fi putut să-i primejduiască şi mai tare slujba, se abţinură să se mai ducă seara la coliba lui.

Lui Harry i se părea că Umbridge îl priva treptat de tot ceea ce îi făcea viaţa frumoasă la Hogwarts: vizitele la coli­ba lui Hagrid, scrisorile de la Sirius, Fulgerul şi vâjthaţul. Se răzbună la rândul lui în singurul mod în care putea... dublându-şi eforturile pentru A.D.

Harry fu mulţumit că toţi, inclusiv Zacharias Smith, fuse­seră convinşi să muncească mai mult ca niciodată de vestea că zece Dementori ai Morţii erau încă în libertate, dar progresul cel mai evident fusese făcut de Neville. Vestea evadării celor care îi atacaseră părinţii produsese o schimbare ciudată, poate chiar puţin alarmantă. Nu vorbise niciodată de întâlnirea cu Harry, Ron şi Hermione în salonul închis de la Sf. Mungo şi, urmându-i exemplul, nici ei nu spuseseră nimic despre asta. Neville nu suflase un cuvânt nici despre cum scăpaseră Bellatrix şi colegii ei torţionari. De fapt, abia dacă mai vorbea în timpul întâlnirilor A.D., lucrând întruna la fiecare nouă vrajă şi contrablestem învăţate de la Harry, având chipul rotofei schimonosit de concentrare, părând indiferent la afecţiuni sau accidente şi muncind mai mult decât toţi ceilalţi din cameră. Progresa atât de repede, încât devenise enervant, iar când Harry le predă Vraja Scut ― un mod de a respinge vrăjile minore pentru a se putea întoarce asupra agresorului Hermione fu singura care stăpâni vraja mai repede ca Neville Harry ar fi dat orice să facă progrese la fel de mari la Occlumanţie cum făcea Neville în timpul întâlnirilor A.D.

Orele lui Harry cu Plesneală, care începuseră destul de rău, nu se îmbunătăţeau. Din contră, Harry simţea că era din ce mai nepriceput cu fiecare lecţie.

Înainte să fi început să studieze Occlumanţia, cicatricea îl usturase câteodată, de obicei în timpul nopţii sau după una dintre străfulgerările acelea stranii, în care-i apăreau gândurile şi stările lui Cap-de-Mort. Mai nou, însă, cicatricea îl ustura aproa­pe tot timpul şi avea adeseori izbucniri de supărare sau veselie care nu aveau legătură cu ce i se întâmpla în clipa aceea, fiind însă însoţite întotdeauna de junghiuri în zona cicatricei. Avea îngrozitoarea senzaţie că se transforma într-un fel de antenă care era aranjată pe frecvenţa fluctuaţiilor stărilor de spirit ale lui Cap-de-Mort şi era sigur că această sensibilitate i se trăgea de la prima lecţie de Occlumanţie cu Plesneală. Mai mult, acum visa că mergea pe holul către intrarea în Departamentul Misterelor aproape în fiecare seară, iar visele culminau cu el în care stătea în faţa uşii negre şi simple dornic, să intre.

― Poate că este puţin ca o boală, zise Hermione, arătân­du-se îngrijorată când Harry li se confesă ei şi lui Ron. O febră sau ceva de genul ăsta. Ca să te faci bine trebuie mai întâi să te simţi rău.

― Lecţiile cu Plesneală o agravează, zise Harry scurt, frecându-şi fruntea. M-am săturat să mă doară cicatricea şi m-am plictisit să merg pe holul ăla în fiecare noapte. Nu-mi doresc decât să se deschidă uşa aia, m-am săturat să stau şi să mă holbez la ea...

― Nu este deloc amuzant, spuse Hermione tăios. Dum­bledore nu vrea să visezi deloc coridorul ăla, altfel nu l-ar fi rugat pe Plesneală să te înveţe Occlumanţie. Nu trebuie decât să munceşti puţin mai mult la ore.

― Dar muncesc! zise Harry iritat. Să încerci şi tu... cu Ples­neală, care încearcă să îţi intre în cap... să ştii că nu-i deloc amuzant!

― Poate că... zise Ron rar.

― Poate că, ce? spuse Hermione, destul de afectată.

― Poate că nu este vina lui Harry că nu îşi poate închide mintea, zise Ron sumbru.

― Ce vrei să spui? întrebă Hermione.

― Păi, poate că de fapt Plesneală nu încearcă să-l ajute pe Harry...

Harry şi Hermione se uitară la el cu ochii mari. Ron îi privi posomorât şi cu subînţeles când pe unul, când pe altul.

― Poate, zise el din nou, dar mai încet, că de fapt încearcă să-i deschidă mintea lui Harry şi mai tare... ca să-i fie mai uşor Ştiţi-Voi-Cui...

― Taci din gură, Ron, spuse Hermione supărată. De câte ori l-ai suspectat pe Plesneală şi când ai avut dreptate? Dumbledore are încredere în el, lucrează pentru Ordin, asta ar trebui să fie de ajuns.

― A fost un Devorator al Morţii, zise Ron încăpăţânat. Şi nu am avut niciodată dovezi că într-adevăr a trecut în cealaltă tabără.

― Dumbledore are încredere în el, repetă Hermione. Şi dacă nu putem să avem încredere în Dumbledore, nu mai putem avea încredere în nimeni.
*
Cu atâtea griji şi atâtea lucruri de făcut ― cantităţi imense de teme care îi făceau adeseori pe cei din anul cinci să lucreze mult după miezul nopţii, întâlnirile secrete A.D. şi lecţiile regulate cu Plesneală ― ianuarie trecu alarmant de repede. Înainte ca Harry să îşi dea seama, sosise februarie, care adusese o vreme mai caldă şi mai umedă, precum şi perspectiva celei de-a doua vizite la Hogsmeade din acel an. Harry avusese foarte puţin timp liber pentru a sta de vorbă cu Cho de când fuseseră de acord să viziteze satul împreună, însă deodată se trezi pus în faţa unei Zile a Îndră­gostiţilor pe care avea să o petreacă integral în compania ei.

În dimineaţa zilei de paisprezece se îmbrăcă şi mai atent ca de obicei. El şi Ron ajunseră la micul dejun chiar la timp pen­tru sosirea bufniţelor cu poşta. Hedwig nu era acolo ― nu că Harry ar fi aşteptat-o ― însă, când se aşezară, Hermione trăgea de o scrisoare din ciocul unei bufniţe cafenii necunoscute.

― Era şi timpul! Dacă nu venea azi... zise ea, deschizând entuziasmată plicul şi scoţând o mică bucată de pergament.

Ochii i se mişcară rapid de la stânga la dreapta, în timp ce parcurgea mesajul, iar pe chip îi apăru o expresie sum­bră de mulţumire.

― Harry, fii atent, zise ea, ridicându-şi privirea, este foarte important. Crezi că ne-am putea întâlni la "Trei mături" pe la prânz?

― Păi... nu ştiu, zise Harry nesigur. Cho s-ar putea să se aştepte să petrec toată ziua cu ea. Nu am stabilit ce o să facem.

― Păi, adu-o şi pe ea dacă e nevoie, spuse Hermione imperios. Dar vii?

― Mă rog... da, dar de ce?

― Nu am timp să îţi spun acum, trebuie să răspund re­pede la scrisoarea asta.

Şi ieşi repede din Marea Sală, ţinând scrisoarea strâns într-o mână şi o felie de pâine prăjită în cealaltă.

― Tu vii? îl întrebă Harry pe Ron, însă acesta clătină din cap destul de posomorât.

― Nu pot să vin deloc în Hogsmeade; Angelina vrea o zi întreagă de antrenament. De parcă ar ajuta la ceva; suntem cea mai proastă echipă pe care am văzut-o vreodată. Să-i vezi pe Sloper şi pe Kirke, sunt jalnici, chiar mai răi decât mine. Nu ştiu de ce Angelina nu vrea să mă lase să-mi dau de­misia, zise el cu un oftat adânc

― Pentru că eşti bun când eşti în formă, zise Harry enervat. Îi era foarte greu să-i împărtăşească nefericirea lui Ron, când el însuşi ar fi dat aproape orice ca să joace în apropia­tul meci cu Astropufii. Ron părea să fi observat tonul lui Harry, pentru că nu mai pomeni de vâjthaţ în timpul micu­lui dejun şi se despărţi apoi de el cu o oarecare răceală. Ron plecă spre terenul de vâjthaţ, iar Harry, după ce încercă să-şi netezească părul, uitându-se cum îi era reflectat pe spatele unei linguriţe, se îndreptă singur către holul de intrare, ca să se întâlnească acolo cu Cho, simţindu-se foarte neliniştit şi întrebându-se despre ce Dumnezeu aveau să vorbească.

Îl aştepta stând puţin într-o parte în faţa uşii duble de ste­jar de la intrare şi arătând foarte bine, cu părul strâns la spate într-o coadă lungă de cal. Harry îşi simţea picioarele prea mari pentru corpul său în timp ce mergea spre ea şi deodată, cu groază, fu conştient de braţele sale şi de cât de penibil trebuiau să arate, balansându-i-se pe lângă corp.

― Bună, zise Cho cu răsuflarea întretăiată.

― Bună, spuse Harry.

Se uitară unul la altul preţ de o clipă, iar apoi Harry zise:

― Păi... ăă... ce zici, mergem?

― A... da...

Se alăturară cozii de elevi care erau verificaţi de Filch, întâlnindu-şi din când în când privirile şi zâmbind nehotărâţi, însă fără să îşi vorbească. Harry fu uşurat când ajunseră amândoi afară la aer curat, descoperind că era mai uşor să mergi în tăcere decât să stai pur şi simplu pe loc, cu un aer stânjenit. Era o zi destul de răcoroasă, cu puţin vânt, iar când trecură pe lângă stadionul de vâjthaţ, Harry îi zări pe Ron şi pe Ginny zburând pe deasupra tribunelor şi simţi o durere înfiorătoare în suflet la gândul că nu era şi el acolo cu ei.

― Îţi lipseşte mult, nu-i aşa? zise Cho.

Întoarse privirea şi văzu că fata îl urmărea.

― Da, oftă el. Aşa este.

― Mai ţii minte când am jucat prima oară unul împotrivii celuilalt, în anul trei? îl întrebă ea.

― Da, zise Harry, zâmbind. M-ai blocat la fiecare fază.

― Şi Baston ţi-a spus să nu faci pe cavalerul şi să mă dobori de pe mătură dacă e nevoie, zise Cho cu un surâs nostalgic. Am auzit că a fost selecţionat de Mândria din Portrete, aşa este?

― Nu, de Puddlemere United; m-am întâlnit cu el anul trecut la Cupa Mondială.

― A, şi noi ne-am întâlnit tot acolo, mai ţii minte? Eram în acelaşi loc din tabără. A fost foarte frumos, nu-i aşa?

Discutară despre Cupa Mondială de Vâjthaţ pe tot din mul către ieşire şi dincolo de porţi. Lui Harry aproape că nu îi venea să creadă cât de uşor era să îi vorbească ― de fapt, nu era cu nimic mai greu decât când vorbea cu Ron şi Hermione ― şi tocmai începea să se simtă încrezător şi vesel, când trecu pe lângă ei o gaşcă mare de fete de la Viperini, printre care şi Pansy Parkinson.

― Potter şi Chang! strigă Pansy, pe un fundal de chicoteli batjocoritoare. Vai, Chang, nu prea îmi plac gusturile tale... Diggory măcar era chipeş!

Fetele grăbiră pasul, vorbind şi chiuind într-o manieră agresivă, aruncând multe priviri cu tâlc peste umăr, către Harry şi Cho, şi lăsând în urmă o tăcere stânjenitoare. Harry nu mai ştiu ce să spună despre vâjthaţ, iar Cho, care roşise puţin, se uita în jos.

― Ia zi... unde vrei să mergem? o întrebă Harry când intrară în Hogsmeade.

Strada principală era plină de elevi care mergeau agale într-o parte şi în alta, uitându-se în vitrinele magazinelor şi pierzând timpul strânşi pe trotuare.

― A... oriunde, zise Cho, ridicând din umeri. Ăă... ce zici, să ne uităm prin magazine sau altceva de genul ăsta?

Se îndreptară spre "Dervish şi Banges". Pe vitrină fusese lipit un afiş mare, la care se uitau câţiva localnici. Se dădură la o parte când se apropiară Harry şi Cho, iar Harry se trezi privind din nou fotografiile celor zece Devoratori ai Morţii care evadaseră. Afişul începea clasic: "Din ordinul Ministerului Magiei"; se oferea o recompensă de o mie de galioni oricărei vrăjitoare sau oricărui vrăjitor ce avea informaţii care ajutau la prinderea unuia dintre puşcăriaşii prezentaţi.

― Este ciudat, nu-i aşa? zise Cho încet, uitându-se în sus la pozele Devoratorilor Morţii. Ţii minte când a evadat Sirius Black şi în Hogsmeade era plin de Dementori care veniseră să-l caute? Acum sunt în libertate zece Devoratori ai Morţii şi nu e nici urmă de Dementor prin zonă...

― Da, spuse Harry, dezlipindu-şi ochii de pe chipul lui Bellatrix Lestrange ca să cerceteze strada principală. Da, chiar este ciudat.

Nu îi părea rău că nu existau Dementori prin apropiere, dar acum, gândindu-se mai bine, constată că absenţa lor era edificatoare. Nu numai că-i lăsaseră pe Devoratorii Morţii să evadeze, dar nici măcar nu se oboseau să îi caute... se părea că nu se mai aflau deloc sub controlul Ministerului.

Cei zece Devoratori ai Morţii evadaţi îi priveau din vitri­na fiecărui magazin pe lângă care Harry trecu alături de Cho. Când ajunseră în faţa magazinului lui Scrivenshaft, începu să plouă; picături reci, mari, îl bombardau pe Harry pe faţă şi la ceafă.

― Ăă... vrei să mergem să bem o cafea? zise Cho, făcând o nouă încercare, în timp ce ploaia se înteţea.

― Da, sigur, răspunse Harry, uitându-se în jur. Unde?

― A, ştiu un loc tare drăguţ chiar mai sus; nu ai mai fost niciodată la doamna Puddifoot? zise ea veselă, conducându-l pe un drum lăturalnic şi apoi într-o ceainărie pe care Harry nu o mai observase până atunci.

Era un locşor înghesuit şi plin de aburi, unde totul părea decorat cu volănaşe sau funde. Lui Harry îi aminti într-un mod neplăcut de biroul lui Umbridge.

― Drăguţ, nu-i aşa? spuse Cho bucuroasă.

― Ăă... da, spuse Harry nesincer.

― Uite, au pus decoraţii de Ziua Îndrăgostiţilor! zise Cho, arătând spre mai mulţi îngeraşi de aur, care pluteau dea­supra fiecărei măsuţe rotunde, aruncând din când în când confeti roz peste cei aşezaţi în jurul lor.

― Oho...

Se aşezară la ultima masă liberă, care era lângă fereastra aburită. Roger Davies, căpitanul de vâjthaţ al Ochilor-de-Şoim, stătea la câţiva metri de ei cu o fată blondă şi drăguţă. Se ţineau de mână. Priveliştea îl făcu pe Harry să se simtă stân­jenit, mai ales când, uitându-se în jur prin ceainărie, văzu că peste tot erau numai cupluri, toate ţinându-se de mână. Poate că Cho se aştepta ca şi el să o ţină de mână.

― Ce să vă aduc, dragii mei? zise doamna Puddifoot, o femeie robustă, cu un coc negru foarte lucios, strecurându-se cu mare dificultate printre masa lor şi cea a lui Roger Davies.

― Două cafele, vă rog, spuse Cho.

Până le sosiră cafelele, Roger Davies şi prietena lui începură să se sărute peste zaharniţă. Harry şi-ar fi dorit să nu facă asta; avea impresia că Davies stabilea un standard pe care Cho avea să se aştepte în curând să-l respecte şi el. Simţi că i se înfierbântă chipul şi încercă să se uite pe geam, însă acesta era atât de aburit, încât nu văzu strada de din­colo de ea. Pentru a amâna momentul în care avea să fie nevoit să se uite la Cho, privi spre tavan, de parcă ar fi exa­minat zugrăveala, şi primi o mână de confeti direct în faţă de la îngeraşul plutitor.

După alte câteva minute dureroase, Cho aduse vorba de Umbridge. Harry se aruncă uşurat asupra subiectului şi petrecură nişte momente fericite vorbind-o de rău, însă subiectul fusese deja atât de bine speculat în timpul întâl­nirilor A.D., încât nu dură mult. Iar se lăsă tăcerea. Harry era foarte conştient de zgomotele care veneau de la masa alăturată şi căută disperat un alt subiect.

― Ăă... fii atentă, vrei să mergi cu mine la "Trei mături" la prânz? Mă întâlnesc cu Hermione Granger acolo.

Cho ridică din sprâncene.

― Te întâlneşti cu Hermione Granger? Azi?

― Da. Păi, ea m-a rugat, aşa că m-am gândit să merg. Vrei să vii cu mine? A spus că nu contează dacă vii.

― A... ce... ce drăguţ din partea ei.

Însă Cho nu părea să creadă deloc că era drăguţ. Din contră, vorbise pe un ton glacial şi dintr-o dată devenise relativ neîngăduitoare.

Mai trecură alte câteva minute într-o tăcere absolută, iar Harry îşi bău cafeaua atât de repede, încât urma să aibă ne­voie cât de curând de încă o ceaşcă. Lângă ei, Roger Davies şi prietena lui păreau să fie lipiţi unul de altul în dreptul buzelor.

Mâna lui Cho era pe masă, lângă ceaşcă, şi Harry simţi impulsul tot mai puternic de a i-o lua într-a lui. Pur şi simplu fă-o, îşi spuse el, în timp ce în piept îi creşteau panica şi emoţia, pur şi simplu întinde mâna şi apuc-o. Era uimitor cu de greu îi venea să întindă mâna vreo douăzeci de cen­timetri şi să o atingă pe a ei, prin comparaţie cu prinderea din zbor a hoţoaicei rapide...

Însă exact când îşi mişcă mâna spre ea, Cho şi-o ridică de pe masă. Acum urmărea cu o expresie oarecum interesată de felul cum Roger Davies se săruta cu prietena lui.

― Ştii, m-a invitat în oraş, zise ea încet. Acum câteva săptămâni. Roger. Însă l-am refuzat.

Harry, care înşfăcase zaharniţa ca să îşi motiveze mişcarea furtunoasă peste masă, pricepu de ce îi spunea una ca asta. Dacă îşi dorea să stea la masa alăturată şi să fie sărutată păti­maş de Roger Davies, de ce fusese de acord să iasă cu el?

Harry nu zise nimic. Îngeraşul mai aruncă o mâna de confeti peste ei; o parte aterizară în ultimele înghiţituri de cafea rece pe care Harry fusese pe punctul să le bea.

― Anul trecut am venit aici cu Cedric, zise Cho.

În cele două secunde cât îi luă ca să îşi dea seama ce-i spusese fata, Harry simţi un gol în stomac. Nu îi venea să creadă că vroia să vorbească despre Cedric acum, când erau înconjuraţi de cupluri care se sărutau şi când deasupra capetelor lor plutea un îngeraş.

Când Cho vorbi din nou, vocea ei fu puţin mai ridicată.

― Vreau să te întreb ceva de foarte mult timp... Cedric... a... a... a zis ceva despre mine înainte să moară?

Acesta era ultimul subiect despre care şi-ar fi dorit Harry să discute, iar Cho era ultima persoană cu care i-ar fi plăcui s-o facă.

― Păi... nu... zise el încet. Nu... nu a avut timp să zică nimic. Ăă... deci... ai... ai parte de mult vâjthaţ în vacanţe? Ţii cu Tornadele, nu-i aşa?

Glasul său avu o veselie şi o voioşie falsă. Spre groaza lui, văzu că ochii ei erau iar plini de lacrimi, exact aşa cum fu­seseră la ultima întâlnire A.D. de dinainte de Crăciun.

― Ştii, zise el disperat, aplecându-se ca să nu poată să-l audă altcineva, hai să nu mai vorbim despre Cedric acum... hai să vorbim despre altceva...

Însă se părea că şi acum spusese ceva nepotrivit.

― Am crezut, zise ea, cu lacrimile prelingându-i-se pe masă, am crezut că tu ai... ai... ai putea să înţelegi! Simt nevoia să vorbesc despre asta! În mod sigur simţi şi tu ne... nevoia să vorbeşti despre asta! Cum să-ţi spun, ai văzut cum s-a întâmplat, nu-i aşa?

Totul mergea îngrozitor de rău; prietena lui Roger Davies chiar se dezlipise de el ca să se uite la Cho cum plângea.

― Păi... am vorbit despre asta, cu Ron şi Hermione, spuse Harry în şoaptă, dar...

― A, cu Hermione Granger vorbeşti despre asta! spuse ea tare, cu obrajii scăldaţi de lacrimi.

Se întrerupseră şi alte cupluri care se sărutau, ca să se holbeze la ea.

― Dar cu mine nu vorbeşti! Poate că ar fi mai bine dacă am... am... plăti nota chiar acum şi dacă te-ai duce să te întâl­neşti cu Hermione Granger, ceea ce este evident că îţi doreşti!

Harry se uită la ea cu ochii mari, extrem de derutat, în timp ce ea înşfăca un şerveţel şi începea să-şi şteargă de zor chipul lucios.

― Cho? zise el şters, dorindu-şi ca Roger să îşi ia prietena şi să înceapă să o sărute din nou, pentru ca fata să nu se mai holbeze la el şi la Cho.

― Hai, pleacă! spuse ea, plângând acum în şerveţel. Nu ştiu de ce m-ai mai invitat în oraş, dacă ai de gând să aranjezi întâlniri cu alte fete chiar după ce te vezi cu mine... cu câte te mai întâlneşti după Hermione?

― Nu este aşa! zise Harry, atât de uşurat când înţelese în sfîrşit de ce era supărată, încât râse, ceea ce, îşi dădu seama cu o fracţiune de secundă prea târziu, fusese o greşeală.

Cho sări în picioare. Acum în ceainărie se făcuse o linişte generală şi toată lumea îi urmărea.

― Pe curând, Harry, spuse ea dramatic şi se duse furtunos spre uşă, sughiţând puţin, o deschise cu putere şi ieşi grăbită în ploaia torenţială.

― Cho! strigă Harry după ea, însă uşa se închisese deja în urma ei cu un pocnet sonor.

În ceainărie se auzea musca. Toate perechile de ochi erau aţintite asupra lui Harry. Acesta aruncă un galion pe masă, îşi scutură grămada de confeti roz din păr şi ieşi pe uşă după Cho.

Acum ploua tare, iar fata nu era nicăieri. Pur şi simplu nu înţelegea ce se întâmplase; cu o jumătate de oră în urmă, se înţelegeau perfect.

― Femeile! murmură el supărat, mergând pe strada spălata de ploaie cu mâinile în buzunare. De fapt, de ce ţinea morţiş să vorbească despre Cedric? De ce voia să deschidă un subiect care o făcea să se comporte ca o stropitoare umană?

O luă la dreapta şi începu să alerge stropind în stânga şi în dreapta, iar în câteva minute ajunse în prag la "Trei mături". Ştia că era prea devreme pentru a se întâlni cu Hermione, însă crezu că avea şanse să dea peste cineva cu care să îşi poată petrece timpul până atunci. Îşi dădu părul ud din ochi şi se uită în jur. Hagrid stătea singur într-un coli şi părea posomorât.

― Bună, Hagrid! zise el, după ce se strecură printre mese­le înghesuite şi se aşeză lângă el.

Hagrid tresări şi se uită la Harry, de parcă nu l-ar fi recunoscut. Harry observă că avea două tăieturi noi pe faţă şi încă nişte vânătăi recente.

― A, tu eşti, Harry, zise Hagrid. Eşti bine?

― Da, sunt bine, minţi Harry şi simţi că, pe lângă Hagrid, care era dărâmat şi amărât, el nu prea avea de ce să se plângă. Ăă... tu cum te lauzi?

― Eu? zise Hagrid. A, excelent, Harry, excelent.

Se uită în adâncimile halbei sale de cositor, care era mare cât o găleată, şi oftă. Harry nu ştia ce să-i spună. Rămaseră un timp în tăcere, unul lângă altul. Apoi Hagrid zise brusc:

― Suntem în aceeaşi barcă, tu şi cu mine, nu-i aşa, 'Arry?

― Ăă... zise Harry.

― Da... am mai zis-o şi altădată... amândoi nişte străini, oarecum, zise Hagrid, dând cu înţelepciune din cap. Şi amândoi orfani. Da... amândoi orfani.

Luă o sorbitură generoasă din halbă.

― Contează să ai o familie de treabă, spuse el. Tatăl meu era de treabă. Şi părinţii tăi la fel. Dacă ar fi trăit, altfel ar fi fost viaţa, nu?

― Da... presupun că da, zise Harry prevenitor, căci Hagrid părea să fie într-o stare foarte ciudată.

― Familia, zise acesta sumbru. Orice s-ar spune, sângele contează...

Şi îşi şterse un firişor de sânge care i se prelinsese în ochi.

― Hagrid, zise Harry, fără să se poată abţine, de unde ai toate rănile astea?

― Cum? spuse Hagrid, luat prin surprindere. Ce răni?

― Toate rănile astea! zise Harry, arătând spre chipul uriaşului.

― A... astea-s nişte zgârieturi şi nişte vânătăi obişnuite, Harry, zise Hagrid sec, am o slujbă dură.

Îşi goli halba, o puse la loc pe masă şi se ridică.

― Pe curând, Harry... ai grijă de tine.

Ieşi greoi din bar, părând extrem de necăjit, şi dispăru în ploaia torenţială. Harry îl privi plecând, şi se simţi îngrozitor. Hagrid era nefericit şi ascundea ceva, însă părea hotărât să nu accepte să fie ajutat. Ce se întâmpla? Însă înainte ca Harry să se mai poată gândi la asta, auzi o voce strigându-l pe nume.

― Harry! Harry, aici!

Hermione îi făcea cu mâna din partea cealaltă a camerei. Se ridică şi îşi croi drum spre ea prin barul aglomerat. Era la câteva mese de ea când văzu că Hermione nu era singură. Stătea la masă cu cei mai improbabili colegi de pahar pe care şi i-ar fi putut imagina vreodată: Luna Lovegood şi nimeni alta decât Rita Skeeter, fostă ziaristă la Profetul zilei şi una dintre persoanele pe care nu putea să le sufere.

― Ai venit mai devreme! zise ea, dându-se la o parte ca să-i facă loc să se aşeze. Credeam că eşti cu Cho, nu te aşteptam decât peste cel puţin o oră!

― Cho? zise Rita imediat, învârtindu-se pe scaun ca să se uite atentă la Harry. O fată?

Îşi înşfăcă geanta din piele de crocodil şi cotrobăi prin ea.

― Nu este treaba ta dacă Harry a fost şi cu o sută de fete, îi spuse Hermione Ritei cu calm. Aşa că poţi să o pui deoparte chiar în clipa asta.

Rita fusese pe punctul de a-şi scoate din geantă pana verde-prăzulie. Arătând de parcă ar fi fost obligată să înghită Sevămizeră, îşi închise geanta la loc cu putere.

― Ce pui la cale? întrebă Harry, luând loc şi uitându-se do la Rita la Luna şi apoi la Hermione.

― "Domnişoara Perfecţiune" tocmai era pe cale să îmi spună când ai venit tu, zise Rita, sorbind zdravăn din bău­tură. Presupun că am voie să vorbesc cu el, nu-i aşa? o întrebă ea răstit pe Hermione.

― Da, presupun că da, zise Hermione cu răceală.

Ritei nu îi pria şomajul. Părul care fusese cândva aranjat în bucle elaborate îi cădea acum lins şi neîngrijit în jurul feţei. Oja roşie de pe unghiile de patru centimetri era luată pe alocuri şi îi lipseau câteva pietre preţioase false din ramele înaripate. Mai trase o duşcă şi zise din colţul gurii:

― Drăguţă fată, nu-i aşa, Harry?

― Dacă mai scoţi un cuvânt despre viaţa sentimentală a lui Harry, cade toată afacerea şi să ştii că nu glumesc, spuse Hermione enervată.

― Ce afacere? spuse Rita, ştergându-se la gură cu mâneca. Încă nu ai zis nimic de vreo afacere, "domnişoară Superaranjată", nu mi-ai spus decât să vin. Ah, nu o să treacă mult şi...

Trase aer în piept, cutremurându-se.

― Da, da, nu o să treacă mult şi o să scrii alte articole oribile despre Harry şi despre mine, zise Hermione indiferentă. Ştii ceva, ce-ar fi să găseşti pe cineva căreia îi pasă?

― Anul ăsta au publicat o grămadă de articole oribile despre Harry şi fără ajutorul meu, zise Rita, aruncându-i lui Harry o privire piezişă peste marginea paharului şi adăugând într-o şoaptă aspră: Cum te-ai simţit, Harry? Trădat? Mâhnit? Neînţeles?

― Sigur că este supărat, zise Hermione cu o voce dură, limpede. Pentru că i-a spus adevărul Ministrului Magiei, iar Ministrul este prea idiot ca să îl creadă.

― Deci chiar asta crezi, că s-a întors Cel Ce Nu Trebuie Numit? zise Rita, coborând paharul şi supunându-l pe Harry unei cercetări pătrunzătoare, în timp ce degetul îi rătăcea cu jind către încheietoarea genţii din piele de crocodil. Chiar susţii toate tâmpeniile pe care le spune Dumbledore tuturor despre întoarcerea Ştii-Tu-Cui şi crezi că eşti singu­rul martor?

― Nu am fost singurul martor, se răţoi Harry. Erau şi vreo doisprezece Devoratori ai Morţii acolo. Vrei să-ţi spun cum îi cheamă?

― Cu orice preţ, murmură Rita, căutând iar prin geantă şi privindu-l de parcă ar fi fost cel mai frumos lucru pe care îl văzuse vreodată. Un titlu mare cu litere îngroşate: "Potter acuză..." Un subtitlu, "Harry Potter îi numeşte pe Devoratorii Morţii care sunt încă printre noi". Şi apoi, sub o fotografie drăguţă cu tine, "Supravieţuitorul atacului Ştiţi-Voi-Cui, ado­lescentul tulburat, Harry Potter, de 15 ani, a dezlănţuit ieri haosul acuzându-i pe membrii respectabili şi de vază ai comunităţii vrăjitoreşti că sunt Devoratori ai Morţii..."

Chiar avea în mână pana de citate rapide, la jumătatea distanţei până la gură, când îi pieri expresia extaziată de pe chip.

― Da, sigur că da, zise ea, coborând pana şi aruncându-i lui Hermione priviri acide, micuţa "domnişoară Perfecţiune" nu vrea să apară povestea asta, nu-i aşa?

― De fapt, zise Hermione cu dulceaţă, exact asta vrea micuţa "domnişoară Perfecţiune".

Rita se holbă la ea. La fel şi Harry. Luna, însă, fredonă încet, visătoare "Weasley e al nostru rege" şi îşi amestecă băutura cu o ceapă pe un băţ de cocteil.

― Vrei să scriu ce zice despre Cel Ce Nu Trebuie Numit? o întrebă Rita pe Hermione cu o voce albă.

― Da, vreau, spuse Hermione. Varianta adevărată. Toate datele. Exact aşa cum ţi le spune Harry. O să-ţi dea toate detaliile, o să-ţi spună numele Devoratorilor Morţii nedescoperiţi pe care i-a văzut acolo, o să-ţi spună cum arată acum Cap-de-Mort... ah, vrei să te controlezi puţin? adăugă ea dispreţuitor, aruncând un şerveţel în partea cealaltă a mesei, căci, la auzul numelui lui Cap-de-Mort, Rita tresărise atât de tare încât îşi vărsase pe ea jumătate din paharul cu whisky-foc.

Rita îşi tampona haina de ploaie ponosită, holbându-se în continuare la Hermione. Apoi zise cu îndrăzneală:

― Profetul nu ar publica-o. În caz că nu ai observat, nimeni nu crede povestea asta trasă de păr. Toţi sunt convinşi că Harry are vedenii. Însă, dacă mă laşi să scriu articolul dintr-un alt unghi...

― Nu ne trebuie un alt articol despre cum şi-a pierdut Harry minţile! zise Hermione supărată. Mulţumim, dar am avut parte de destule de genul ăsta! Vreau să i se dea ocazia să spună adevărul!

― Nu există o piaţă pentru un asemenea articol, spuse Rita cu răceală.

― Vrei să spui că Profetul nu îl va tipări pentru că nu îi lasă Fudge, zise Hermione enervată.

Rita o privi îndelung şi aspru pe Hermione. Apoi, aplecându-se peste masă spre ea, zise pe un ton decis:

― De acord, Fudge are influenţă asupra Profetului, dar până la urmă tot acolo ajungem. Nu vor publica un articol care îl pune pe Harry într-o lumină favorabilă. Nimeni nu vrea să citească aşa ceva. Este împotriva stării de spirit a publicului. Oamenii sunt şi aşa destul de îngrijoraţi din cauza ultimelor evadări din Azkaban. Pur şi simplu nu vor să creadă că s-a întors Ştii-Tu-Cine.

― Deci, Profetul zilei există ca să le spună oamenilor ce vor să audă, da? spuse Hermione usturător.

Rita se îndreptă din nou, cu sprâncenele ridicate, şi îşi goli paharul de whisky-foc.

― Profetul există ca să se vândă, prostuţo, zise ea cu răceală.

― Tatăl meu crede că este un ziar îngrozitor, zise Luna, intrând pe neaşteptate în conversaţie, mâncând din ceapa de la cocteil şi privind-o pe Rita cu ochii ei enormi, exoftalmici, de nebun. Tatăl meu publică articole importante, despre care crede că trebuie să fie ştiute de public. Nu-l interesează să facă bani.

Rita se uită dispreţuitor la Luna.

― Presupun că tatăl tău este directorul unei reviste mici şi idioate din cine ştie ce sătuc, zise ea. Probabil, Douăzeci şi cinci de moduri de a intra în conversaţie cu Încuiaţii şi calendarul următorului târg cu vânzare "Aduci şi Zbori"?

― Nu, spuse Luna, scufundându-şi din nou ceapa în apa de alge, este editorul Zeflemistului.

Rita pufni atât de tare, încât oamenii de la o masă din apropiere întoarseră capetele alarmaţi.

― Articole importante, despre care crede că trebuie să fie ştiute de public, da? zise ea nimicitor. Aş putea să folosesc conţinutul acelei zdrenţe pe post de îngrăşământ pentru grădină.

― Ei bine, asta este şansa ta de a-i ridica puţin standardul, nu-i aşa? zise Hermione agreabil. Luna spune că tatăl ei este foarte mulţumit de ideea unui interviu cu Harry. El este cel care îl va publica.

Rita se holbă o clipă la ele, apoi scoase un urlet de râs.

― Zeflemistul! zise ea, chicotind. Crezi că oamenii or să-l ia în serios dacă o să apară în Zeflemistul?

― Unii oameni nu îl vor lua, spuse Hermione pe un ton ponderat. Dar versiunea evadării din Azkaban pe care a publicat-o Profetul zilei are nişte lacune. Cred că mulţi trebuie să se întrebe dacă nu există o explicaţie mai bună pentru ce s-a întâmplat şi dacă nu pot să aibă acces la o altă variantă, chiar va fi publicată într-o ― se uită cu coada ochiului la Luna. ― Într-o... mă rog, revistă neobişnuită... cred că s-ar putea să fie destul de dornici să o citească.

Rita nu spuse nimic pentru o vreme, ci o privi pe Hermione cu viclenie, cu capul lăsat puţin într-o parte.

― Bine, să presupunem că sunt de acord, zise ea scurt. Ce fel de onorariu voi primi?

― Nu cred că tati îi plăteşte pe oameni ca să scrie pentru revistă, zise Luna visătoare. O fac pentru că este o onoare şi, bineînţeles, ca să îşi vadă numele tipărite.

Rita Skeeter păru să simtă iar un gust puternic de Sevămizeră, în timp ce se lansa asupra lui Hermione.

― Vreţi să o fac pe gratis?

― Păi, da, spuse Hermione cu calm, sorbind din băutură. Dacă nu, după cum ştii foarte bine, voi informa autorităţile că eşti un Animag neînregistrat. Desigur, Profetul ar putea să te plătească foarte generos pentru un articol despre cum este viaţa în Azkaban.

Rita arăta de parcă nimic nu i-ar fi făcut mai multă plăcere decât să înşface umbreluţa de hârtie din paharul lui Hermione şi să i-o bage pe nas.

― Presupun că nu prea am de ales, nu-i aşa? zise Rita, cu vocea tremurându-i puţin.

Îşi deschise iar geanta din piele de crocodil, scoase o bu­cată de pergament şi îşi ridică pana de citate rapide.

― Tati va fi mulţumit, spuse Luna veselă, chiar dacă Rita îşi încordă un muşchi al maxilarului.

― În ordine, Harry? zise Hermione, întorcându-se spre el. Eşti gata să spui publicului adevărul?

― Presupun că da, spuse Harry, urmărind-o pe Rita cum ţinea pana de citate rapide, gata să scrie pe pergamentul pregătit.

― Atunci, dă-i drumul, Rita, spuse Hermione senină, pescuind o cireaşă de pe fundul paharului.