Hasdeu, Bogdan Petriceicu

Ce ne-ncetat madapă cu fiere şi venin, Nu pot să facă altă decât să mă omoare…”

Nu atât de exclusive sunt vechile texturi, în cari adăp se aplică foarte des şi la oameni, cu sensul de: „stâmpăr setea”.

Pravila Moldov., 1646, f. 20: „adăpătorile ce s-au făcutŠ să să adape călătorii…” Cugetări în oara morţii, circa 1550 ( Cuv. d. bătr. II, 453): „au doară ai miluitŠ vrun seracu, sau ai dat măncare flămăndzilor, sau ai adăpatu vrun setosu?” Moxa, 1620, p. 369: „beu şi elŠ păharul ce adăpa pre alalţi…”

Coresi, Omiliar, 1580, quatern. II, p. 16: „,flâmânzii amu, şi datu-miš-aţi mâin-care; însetoşai şi adăpatu-m-aţi…”

În loc de a doua persoană plurală „(voi) adăparăţi”, după cum se zice astăzi, texturile cele mai vechi ne dau nu o dată pe „(voi) adăpat”, bunăoară tot la Coresi, 1580, quat. II, p. 10: „…flâmânzii şi-mŠ dédet mâncare, înse- „…esurivi enim, et dedistis mihi mandutoşai şi mâ adâpatŠ…” care; sitivi, et d e d i s t i s m i h i b i b e r e … „

Noul Testament din 1648 se sfieşte deja a pune pe arhaicul „ adăpat”, înlocuindu-l prin: „mi aţi dat beuturâ”.

II. După cum omul îşi adapă vitele sau pe sine-şi, dând a p ă, tot aşa el poate să adape pământul, stropindu-l sau udându-l, de unde vine vechea locuţiune 255

A D Ă P proverbială:, a d ă p a t din doi grădinari”, când era vorbă de o femeie cu mai mulţi bărbaţi, de ex.:

Moxa, 1620, p. 397: „Zoša înpărâteasa pururša pohtiša să se chéme maicâ a fišu născutŠ den trupulŠ ei; décii s e a d î p a d e n d o i g r î d i n a r i c a u n Š p o m e t Š; unu-l chema ConstantinŠ MonamahŠ…”

Figurat: „Dar românii, fii ai celor ce-n vechime se luptară, C u s u d o r i adăp pământul, câştig hrana în dureri;

Sunt plugari…”

(Gr. Alexandrescu, Tismana)

Cea mai spornică adăpare a pământului nu vine însă de la om, ci din ploi şi râuri.

Dosofteiu, 1673, f. 101 a: „Dimineaţâ când eş tu, daš radzâ Şi de tine cina să-mfrămşadzâ, De tine pământul să adapă Şi de bişug nime nu să scapâ, Că părăul t㊠Dumnedz㊠varsâ

De saţ⊠gătin tuturor masâ, Brazdele pământuluš le-mbatâ

Să rodeascâ sšacere bogatâ…”

Coresi, Omiliar, 1580, quatern. VI, p. 9: „de nu se-arâ adâpa pământulŠ de multe ori cu ploaša ce deştinge deîn ceršu, n-arâ fi răsâritâ erbi şi să creascâ şi să facâ seminţe întru šale şi să dea mai multŠ rodŠ…”

De aci iarăşi figurat: a) adăpare prin credinţă:

Călătoria la iad a Maicei Domnului, text circa 1550 ( Cuv. d. bătr. II, 334): „mult au hulitu pré slujitorii bésereciloru, šară dintr-ănse se-au adâpatu slugile lu Dumnezeu…” b) adăpare prin ştiinţă:

Moxa, 1620, p. 345: „de pururša însetoşezi cu mentša ca să afli învăţâtura cărţilor şi dentr-ânse cu dulaţâ să te adăpi…”

Zilot, Cron., p. 1:,Unii parte bisericească preoţi, duhovnici vestiţi, clirici la scaunul Mitropoliei ţărei aleşi; alţii, dascăli slavoni şi rumâni; şi mai toţi adăpaţi oareşice şi de latinească şi de grecească…”

III. În fine, precum francezul poison (= lat. potionem) însemna dentâi „beutură” în genere, alunecând apoi la sensul specific de „otravă”, tot aşa românul adăp a trecut şi el la: a) dau beutură vătămătoare:

Corbea, Psaltire, din 1700 (ms., Acad. Rom.): „Şi întru setea mea adăpare

Mi-au fapt cu oţet iute şi tare…”

A D Ă P Ă C I U N E b) înveninez:

Zilot, Cron., p. 111: „…iar Filipescul nesuferind, începu a săpa pe vodă. Vodă, pricepând, vru a-l perde, dar, neputând, putu numai de-l făcu surghiun la moşia sa Bucovul, unde bolnăvindu-se – zic că l-au fost adăpat – şi bolnav slobozindu-l de au venit la Bucureşti, au răposat…” v.1 Adăpat. – 2 Adăpat.

— Apă.

ADĂPÀRE. – v. Adăp.

1ADĂPÀT, -Ă; part. passé d ’ a d ă p. Pentru diferitele sensuri, vezi la verb; să se observe însă că adăpat se aplică aproape dopotrivă la oameni ca şi la vite sau la pământ, pe când a d ă p se întrebuinţează mai cu deosebire în privinţa acestora din urmă.

Într-o frumoasă caracteristică a fetelor ardelene: „Şi la grai sunt drăgăstoase, Şi la suflet sunt voioase, Şi-s cu buze subţirele

Ădăpate-n tău cu miere, Să te tot săruţi cu ele…”

(Jarnik-Bârsanu, Transilv.,28).

Să punem alături caracteristica unui prelat:

Zilot, Cron, p. 88: „Mitropolit se afla la venirea rosilor Dositeiu, grec de fel, adăpat cu învăţătură, şi fireşte cu duh pentru patrie bun, căci tot sta la întâmplări cu boerii cei buni pentru dânsa…” v. Adăp. – 2 Adăpat.

2ADĂPÀT, s.n.; 1. action d’abreuver ou d’imbiber; 2. empoisonnement. Ca „acţiune de a a d ă p a „, acest participiu substantivat nu se deosebeşte de a d ă p a r e, a d ă p ă t u r ă, a d ă p ă c i u n e, fiind însă mai elegant adăpatul vitelor, adăpatul pământului. E mai interesant sensul de „înveninare”, prin care adăpat a devenit ca şi un termen tecnic medical în gura poporului pentru orice intoxicaţiune printr-un corp fluid, fie în faptă, fie numai în presupunere.

„Pe aice se numesc boalele aşa: durere de cap, dânsele sau ielele, vătămătură, surpătură, pântecărie, dropică, păr pe la degite, friguri, bubă-neagră, râie, potcitură, diochere, făcut, adapat etc. Pricina frigurilor se socoteşte de săteni că este un d a t sau adapat…” (P. Teodorescu, Vaslui, c. Lipova).

Contra adăpatului, orideunde să fi provenit, babele de la ţară întrebuinţează mai cu seamă argint-viu (D. Alboteanu, Covurlui, c. Mastacani).

v. Adăp.

— Argint-viu.

— Dat.

— Fapt.

ADĂPĂCIÙNE, s.f.; „action d’abreuver” (Cihac).

v. 2 Adăpat.

A D Ă P Ă T O A R E

ADĂPĂTOARE (plur. adăpători), s.f.; abreuvoir, citerne, auge.

Cuvântul, literalmente „ceva care a d a p ă „, însemnează mai ales sghiaburile cu apă pentru vite. Iată unul şi acelaşi pasagiu după Paremiarul din 1683 şi după Biblia din 1688:

Dosofteiu: Şerban-vodă:

Exod. II, 16: „…şedzu la puţŠ; šară popa „…au şăzut la fântână; şi la popa den lui MadišamŠ avša şšapte fšate de păştša

Madišam era 7 féte păscândŠ oile tătâoile tatăluš lorŠ; şi venind scotša pânâ ni-său lui Iothor; şi mergând scotea apă înplša adăpătorile ca să-ş adape oile…” până umplură j g h š a b u r i l e ca să adape oile…”

În contextul latin: „canales”; greceşte: t¦j dexamen¦j.

Constantin Brâncoveanu ( Cond., ms., în Arh. Stat., p. 8) în descrierea hotarelor unei moşii: „…den Şcheaoa în sus în vălceaoa piscului nalt şi despre Vulpéni la deal în lac, de la lac în coada vălcélii grecilor alăturea cu curăturìle lui Cazan pre vălcea în jos păn în Scorbura, şi šar Scorbura în jos păn la adăpători, de acolea poteca lupoaei la deal…”

Pravila Moldov., 1646., f. 20: „cela ce va lua de pre lăngă drumŠ adăpâtorile ce s-au făcutŠ să să adape călătorii, sau de le va strica, acesta să să cérte ca unŠ furŠ…” În medio-latina se zicea a d a q u a t o r i u m (Du Cange, ad voc.).

v. Adăp. – - oare.

ADĂPĂTÒR, -oare adj.; abreuvant, quelque chose qui abreuve.

v. Adăp.

— Adăpătoare.

ADĂPĂTÙRĂ, s. f.; „action d’abreuver, imbibition” (Cihac).

v. 2 Adăpat.

ADĂPÒST (plur. adăposturi), s.n.; abri, refuge, asile. Sinonim cu a c i o a l ă, z ă v a d ă, l i m a n etc., dar având sensul cel mai general de orice loc unde o fiinţă poate să se liniştească fiziceşte sau moralmente.

Arsenie de la Bisericani, circa 1650 ( Ms. Sturdzan, în Acad. Rom., p. 249): Ps. CVI: „şi se veselirâ că se domolirâ, „…et laetati sunt, quia siluerunt, et şi-i îndereptâ pri-nşŠ întru l i n i ş t š a deduxit eos în p o r t u m voluntatis vrerii sale…” eorum…”

Alţi sinonimi:

Coresi, l577:

Silvestru, 1651: „…şi se veselirâ că tăcurâ, şi derése-i în „…atunci să veselirâ că tacurâ şi povăţi p r i s t a n i ş t e voei lui…” pre eš la ţ ă r m u r i l e ce vrša eš…”

Acoperit sau descoperit, la munte sau lângă mare, în pădure sau pe câmpie, mare sau mic, adăpost este pretutindeni unde poate să înceteze sau să se împuţineze grijile, 258 fie trupeşti, fie sufleteşti.

A D Ă P O S T

Coresi, Omiliar, 1580, quatern. XVII, p. 9: „acelor (albinelor) amu şi noi, fraţilor, să ne închipuim, căndŠ amu cătrâ dumnezeesculŠ şi frămseţatului acestui adăpostŠ alŠ besériciei venim…”

Balada Iordachi al Lupului: „Şi cu bine el sosea, Adăpost el îşi găsea

La saraiul Hanului, Cumnatul Sultanului…”

A. Odobescu, Pseudokyneg., p. 11: „În orice alt loc al Bărăganului, vânătorul nu află alt adăpost, spre a îmbuca sau a dormi ziua, decât umbra căruţei sale…” A. Pann, Prov. I, 95: „Iar javra, căţelul prost, Sărind de supt adăpost, Începe a alerga…”

I. Creangă, în Stan Păţitul ( Conv. lit., 1877, p. 32); „– Dar eu ce fac tocmai acum la bătrâneţe fără leac de adăpost?

— Nu te îngriji de asta, mătuşă dragă, că am să te ieu cu mine şi-i trăi pe lângă noi, ca banul cel bun…”

Costachi Stamate ( Muza, p. 179): „Şi acolo stând pe gânduri, privea sub a lui picioare

Zbuciumaţi nourii negri de vânturi clocotitoare, În câmp colbul ca ninsoare spulberat de vifor mare, Cerbul pintre stânci cătându-şi un adăpost de scăpare…”

Chiar în construcţiune cu „sub” sau „supt”, adăpost nu presupune neapărat ceva a c o p e r i t, ci numai r ă z e m a t, lătineşte „appositum”. Aşa, la Costachi Negruzzi, Alexandru Lăpuşneanu, II: „carii de multe ori s u b t adăpostul zidurilor acestora…”, latineşte „moeniis a p p o s i t i s „.

De aci se lămureşte de la sine-şi originea vorbei.

Etimologiceşte, adăpost (= lat. adpositum) este acelaşi cuvânt cu a p u s (= lat.

appositum), un dublet cu sensul fundamental de „repaos”, „le coucher”, repaosul vietăţilor, pe de o parte; pe de alta, repaosul soarelui sau al stelelor. Ambele formaţiuni sunt proprii limbei române. Relativamente mai nou este a p u s, dezvoltat deja în epoca postlatină din „apun” (= lat. appono) în locul participiului original: a p o s t.

Mai vechi este adăpost, născut în Dacia latină din a d p o s i t u m prin intercalarea vocalei iraţionale denaintea labialei întocmai ca în „adevăr” (= lat. adverum) şi cu păstrarea organicului -p o s t (= lat. positum).

La moţii din Ardeal (Frâncu-Candrea, Munţii Apuseni, p. 107) se aude azăpost şi a z ă p o s t o s „loc scutit de vânt”, care totuşi se cheamă mai des z ă p o d e.

Este învederat că numai silaba z ă p – din „zăpode”, adecă din sinonimul cel mai circulator, a concurs a preface în z pe d din adăpost.

v. Acioală. – 1 Ad.

— Adăposteală.

— Adăpostesc.

— Adăpostitură.

— Apus.

— Apust… 259

A D Ă P O S T E A L Ă

ADĂPOSTEALĂ (plur. adăposteli), s. f.; délassement, repos.

Dosofteiu, 1680:

Silvestru, 1651:

Ps. LXV: „trecut-am prin foc şi „…întrasem în focŠ şi în apâ, şi ne-aš printr-apâ, şi ne scoseşŠ la adăpostealâ…” scos în l o c d e r ă p a o s …”

În contextul latin: refrigerium, greceşte: ¢nayuc», slavoneşte: pokoš.

v. Adăpost.

ADĂPOSTESC ( adăpostit, adăpostire), vb.; abriter, conforter, se întrebuinţează mai ales reflexiv: a s e adăposti „se refugier, se mettre à l’abri, échapper, se tran-quilliser”.

Beldiman, Trag., v. 145: „Acei ce din han scăpase, sau afară s-au aflat

Unii la boieri aleargă, iar alţii la consulat.

Acolo află limanul, acolo sadăpostesc, Scapă de osânda toată, şi de ferul duşmănesc…”

Aci, „mă adăpostesc” se explică prin: „aflu liman, scap”.

Mitropolitul Dosofteiu, 1680, f. 48 b, pune forma adăpostedzu: „…slăbšaşte-mi, ca să mâ adăpostedzu „…remitte mihi ut r e f r i g e r e r mai-nte pănă a nu mâ duce…” priusquam abeam…”

Sinonimica acestui pasagiu:

Coresi, 1577:

Silvestru, 1651: „…slâbéşte-mâ să r ă p a u s Š ainte „…părăséşte-te de mine a mâ supăra şi pănâ nu mâ ducŠ…” mă vošu î n t ă r i pănâ nu vošu mérge…”

Sensul de „refrigerium”, ca la Dosofteiu, ne apare în infinitivul substantivat adăpostire la Beldiman, v. 2713: „Grecii zăluzi de văpaie, pârliţi de straşnicul foc, Neştiind ce să mai facă, alergau din loc în loc, Puţină adăpostâre, loc ceva mai r ă c o r i t, Unde nefiind binale, era mai de suferit…”

Cu sensul de „repaos” ca în sinonimul din Coresi: „Pământul ţării noastre e azi adăpostire

L-a grecilor ţărână; iar agonia lor

Cu jale a văzut-o a Oltului oştire, Şi semne de frăţie, dovadă de iubire

Le-a dat ea îndestulă în zioa de omor…”

(Gr. Alexandrescu, Drăgăşani)

A D Ă S T

Cu acelaşi sens la Ioan din Vinţi, 1689, f. 173 b: „cela ce eşti adăpostirša c e a l i n î acelor cuprinşi de valuri…” v. Aciuez.

— Adăpost.

ADĂPOSTÈZ

ADĂPOSTÌRE A v. Adăpostesc.

ADĂPOSTÌT

ADĂPOSTITÙRĂ (pl. adăpostituri), s. f.; retraite. Coresi, 1580, quatern. III, p. 6, face o deosebire oarecare între a d ă p o s t şi adăpostitură: „ajunsem la cea adăpostiturâ bună şi fârâ voroavâ, la a d î p o s t Š şi la linŠ şi fârâ scrăbâ…” Într-un alt loc, quat. IV, p. 3, el înţelege prin a d ă p o s t un port maritim: „(ceša ce înnoatâ) stau în lăuntrulŠ a d ă p o s t u l u i căndŠ vădŠ bure şi turburéle, şi căndŠ va să vie văntŠ ei au şi voroavâ…” De aci ar urma că a d ă p o s t însemnează un loc de linişte momentană sau puţin sigură, iar adăpostitură – un locaş de odihnă deplină.

Această distincţiune însă pare a fi mai mult individuală.

v. Adăpost. – - ură.

ADĂST ( adăstat, adăstare), vb.; être dans l’expectative, attendre jusqu’à un terme.

Sinonim cu a ş t e p t, de care însă diferă prin aceea că cuprinde în sine noţiunea de nerăbdare, de grăbire, de dorinţă de a scurta timpul până la realizarea celor dorite.

Constantin Brâncovan, 1695 ( Cond. ms., în Arh. Stat., p. 70); „…şi Datco slujer neavănd nici atunce banii să-i dea, ear s-au rugat să mai adaste încă într-un an de aceşti bani…” unde e interesantă construcţiunea lui adăst cu prepoziţiunea „de”.

Psaltirea lui Corbea din 1700 (ms., Acad. Rom.): „Şi nu vor avea cum a sta, A răbda ş-a adăsta…”

Zilot, Cron., p. 30: „unii trecând înlăuntru la Sibii, alţii pe la Râmnicul de Vâlcea, alţii prin alte părţi, rămâind numai din negustoraşii cei mai mici puţini, şi din cealaltă prostime, precum şi din boerii câţivaşi, care se afla cu treabă încărcaţi, dar însă aceştia numai călări, adestănd când de când să le sosească peirea…” Ibid., p. 47: „Domnul Moruz încă în Bucureşti aflându-se, fiindcă adăstase pe Mihaiu-vodă pentru nişte socoteli ale ţării…”

Ibid., p. 31: „nu cumva aceşti turci şi arnăuţi, într-ascuns uniţi fiind cu pazvangii, nadastă vreme îndemănatică ca deodată să năvălească cu toţi pe toate părţile să ne jefuiască, să ne robească…”

Iancu Văcărescu, p. 53: „Ţintuit întru-ntristare

Am rugat-o lăcrămând, Să mai aibă adăstare:

Poate iarăşi vrun vânt mare

Îmi va da frunza curând…”

A D Ă S T

A. Pann, Prov. I, 144: „noi unele adăstăm ş-altele întâmpinăm…” Ibid., I, 24: „Aşa el de la femeia prânzuleţul câştigând Şi la tovarăşul care îl adăsta ajungând, Iacă, prietene, zise…”

Românul adăstare nu poate să se tragă d-a dreptul din lat. astare = a d s t a r e (Cihac), ceea ce ar presupune dezvoltarea vocalei iraţionale după a d – denaintea unei sibilante, pe când fonetica noastră justifică fenomenul numai denaintea unei labiale (v. 1 Ad). Afară de aceasta, adăstare există şi-n italiana, unde latinul a d – nu se amplifică niciodată printr-o vocală iraţională. La Jacopone da Todi, poet din sec. XIII: „La vita non me basta

A farne penitenza, Chè la morte m’ a d a s t a

A darne la sentenza…”

Să mai adăugăm că din lat. asto vechea limbă română moştenise cu acelaşi sens verbul a s t a u ( astătut, astare), de ex. la Dosofteiu, Paremiar, 1683, f. 63 b: „a s t î n d u – l e Azariša, să rugâ aşša…”, sau, tot acolo, f. 87, cu contextul slavic: „…a s t ă t u r î îngeriš strigândŠ, Hris- „…p r e d s t a Ÿ e aggeli vŠpi Ÿe, toase, ucenicilorŠ tăš…”

Christe, uenikomŠ tvoimŠ…”

Cu totul altceva este adăstu, care – dintre texturile cele mai vechi – ne întimpină în Codicele Voroneţian, circa 1550 (Ms., Acad. Rom., p. 156):

Petr. I, 3: „căndu adăsta a lu Dumne- „…quando e x s p e c t a b a n t Dei dzeu luângă rebdare în dzilele lu Noe…” patientiam în diebus Noe…”

Românul adăst = ital. a d a s t o nu poate dară să fie decât un latin a d a s t o

= a d + a(d) + s t o, adecă cu duplul prefix a d -, adăogându-se un al doilea atunci când se ştersese deja cu totul individualitatea celui dentâi. Simplul „asto” însemnând „stau înainte” sau chiar „stau atent”, de ex: „a s t a atque audi” (Plaut.), compusul a d a s t o capătă sensul de „stau pentru cutare lucru anume”, de unde: „être dans l’expectative”.

v. Acept.

— Acer.

— Astau.

— Aştept…

ĂDĂSTÀRE A v. Adăst.

ADĂSTÀT

ADĂŞÈNI, n. pr. loc. plur.; nom d’un village en Moldavie. Sat în districtul Dorohoi, odată al celebrului cronicar Miron Costin, iar mai-nainte al familiei princiare Movilă ( A. I. R. III, 283). Colectivul Adăşeni, din singularul A d ă ş e a n u, presupune o 262 colonie venită dintr-o altă localitate numită A d a ş, care – la rândul său – este un A D Ă V Ă S E S C deminutiv polon şi bohem din numele A d a m ( AdaŸ, AdaÑ), probabilmente dară o colonie de peste Nistru.

v. Slobozie.

ADĂU, s.n.; tribut. redevance. Cuvânt bănăţenesc, aflat în Dicţionarul ms.

româno-latin, circa 1670 ( Col. l. Tr., 1883, p. 421): „ Adău. Tributum”. Este maghiarul a d ó „tribut” cu obicinuita trecere a lui – ó în – ău.

v. – ău.

*ADĂVÈS, adv. – v. Adăvăsesc.

ADĂVĂSÈSC ( adăvăsit, adăvăsire), vb.; dépenser, exténuer, dépouiller, régler.

Un arhaism dintre cei mai interesanţi, pe care cată să-l urmărim mai întâi în vechile texturi.

Palia din Orăştia, 1582 (Cipariu, Anal., 57):

Genes. XLIX, 7: „înpârţi-vošu pre ei în „…dividam eos în Jacob et d i s p e r -

I7acovŠ şi vošu adâvâsi în Izdrail…” g a m eos în Israel…”

Varlam, 1634, I f. 8 b:

Luc. XV, 13–14: „strănsâ totŠ feorulŠ

„…congregatis omnibus, adolescentior celŠ mai micŠ, şi să duse într-o lature defilius peregre profectus est în regionem parte şi acolo adâvăsi avuţiša sa, petrelonginquam, et ibi d i s s i p a v i t subcăndŠ cu curvele; şi deacă adâvăsi elŠ stantiam suam vivendo luxuriose; et totŠ, fu foamete…” postquam omnia c o n s u m m a s s e t, facta est fames…”

Tot acolo, f. 338 a:

Luc. VIII, 43: „şi adecâ o fâmšae ce-i „…et mulier quaedam erat în fluxu curré singele de doisprădzéce ai, ce ša adâsanguinis ab annis duodecim, quae în mevăsise vracilorŠ toatâ avuţia, şi nu putu dicos e r o g a v e r a t omnem substannice de unulŠ să să tâmădušască…” tiam suam, nec ab ullo potuit curari…”

În Noul Testament din 1648, adăvăsire e înlocuit prin „răsipire” şi „cheltuire”.

Cu sensul de „prăpădit”, vedem la Dosofteiu adjectivul a d e v ă s î t „ exténué”, Synax., 1683, dec. 10, în viaţa St-lui Toma: „…šarăş š-au venitu-š muşte mari tăuni de-l potricăliša şi-š rănišă pišalša, care era a d e v ă s î t î şi sfârşitâ de post…”

Cu sensul de „prădat”, tot la Dosofteiu, Acatist, 1673, f. 23: „te ştiu vistšaršu nefurat şi ne-a d e v ă s î t …”

În Dicţionarul lui Budai-Deleanu (ms., în Muzeul istor. din Bucur.) cuvântul adevăsesc se traduce nemţeşte prin: „auszehren, entkräften, ausmergeln”, adecă ca în primul pasagiu din Varlam şi-n primul din Dosofteiu.

Trecând acum la graiul viu, aflăm:

A D Ă V Ă S E S C

1. În Transilvania, ba tocmai pe-n munţii Abrudului, adjectivul „d ă v ă s i t =

= prădat” (Gr. Sima, în Tocil. Rev. II, 183).

2. În Oltenia, cel puţin în districtul Vâlcea (com. Nisipeni), verbul dăvăsesc =

= „cheltuiesc mult”, de ex.: s-a dăvăsit toată averea.

În ambele aceste forme s-a perdut prin tocire iniţialul a- care ne întimpină pretutindeni în vechile texturi, precum şi-n o a treia formă, şi anume:

3. Răposatul G. Seulescu găsise la ţăranii din Moldova, probabilmente în Vaslui, pe adevesesc cu sensul de „tocmesc” ( Arhiva Albinei, Suplem., no. II, 1845).

Într-o a patra formă, la moţii din Ardeal, s-a perdut nu numai a, dar şi d a trecut în t: „ a tăvăsi = a prăpădi, de ex: toate vitele mi s-or tăvăsit = toate vitele mi s-au prăpădit” (Frâncu – Candrea, Rotacismul, p. 62).

Confruntându-se graiul viu şi texturile, singurul sens fundamental pentru adăvăsesc poate să fie acela de „sich gegenüberstellen”, „obvier, faire face à quelque chose ou à quelqu’un”, de unde decurge într-un mod firesc: pe de o parte „tocmesc, aşez”; pe de alta, „cheltuiesc, perd, slăbesc, mă despoaie, mă pradă”. Lătineşte această noţiune se exprimă prin verbul a d v e r s o (a d v e r s o r ); pe noi însă ne interesează acum numai adverbul a d v e r s u s sau a d v e r s u m, care nu însemnează „contra”, ci „faţă” de ex.: „gratus a d v e r s u s aliquem” (Reisig, Lat. Sprachwiss., p. 730).

Din verbul a d v e r s o, intercalându-se între d şi v o vocală iraţională ca în „adevăr” = lat. „ad-verum” (v. 1 Ad), graiul românesc ar fi făcut a d e v ă r s sau a d ă v ă r s, care rămânea în prima conjugaţiune, fiind sprijinit prin propria sa flexiune şi prin flexiunea verbului înrudit v ă r s. Nu aşa însă procede limba în genere când are a face cu părţile cele invariabile ale cuvântului, pe cari, sub raportul fonetic şi morfologic, nu le susţine nici o flexiune.

Originea lui adăvăsesc nu este dară în verbul „adverso”, ci în adverbul a d – v e r s u m. Precum din latinul „deorsum” vine românul „jos”, de unde verbul „(în) josesc”, sau precum din „dorsum” vine „dos”, de unde verbul iarăşi de formaţiune post-latină „dosesc”, tot aşa din latinul a d v e r s u m se născuse la români adverbul

*a d ă v e s, şi de aci apoi verbul adăvăsesc. Străbunul a d ă v e s a despărut din grai, nu însă fără posteritate.

Paralelurile romanice pentru filiaţiunile logice ale lui adăvăsesc sunt: 1. adăvăsesc „cheltuiesc” = medio-latinul a d v e r s a t i o „dare fiscală, tribut” şi a d v e r s i o „mită”, ba încă şi a d v e r s a t u s „un om ce şi-a perdut minţile” (Du Cange);

2. adăvăsesc „tocmesc” = italianul a v v e r s a r e „dare ordine alle cose, a’negozi, a’ pensieri, ex. gr. il segretario a v v e r s a i fogli” (Tommaseo).

Ceva mai mult. Prin analogie cu adăvăsesc „tocmesc”, născut din a d ă v e s, românii din slavicul protivŠ „adversum” au făcut potrivesc „tocmesc”, pe când la slavi nu există nicăiri această asociaţiune de idei italico-română.

v. Rutes.

264 1ADE- – v. 1 Ad.

A D E C Ă

2ADE. – v. Alde.

3ADE. – v. 2 Adins.

ÀDECĂ, ÀDICĂ, ADÌCĂ, adv.; c’est-à-dire, savoir, donc. Sensul obicinuit actual al cuvântului este acela pe care ni-l dă Dicţionarul Laurian-Maxim: „ adecă, termen explicativ, de ex.: mintea, adecă puterea de a cugeta; termen specificativ, de ex.: în acel loc erau pomi, adecă un măr, un prun şi un păr”.

Când se întroduce pentru prima oară în grai sau se întrodusese de curând un neologism, el are nevoie de un adecă urmat de cuvântul cel poporan cu acelaşi înţeles.

Miron Costin., Letop. I, 231: „avea (Ştefan-vodă Tomşia) un ţigan calău, adecă perzător de oameni…”

Acelaşi, I, 341: „Mihnea-vodă, domnul muntenesc, om fără de nice o frică de Dumnezeu, fără de nice un temeiu, tiran, dirept fantastic, adecă buiguitoriu în gănduri…”

Ibid., I, 354: „…aşa de greu l-au cuprins herbinţeala, căt pănă la Tighinea au stătut frănătic, adecă buiguit de hire…”

Nicolae Costin, Letop. II, 29: „aflănd pre turci carii încungiurase de bătea cetatea Viena, adecă Beciul…”

Dosofteiu, Synax., 1683, 12 ian.: „acesta era din oraşulŠ Savariei Tafonieš, de rudâ mare şi luminatâ şi vestitŠ de cinste la illiri, adecâ la slovša…” Pe de altă parte, când crede cineva că nu s-a expres destul de clar sau că nu şi-a dat gândul pe deplin, ori că n-a făcut decât o întroducere la vorbă, el pune un adecă, prin care revine la cestiune.

Gr. Alexandrescu, Dreptatea leului: „Leul, de multă vreme, rădicase oştire

Să se bată cu riga ce se numea Pardos, Căci era între dânşii o veche prigonire Şi gâlcevire mare, pentru un mic folos: