Hasdeu, Bogdan Petriceicu



Yüklə 4,67 Mb.
səhifə25/81
tarix17.01.2019
ölçüsü4,67 Mb.
#99886
1   ...   21   22   23   24   25   26   27   28   ...   81

c)

A p ă – acră „eau minérale” se întrebuinţează în unele locuri peste Carpaţi: „borvizul la noi se cheamă a p ă – acră” (I. Georgescu, Făgăraş, c. Scorei).



d) M ă r – acru, mai des la plural: m e r e – acre „care nu sunt bune la mâncare şi din care se face must acru; pommes à cidre” (Costinescu, Vocab. II, 87).

Pann, Prov. III, 150: „N-are dinţi să roază pâinea, şi-i cere inima m e r e acre…” Alexandri, Nunta ţărănească, sc. I: „Mări, nu-mi mai pomeni de caţaonul cel de dascal, lua-l-ar năbădaicele! că m-am săturat de dânsul ca de m e r e acre…” Se zice de asemenea: mere p ă d u r e ţ e şi mere m i s t r e ţ e.

În Basarabia există o familie de boierinaşi: Meriacri = M e r e – acre.

e)

V a r z ă – acră „choucroute”.



Pann, Prov. II, 92: „Mai bine v a r z ă acră cu-nvoială

Decât zahăr dulce cu cârteală…” f)

P o a m ă – acră „fruit aigre, verjus”.

Acest termen se aplică în graiul poporan cătră soacre.

Alexandri, Poez. pop.2, 237: „Soacră, soacră!

P o a m ă acră!

De te-ai coace cât te-ai coace, Poamă dulce nu te-ai face…”

Marian, Buc. II, 183: „Soacră, soacră, P o a m ă acră, De te-ai coace cât te-ai coace, Ca măicuţa nu te-i face;

De te-ai coace-un an ş-o vară, Tot vei rămânè amară…”

Bietelor soacre li se cântă acest cântec chiar la nunţile ţărăneşti:

A C R U

„Foaie verde iarbă lată!



Soacră, soacră, p o a m ă acră!

De te-ai coace cât te-ai coace, Poamă dulce nu te-ai face;

De te-ai coace-un an ş-o vară, Tot eşti acră şi a m a r ă!”

Apoi ca un fel de consolaţiune comică: „Frunză verde de cicoare!

Bucură-te, soacră mare, Că-ţi vine cheptănătoare

Să te cheptene pe cap

C-o lobdă de lemn de fag, Jâpai, jâpai peste cap!”

(G. Constantiniu, Neamţ, com. Doamna)

De aci şi proverbul: „s-a săturat soacra de p o a m ă acră” (Pann, I, 167).

Este foarte interesant că, printr-un fel de afinitate electivă, acru întră în compoziţiune intimă numai cu vorbe de viţă latină: lapte, peatră, apă, măr, varză şi poamă. Singura excepţiune, pe care ne-o aducem aminte, este: g) B r î n z ă – acră: „aşa se cheamă în Banat brânza închegată de sine din laptele înăcrit” (S. Liuba, Caransebeş, c. Maidan).

Deminutivele lui acru sunt: a c r u ţ şi a c r i ş o r, însemnând ambele „puţin acru”; iar amestecul lui acru în alte gusturi produce pe a c r i u şi pe a c r i c i o s, cari însemnează: „dând în acru”.

v. Acresc.

— Acrime.

— Acriş.


— Acritoare.– Acritură.

— Acriu.


— Apă.

— Borş. –

Brânză.

— Catran.– Lapte.



— Măr.

— Mistreţ.

— Oţet.

— Pădureţ.



— Peatră.

— Poamă. –

Soacră.

— Varză…


ACRÙ. – v. Acum.

1,2ACRÙM (plur. acrumuri), s.n.; t. de méd.: 1. aphtes, muguet, millet, maladie de la bouche chez les enfants; 2. marasme infantile, tabes meseraica; 3. sorte de sel médicinal, probablement sulfate de magnésie.

Cu primele două sensuri:

Pontbriant: „ acrumu, aphthe, petit ulcère dans la bouche”; Dr. Polysu: acrum, die Aphthen, Mundfäule der Kinder”.

Gr. Perian (Tutova, com. Bogeşti): „Poporul de aicea numeşte boalele astfel: poală-albă, rast, umflătură de ţâţă, durere de ochi, albaţă la ochi, cârcinul sau broască la ochi, durere de cap, diochi, plecate, potcitură, verme, plăscaghiţă, râie, tifos, friguri, troahnă, vărsat, coriu, bube dulci, boale lumeşti, vătămătură, treapăd, holeră, ciumă, oftigă, gălbănare, strâns, rohini, buba cea rea, giunghi, chelbe, gâlci, bubă neagră, dropică, şi acrum l a c o p i i, u n f e l d e b o a l ă c a r e s e 224 î n t i n d e p e s t e t o t c o r p u l „.

A C R U M

Într-o scrisoare ad-hoc, d. Perian ne dă următoarele amănunte: „ Acrùm bântuie mai cu deosebire pe copiii rău tractaţi, în vârstă până la 15 sau 18 luni. Copilul ţipă întruna, se învineţeşte în timpul plânsului când este lovit de această boală, apoi după un timp oarecare cade într-o mare slăbiciune, are lipsă de sânge, duhul îi este greu, şi-n fine pelea începe a se zbârci puţin pe partea spinării, a turului, a picioarelor şi a braţelor; e trist şi abia se mai mişcă”. Ţăranii scaldă pe micul bolnav în apă din „scuturătură de fân de şes”, îl ţin totdauna la căldură, şi-i dau un medicament intern, compus din „80 dramuri miere curată”, în care se amestecă „cu o lingură de lemn nouă” câte un dram sau două de scorţişoară, cuişoare, nucuşoară, „sânge de nouă fraţi” etc., toate pisate şi cernute; iar ca medicament extern, „în două zile pe săptămână, adecă miercurea şi sâmbătă, câte de două ori pe zi, dimineaţa şi seara”, copilul se unge cu o alifie din „200 dramuri untdelemn şi 15 dramuri spirt de vin”, ferte foarte bine la un loc cu câte „trei pumni frunze de rugă uscată, trei cepe albe şi trei căţei de usturoi”.

Cuvântul dară e deopotrivă cunoscut în România întreagă şi oricare ar fi organul cel atins – se aplică deopotrivă la o b o a l ă c o p i l ă r e a s c ă.

Cu al treilea sens:

Tractat de medicină populară din sec. XVIII (ms., în Arh. Stat.): „Bun este şi acrumul să ia femeia când este grea, la şeapte luni şi la noă; să-l pisezi acrumul să-l faci praf, şi cât iei pe o parà să pui într-un feligean cu puţină apă, să bea dimineaţa pe nemâncate, într-o zi să ia şi în alta să nu ia; aşijderea şi când naşte copilul să dea şi copilului o dată, puţintel pân-a nu suge ţâţă, cât un grăunte de meiu…”

Descrierea nu e destul de lămurită ca să ne permită o identificare sigură; ea ajunge însă pentru a se bănui cu multă probabilitate că e vorba de sulfat de magnezie.

Avem dară trei cuvinte acrum, câtetrele aparţinând sferei medicale. Nefiind nici slavic sau turcesc, nici maghiar sau grecesc, terminul acrum cu cele trei înţelesuri ale sale, ba măcar cu unul singur, nu figurează de loc în repertoriul lui Cihac.

Oare de unde vine?

Din aceeaşi tulpină „acro-” şi prin acelaşi sufix „-men”, limba latină vulgară îşi formase două cuvinte: dentâi „acrimen”, de unde românul „acrime”; apoi a c r u m e n, care ne interesă aci mai în specie. Într-un text medical din secolul XI: „nullum a c r u m e n detur antequam febris absolvatur” (Du Cange, ad voc.). Din latinul „acrumen” descinde italianul a g r u m e, vechiul francez a i g r u n, e g r u m, e g r u n şi românul acrum, fiecare dezvoltându-se pe o cale proprie.

1. Italieneşte a g r u m e însemnează legumele şi fructele cele acre sau acrişoare, iar figurat orice lucru neplăcut.

Ambele accepţiuni se combină la Dante în: „E poscia per lo ciel di lume în lume

Ho io appreso quel che, s’io ridico, A molti fia savor di forte a g r u m e …”

( Parad. XVII, 117)

A C R U M

2. În vechea franceză a i g r u n vrea să zică nu numai „toutes espèces de légumes à saveur îcre” (Godefroy, Dict., v. Aigrun), dar încă exprimă noţiunea generală de ceva n e s ă n ă t o s. Aşa la Marot (+1544): „Dames pourtans atour ou couvrechief, şi vous voulez d’honneur venir à chef, Dechassez la (l’oisiveté); car ce vous est a i g r u n

Plus que poison…” sau într-un vers din Charles Fontaine (1555): „Car en courant on s’eschauffe et enflambe, Arriere donc, c’est a i g r u n pour ma jambe…”

În ambele aceste pasage, francezul aigrun = lat. acrumen = ital. agrume este deja aproape sinonim cu b o a l ă, „chose propre à aggraver un mal, une maladie”, după cum observă Godefroy ( loco cit.). Şi mai mult la Alain Chartier, poet din prima jumătate a secolului XV: „Mais il te faut garder d’e s g r u n, Peu penser, querir compaignie…”

De aci dară avem mai puţin de un pas până la:

3. Românul acrum cu înţeles de „mal, maladie, malaise”, care însă e înrudit prin sens, pe de altă parte, şi cu italianul a g r u m e în înţeles de vegetaţiune, căci una din cele două boale copilăreşti numite acrum consistă tocmai din neşte parazite vegetale, având şi un aspect vegetativ, astfel că franţuzeşte ea se cheamă muguet „clocoţel” sau millet „mei”, iar nemţeşte Schwamm „ciupercă”. E de crezut dară că, înainte de a fi devenit termen medical, acrum însemna şi la noi o clasă de legume.

Cât se atinge de aplicarea cuvântului la o sare medicinală, fie sulfat de magnezie sau altă, aceasta nu are trebuinţă de justificare, deoarăce asemeni săruri implică în însăşi compoziţiunea lor prezinţa unui a c i d.

Sub raportul curat fonetic, din latinul a c r ù m e n, masculin în franceza şi-n italiana, limba română nu putea să facă decât acrùm. Sufixul latin – men cu cele trei forme ale sale amplificate: -a-men, -i-men şi -u-men a trecut la noi:

—i-men în -i m e: acrime, asprime, cruzime etc.;

—a-men în -a m e şi -a m ă: aramă, vechi arame = lat. aeramen;

—u-men n-a conservat nicăiri urma lui – e- devenit – ă la feminin: legumă = lat.

legumen = fr. légume, iar prin urmare la masculin trebuia să dispară de tot: acrum = lat. a c r u m e n = fr. a i g r u n.

v. Acru.

— Acrime. – - ame. – - ime.

— Legumă.

— Limbariţă.

— Spuzeală. – - ume.

ACRÙMA. – v. Acum.

226 ACRÙŢ. – v. Acriu.

— Acru.


A C U F U N D

ÀCSION, s.m.; chant de l’église grecque, dans lequel se répète le mot ¥xioj „digne” (Cihac).

Enache Cogălniceanu, Letop. III, 251, povestind urcarea pe scaunul metropoli-tan din Moldova a lui Gavril Calimah (1759): „apoi i-au adus cafe, dulceţi, şerbet şi fumătoare; şi earăşi sculăndu-se au mulţămit Domnului, şi au purces mergănd în biserica cea mare domnească, scoţindu-i Evangheliea înainte după obiceiu, căntănd aksion, pomenindu-l…”

Cuvântul aksion a trăit câtva timp în România, după cum trăiesc astăzi „bonjour” sau „adieu”, dar românesc n-a devenit niciodată.

Ca şi a g h i o s, ca şi a l i l u i a, acsion a căpătat la noi o întrebuinţare glumeaţă.

P. Ispirescu, Snoave, p. 95: „Popii de la Richiţele

Toţi aveau ciubuce şi lulele;

Numai biet popa Stoian

Cu luleaua de cocean.

Când mergeau la rugăciune, Toţi luau câte-un tăciune;

Când era pe l-A g h i o s, Ieşea fumul gros;

Iară când pe lAcsion, Nu se vedea om cu om.” v. Aghios.

— Aliluia.

ACŞÌ


A v. Aşa.

ACŞÌCE


ACŞÒR. – v. Aculeţ.

ACÙ. – v. Acum.

ACU-DOAMNEI, t. de botan. – v. 1 Ac.

ACUFÙND ( acufundat, acufundare), vb.; enfoncer, plonger. Formă moldovenească în loc de c u f u n d, născută prin amestec cu sinonimul a f u n d, astfel că: acufund

= a(fund) + cufund, fără ca să avem nevoie de a reconstrui un prototip latin cu: ad + con…

Se întrebuinţează ca activ şi ca reflexiv.

„Robul luă îmbe trupurile-n spate, Şi-ndată ce-a nopţii umbră se ivi, Merse, şi în apa Dunării spumate

El le azvârli.

A C U F U N D

Ah! cu trupul grecei, în val îngropat, Ş-a mea bucurie s-au acufundat…”

(C. Negruzzi, Şalul negru) „Sfârăia ca ferul roş

În apă acufundat…”

(C. Stamate, Ciubăr-vodă) „Tocmai atunci a sa maică, împreună cu-al său tată, Şăzind amândoi pe vatră, în gânduri acufundaţi, Îşi spuneau făr’ să grăiască de nenorocita fată

Prin duioasă cătătură a ochilor lăcrămaţi…”

( Id., Gafiţa)

I. Creangă, în Cinci pâni ( Conv. lit., 1883, 486): „Eu am venit înaintea judecăţei să capăt dreptate, şi văd că dumneta, care ştii legile, mai rău mă acufunzi…” v. Afund.

— Cufund.

— Fund.


ACUFUNDÀRE A v. Acufund.

ACUFUNDÀT

ACULÈŢ (plur. aculeţe), s.n.; aiguillette, camion. Sinonim cu a c ş o r = a c u ş o r şi cu a c u ţ, iar în opoziţiune cu augmentativul a c o i „grande aiguille”. Din cele trei deminutive, numai a c u ţ are un singur sufix: – uţ. În celelalte două, sufixurile sunt duple: a c u ş o r = ac + uş + or; aculeţ = ac + ul + eţ.

Sufixul – ul în – uleţ nu reprezintă de loc articlul din acul, deoarăce ne întimpină şi-n forme feminine ca furc-ul-iţă, musc-ul-iţă, zi-ul-ică etc., ci este deminutivul latin: – ullus (-ollus), – ulla (-olla), care era compus din tematicul – on şi din – ul (cfr.

Corssen2, II, 149), astfel că vorbele româneşti ca aculeţ etimologiceşte cuprind în sine chiar trei sufixuri. Latineşte ar fi: acullitium = ac-on-ul-itium.

v. l Ac.


— Acioală. – - eţ. – - ol. – - or. – - ul. – - uş.

ACÙLM ( aculmat, aculmare), vb; se pencher, s’incliner (Pontbriant), propendeo, inclino ( L. B.). Cuvânt care trebui încă verificat, sub raportul formei, al sensului şi al regiunii unde se întrebuinţează. În texturi nu l-am găsit.

v. Culme.

ACÙM, ACMÙ, adv.; à présent, de suite, maintenant. Forma acmù a despărut din grai. Funcţionând numai ca adverb de timp, acum exprimă noţiunea de ceea ce este, faţă de ceea ce nu mai e sau care nu este încă.

Donici, Grierul şi furnica: „Ai cântat! îmi pare bine;

Acum joacă, dacă poţi…”

A C U M

Pann, Prov. II, 98: „Fost-ai lele când ai fost, Dar acum eşti lucru prost;



Ai fost floare trandafir, Dar acum eşti borş cu ştir…”

De aci: „vreme de acum” în antiteză cu trecutul şi cu viitorul.

Gr. Alexandrescu, Meditaţie: „V r e m e a dacum, trecutul, a-l şti avem putere, Numai ce-a să se-ntâmple noi nu putem vedea;

Dar când ceasul soseşte, când nălucirea pere, Se trage deodată şi vecinica perdea…”

Pravila Moldov., 1646, f. 31: „acestŠ obicéšu au fost legšuit de legšuitorii cei bătrăni, šarâ în v r é m š a de acmu ceşt mai tineri s-au tocmit toţŠ înpreună ş-au schimbatŠ acea tocmalâ…”

Caragea, Legiuire (1818), p. 64: „Să fac daruri şi pre v r é m e a de acum, şi pe vréme viitoare…”

Dintre ceilalţi adverbi de timp, acum este într-o corelaţiune mai intimă cu a t u n c i.

Moxa, 1620, p. 356: „puserâ nume beséreciei Capitol, şi de a t u n c e pănâ acum noi chemâm besérecile latineşti românéşte capişte…”

Dosofteiu, 1673, f. 84 a: „…pentru viţăiš oltaršuluš de-a t u n c e, acmu sunt mieluşeiš luš Dumnedzău ceš cuvântareţ…”

Cuvântul Sf-lui Ion Crisostom despre răbdare, text din sec. XVII ( Cod. ms. miscel. al Bis. Sf. Nicolae din Braşov, p. 515): „…multâ depârtare vâzŠ de cătrâ acei pâstori ce-au fostŠ a t u n c e de ceştea ce săntŠ acum; nice săntŠ aceştea de acumŠ ca ceša de a t u n c e, câ aceša era hrâbori, šarâ ceştea de acum fugâtori…” Când se repetă: acum-acum, sau când îşi asociază prepoziţiunile „de” şi „până”, acum devine sinonim cu a c i întrucât acesta funcţionează ca adverb de timp.

Neculce, Letop. II, 374: „Nădejdea Domnului este ca săninul cerului şi ca încetul mărei: acum este sănin şi se face nour, acum este marea lină şi se face furtună…”

Gr. Alexandrescu, Meditaţie: „Dar astfel umbra-nşală zadarnica-ţi silinţă:

Acum din mâni îţi scapă, acum iarăşi o vezi…”

Moxa, 1620, p. 350: „şi răspunserâ: nice tu nu veri domni d e acum, şi-şi alése-râ pre o slugâ a lui SolomonŠ…”

Noul Testament, 1648:

Act. Ap. IV, 17: „d e acum să nu maš „…ne u l t r a loquantur…” grăšascâ…”

A C U M

Act moldovenesc din 1610 ( A. I. R. I, 22): „…pre acolea să hie şi d e acmu hotarul…”



Omiliarul de la Govora, 1640, f. 75 a: „… ce šatâ d e acmu a şti de tine nu vošu şi nice dinăoarâ d e acmu întru nevoile tale nu te vošu asculta…”

Psaltirea Şcheiană, circa 1550 (ms., Acad. Rom.): „şi p o n ă acmu spunšu minunile tale…”

În aceste şi asemeni pasage, acmu ar putea fi înlocuit prin: „a c i – a c i, de a c i, până a c i „, care însă are totodată funcţiunea de adverb de loc, ceea ce lipseşte lui acum.

Aşişderea construcţiunea foarte întrebuinţată: „de acum î n a i n t e „ nu exprimă altceva decât: de a c i înainte, franţuzeşte „dorénavant” = „de hore en avant”.

Mateiu Basarab, 1649 ( A. I. R. I, 107): „… šară voi să căutaţi de acum î n a i n – t e foarte să vă feriţ de mănăstire…”

Un act moldovenesc din 1669 ( A. I. R. I, 140): „… să-i hie de acmu î n a i n t e egumenului direaptâ ocinâ şi cumpârâtură în véci…”

În „d e acum”, se poate ca cele două vocale să se contracteze, ca în Pravila Moldov., 1646, f. 111: „certarša ce se dâ în vaculŠ de acmu celuša ce va face silâ vreunii muieri, šaste după voša • udeţului”; sau poate să dispară iniţialul a- ca într-un zapis moldovenesc din secolul XVIII ( A. I. R. III, 224): „de d e ‘ cmu să nu avem a pără unul pré altul…”

La mitropolitul Dosofteiu, mai ales, ne întimpină: a) Contracţiunea prèkmu = p r e acmu: „şi pănâ preacmu voš vesti miratele tale” (1680, f. 87). Tot aşa în documentul moldovenesc din 1617 ( A. I. R. I, 1, p. 13): „voi foarte să daţi pace să ţie călugări de la Săcul cum au ţănut şi pănă preacmu…” Construcţiunea „până pre acmu” sau „până pe acum” astăzi nu se mai întrebuinţează, şi nici chiar „pe acum”.

b) Eliziunea kakmu = că acmu (1673, f. 106): „Ni-š păţâ c-atunce să te îngrozascâ, Cacmu vine Domnul să te milušascâ…” c) O reduplicare curioasă a prepoziţiunii d e: dæ dèkmu = d e acmu: „ce noš ceştš viš vom blagoslovi pre Domnul d e d e – acmu şi pânâ în véŠ” (1680, f. 150).

Vechile texturi ne dau câteodată forma organică trisilabică acumu.

Legenda Sf-ei Maria Egipteană, text din sec. XVII ( Cod. ms. miscel. al Bis. Sf.

Nicolae din Braşov, p. 392): „… acumu e vréme să faci cumu ţi s-au zisŠ…” Cuvântul Sf-lui Ion Crisostom (Ibid., p. 478): „…cela ce-m era eri de trupulŠ mieu, acumu-lŠ privâscŠ ca unŠ striinŠ…”

Un tractat teologic, tot acolo, p. 630: „… ce mâ vošu face, că acumu m-au ajunsŠ asul cela înfricatulŠ de carele de multe ori auzišam…”

Legenda lui Avram, circa 1600 ( Cuv. d. bătr. II, 192): „de acomu nice diriorâ nu te vošu vedea…”

În forma întreagă acumu tonul era nesigur: putea să cază pe a doua sau pe a treia 230 silabă, adecă acùmu ori acumù, căci numai prin această incertitudine tonică se explică A C U M cele două forme scurtate: acùm (= acùmu) şi acmù (= acumù), cari sunt dopotrivă vechi. În unele texturi ambele se găsesc la un loc. Aşa, în Călătoria la iad a Maicei Domnului, circa 1550 ( Cuv. d. bătr. II, 346, 860): „ acmu nu se roagă dereptu păcătoşi…”, dar şi: „ acum vedemu tine, roditoare Domnului…”

Din forma acmù, prin asimilaţiune regresivă s-a născut amù; din forma acùm, prin perderea consoanei finale: acù.

1. A m ù:

Jarnik-Bârsanu, Transilv., 165: „Foaie verde, verde pană, Astă iarnă era iarnă, Bătea vântu şi ningea Şi badea la noi venea;

Amu-i vară şi-s Rusale, Punte nouă peste vale, Amu-i cald şi amu-i bine Şi bădiţa nu mai vine!…” „În loc de acum, la noi se zice amù, dar asemenea şi acù…” (C. Teodorescu, Vaslui, c. Lipova).

Deja la mitropolitul Dosofteiu, 1680, ne întimpină de două ori amù scurtat din acmù:

Ps. XLIII: „Darâ amù urniş şi ruşinaş „N u n c autem repulisti et confudisti pre noš…” nos…”

Ps. CXXVIII: „dzâcă amù IzrailŠ…” „…dicat n u n c Israel…”

2. A c ù:

O naraţiune ţărănească din Moldova de pe la începutul secolului XVIII ( A. I. R.

III, 278): „… pănă acù n-am vinit la dănsul şi viindu nu l-am gâsit…” Enache Cogălniceanu, Letop. III, 226: „…mai pe urmă au scos şi goştina întreită, câte 11 parale de oae, care nu se arăta semne bune, că-l blăstăma ţara, căci se uitasă această slujbă întreită, iar acu iar au găsit-o de au scos-o la medean…” Un ţăran din Prahova: „Da bine, naş Gligore, cu ce ne aleserăm noi din războiu dă fu mai acù?

— Păi de, hine! Ne aleserăm cu ce au dat împărăţiile, nu cu ce a vrut Dumnezeu…” (Jipescu, Opinc., 135).

I. Creangă, în Capra cu trei iezi ( Conv. lit., 1875, p. 339): „Bun! zise el în gândul său. Ia acù mi-e timpul…” Şi mai jos ( Ib., p. 343): „… mi-aduc aminte ca acù că l-am întâlnit o dată prin zmeuriş…”

În loc de m a i acù = „récemment” şi c a acù = „comme şi c’était présent”, se poate pune şi m a i acum, ca acum, dar mai bine emfaticul a c u m a.

În poezie, acù în loc de acum permite a câştiga o silabă prin eliziunea vocalei iniţiale a cuvântului ce urmează sau prin contracţiune. De exemplu:

Beldiman, Tragod., v. 745:

A C U M

„Deacu-i vreme să purceagă şi să meargă toţi în jos…”



Pann, Prov. I, 39: „Ţi-l dau dacu-n mână făr’ să mă sfiesc, Ş-o pungă de galbeni încă-ţi dăruiesc…”

Gr. Alexandrescu, Câinele izgonit: „Dar după o lungă vreme, Sătul în zadar a geme, Jalbă câinele a dat, Zicând că dacu-nainte

Toate îi vor părea sfinte, Numai să fie iertat…”

O doină din Basarabia: „Frunză verde poamă coarnă, Astă iarnă era iarnă Şi ningea şi viscolea, Bădiţa la noi venea;

Dar acu-i senin şi bine Şi bădiţa nu mai vine…”

(Alex., Poez. pop.2, 405)

În poezia poporană forma acù se mai utilizează şi pentru rimă.

Marian, Bucovina, 1, 140: „Ce feliu de voinic eşti tu

De te-ai lăsat tocmaacù, În floarea vieţii tale, Să fii călcat în picioare?…”

Tot aşa la Iancu Văcărescu, p. 37: „Şi gândului acù

Să tacă îi plăcu:

Vorbirea s-a-nceput

L-al inimilor fund;

Spun ele şi răspund

Cu glasul lor cel mut…”

În fine, acù este indispensabil în idiotismul poporan: acu-i acu! care arată sosirea unui moment decisiv de a face sau de a se face ceva.

I. Creangă, în Dănilă Prepeleac ( Conv. lit., 1876, p. 457): „– Măi omule! Stăpânu-meu s-a răzgândit; el vrea mai întâi să ne cercăm puterile ş-apoi să iei banii.

— Ia acù-i acu, zise Prepeleac în gândul său, oftând…”

Acelaşi, în Stan Păţitul ( Conv. lit., 1877, p. 32): „Mai iscodeşte ea pe ici, pe colea să vadă n-a putè afla ceva despre copil, dar copilul parcă întrase în pământ. –

232 Ei, ei! Acù-i acù. Vai de mine…”

A C U M

În acest idiotism, acù nu poate fi înlocuit decât numai doară prin emfaticul a c u m a (v. Acuma). A se zice acum e acum sau amù-i amù n-are destulă energie.



Construcţiunea „deacu” sau chiar „decu”, foarte deasă în graiul ţărănesc, însemnează un viitor apropiat, pentru care însă limba franceză se mulţumeşte mai adesea cu „à present” sau „maintenant”.

Iată câteva exemple din Tutova (C. Mironescu, com. Ibăneştii): „Poporul pe aici, mai ales femeile, cum văd vreun ţigan cu ursul, îl cheamă să-i joace ursul şi să i-l vâre şi-n casă; şi deacă o întrebi: pentru ce? ea-ţi răspunde: aşa-i ghine să hie numai giocuri şi veselii în ograda me, iar din casă ursul nš-o scos faptul şi d e – cù are să-nš meargă ghine…” „Cum vede primăvara cocori şi berze, poporul zice: Măi vere, iote trec cucoarăle la văratic, d e – cù ne-am mântuit de iarnă…” „Pe brotăcel, cum îl aud cântând, zice: i-auzi bre, cum cântă hojma broşticul?

d e – cù să ştii c-are să ploaie…”

Să se observe că poporul numai pe acù îl construieşte cu prepoziţiunea d e, mai niciodată pe amù, deşi ambele varianturi se pot întâlni în aceeaşi frază, bunăoară: „ amù-i aşa, dar d e – acù să vezi…”

Forma amù din acmù nu trebui confundată cu vechiul adverb amù = lat. a d – m o d u m, astăzi despărut din grai, însă des în vechile texturi, totdauna cu sensul de actualul „dară”. În loc de „ acum d a r ă „ străbunii noştri ziceau: „ acmù a m ù „, iar pentru: „iată d a r ă acum” se putea zice: „adecă a m ù acmù”.

Coresi, Omiliar, 1580, quatern. II, p. 15: „a c m u a m u mestecaţi sănt derepţii cu păcâtoşii, šarâ atunce foarte bine despărţiţi fivorŠ…”

Ibid., quat. XI, p. 12: „…apa vie šaste céša ce se varsâ şi curâ, apâ vie dulceaţa duhului sfăntŠ, că în toate chipurile cheamâ-se, după că ce în multe chipuri lucrează, a c m u a m u cheamâ-se apâ, aorea focŠ…”

Legenda Sântei Vineri, din sec. XVI ( Cod. ms. miscel. al Bis. St. Nicolae din Braşov, p. 72): „…pănâ amŠ înblatŠ în pustie, tine amŠ avutŠ ajutâtoare, šarâ acmu cătrâ lume m-amŠ turnatŠ, ce ajutoršu-mi trebušaşte de la altŠ cineva fărâ de la tine?

a c m u a m u, înpărâteasâ, stăi dereptŠ mine, săraca de eu, şi-mi fii ajutâtoare…” Predica transilvană, circa 1600 ( Cuv. d. bătr. II, 228): „…de pre zeu, te părâsirâ tine toţi şi trecurâ ca umbra, şi a d e c ă a m u acmu aceša de sine-şŠ stau, e tine părâsirâ toţi şi te-ai înplutŠ plinŠ de amarul adului…”

În Codicele Voroneţian, circa 1550 (ms., Acad. Rom.): p. 130: „a m u acmu ciânre grăšaşte…” p. 131: „a d e c ă a m u acmu, bogaţii, plăngeţi-vă…” v. Adecă.


Yüklə 4,67 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   21   22   23   24   25   26   27   28   ...   81




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin