Hasdeu, Bogdan Petriceicu

La noi nu se mai zice decât diamant, cu forma italiană. Italienii însă, alături cu „diamante” mânţin şi pe „adamante”, dar numai ca vorbă poetică, după cum ar putea să rămână şi-n poezia română, lăsându-se pe „diamant” graiului prozaic.

„Non, se di ferro doppio o d ’ a d a m a n t e

Questa muraglia impenetrabil fosse…”

(Tasso, Ger. III, 51)

Derivă din grecul ¢d£maj, trecut la români prin paleoslavicul adamantŠ. Sinonim curat românesc, în legătură cu legende poporane, este n e s t i m a t ă, „peatră care luminează noaptea ca ziua”.

v. Balaur.

— Nestimată.

— Peatră.

1ADAMÀSCĂ, s.f.; 1. Sorte d’étoffe de luxe importée de l’étranger; 2. sorte d’étoffe fabriquée de coton et de laine par les paysannes roumaines.

1. Ca stoafă de lux, adamască se fabrica dentâi în China şi mai cu seamă la D a m a s în Siria, de unde-i vine însuşi numele; apoi în Occident, unde nu întârziase a ajunge la o mare perfecţiune, mai ales în Italia: la Veneţia, la Genova, la Lucca.

Sub raportul bogăţiei, adamască stă alături cu catifea: „Souvent sur le velours et le damas soyeux

On voit les plus hâtifs des convives joyeux

S’asseoir au banquet avant l’heure…”

(V. Hugo)

Ca ţesetură de mătasă, „damas soie”, adamască este o stoafă grea, amestec de atlaz şi de taftă, cu frumoase flori sau desemnuri ieşite dasupra, uneori cu fire de aur sau de argint. Pentru amănunte, v. Bezon, Dict. des tissus, t. 6, p. 71 sqq.

În România această stoafă pătrundea în două fabricate pe două căi: o varietate d-a dreptul din Orient, prin Turcia, şi atunci se chema, m u ş c h ì din turcul dimişkî, grecul dim…skion „satin de Damas”; o altă varietate, din Italia, unde se zice astăzi „damasco”, dar în veacul de mijloc purta numele de „adamasco”, latineşte „adamascus”, de ex. într-un act italian din 1389; „planeta una drappi auri în campo 245

A D A M A S C Ă viridi, facta ad spicas cum frisiis largis A d a m a s c h i, fodrata tafetali rubeo” (Du Cange, ad voc.). Cuvântul românesc vine dară imediat din italieneşte, nicidecum de la slavi (Cihac, II, 1), fiindcă atunci ar trebui să fie adamaşcă, nu – ască, deoarăce ruseşte e adamaşka, poloneşte adamaszek, iar la ceilalţi slavi fără iniţialul a-: bohemul damaŸek, slovenul tamaŸek etc. Slavii însă au primit şi ei vorba tot prin comerciul italian, mai ales veneţian.

În inventarul m-rii Galata din Iaşi, 1588, ambele varietăţi: m u ş c h ì şi adamască figurează alături ( Cuv. d. bătr. I, 199): „4 poale (de icoane) de adamască galbeni şi cu flore albe şi pre margine atlazu m u ş c h i i „.

Tot acolo ne întimpină adamască de următoarele culori: verde, roşie, albă, mohorâtă, albastră, neagră; apoi: „cu obraze” şi „cu obraze şi cu flori”. „O b r a z e „ se numea desemnurile.

2. Ca stofă ţesută de ţărance române, se cheamă adamască, mai ales în Moldova, un fel de a l e s ă t u r ă. „…urzala bumbac, bătaia lână boită, în cinci iţe, se numeşte adamască. (M. Dimitriu, Covurlui, c. Smulţii).

„ Adamască este o ţesetură în patru sau cinci iţe, a cării urzeală este de în sau bumbac şi bătătura de lână cu diferite culori, formând o faţă cu mici cadrilaturi de felul acesta:

(A. Negru, Tecuci, com. Poiana).”

La ţărani această sărăcăcioasă adamască din bumbac şi lână servă pentru haine femeieşti şi mai cu seamă pentru aşternut tot aşa de bine ca la cei bogaţi adamasca cea de mătasă.

v. Alesătură. – 2 Bătaie.

— Coftirie.

— Iţă.

— Război.

— Urzeală…

2ADAMÀSCĂ, t. de botan. – v. Avrămeasă.

ADÀOG, ADÀUG (1. adaos (- us), – gere; 2. – at, – are; 3. – it, – ire), vb.; ajouter, augmenter, accroâtre, multiplier.

Din toate limbile romanice, latinul a d a u g e o (- xi, – ctum, – ‚re) a rămas numai la români, păstrând acelaşi sens, dar diferenţiindu-se în trei conjugaţiuni: adăogàre, 246 adăogìre şi adàogere. Trecerea lui adaug în adaog se datoreşte acomodaţiunii, o A D A O G fiind fiziologiceşte mai aproape de a decât u, astfel că poporul de multe ori rosteşte „aor”, „taor” etc., netonicul u supunându-se tonicului a. Macedo-româneşte, după o altă tendinţă fonetică, u după vocală devine v: adavgere, ca şi în lavdu = laud, avdu

= aud, arevdu = răbd etc. (v. 1U).

I. R a m i f i c a r e a s e n s u r i l o r.

a) Adaog = s p o r e s c „augmenter”:

Beldiman, Tragod., v. 1103: „Se deşteaptă eteriştii, că i-au amăgit simţesc, Adaoge turbăciunea, pe Balş învinovăţesc…”

Ibid., v. 4099: „Se întorc iarăşi la gazdă, cai de menzil poroncesc, A se face prelungire nicicum nu-l îngăduiesc;

Aceasta îl dărma tare, aceasta îl supăra, Adăogea îngrijirea întru care el era…” b) Adaog = m ă r e s c „accroâtre”:

Pravila Moldov., 1646, f. 26: „cela ce va face vamâ noo carša n-au fostŠ, sau de va mai adaoge cea všache decumŠ au fostŠ…”

O predică din sec. XVII ( Cod. ms. miscel. al Bis. Sf. Nicolae din Braşov, p.

260): „šară cănd avem pre Dumnezău îndemnâtoršu şi ajutâtoriu, atunce şi usrădiša noastră aprinde-se şi se adaoge…”

Constantin Brâncovan, 1695 ( Cond., ms., în Arh. Stat., p. 127): „šar carele de nu va drége, încă şi nu va adaoge, ci va scădea şi va strica dentr-acestea şi dentr-alte milš de ale sfintei mănăstiri…”

Enache Cogălniceanu, Letop. III, 228: „…şi acei bani să steie temeiu păn la anul să ămble, neavănd voie ispravnicii nici să-i adaogă, nici să-i scadă…” Ibid., 228: „Domnul încă au chemat boieri şi le-au arătat, zicăndu-le ca să se adune la un loc cu toţii şi să găsească leac să adăogă sfertul…”

Critil şi Andronius (Iaşi, 1794), p. 13: „a me mirare să adaogè cu măsura ce a me luare aminte să îndoè…” c) Adaog = î m m u l ţ e s c „multiplier”.

Omiliarul de la Govora, 1642, p. 96: „şi va adaoge munci cătrâ munci…” Mai ales în urarea: a se adaoge anii sau zilele cuiva.

O scrisoare rustică muntenească, circa 1609 ( Cuv. d. bătr. I, 174): „ni rogămu dumnitale şi jipănései dumnitalé şi coconui dumnitale, şi Dumniziu să vă adaogă zelé şi ai dumnišavostă…” d) Adaog = m a i d a u sau m a i s p u n „ajouter”:

Pann, Prov. III, 78: „Scumpul cumpără stafide şi cere să-i adauge piper…” Moxa, 1620, p. 393: „(Nichifor Foca) au plecat Syriša şi s-au închinatŠ Lichiša şi au dobănditŠ Finichiša, şi šarâ adaose greasca să fie greascâ…” Constantin Brâncovan, 1695 ( Cond., ms. Arh. Stat., p. 101): „šar pentru a părinţilor 247

A D A O G ce vor fi lăcuitori într-însa hrană şi trašu vieţii am adaos şi am ajutorat cu céle după putinţă…”

Ibid., p. 103: „şi šar am dat şi am adaos domniea-mea la sfânta mănăstire ocină în sat în Rămesti…”

Omiliarul de la Govora, 1642, p. 85: „derept acéša apostolul au adaus de-au zis: nu vâ înşălareţi…”

Un cuvânt al Sf. Ioan Crisostom, text din sec. XVII ( Cod. ms. misc. al Bis. Sf.

Nicolae din Braşov, p. 359): „pentru ce adaoge cătrâ cuvăntŠ ş-altele? câ cum au zisŠ: lepădaţi hitleniša, au nu era destul aasta? pentru ce adaoge de zice şi: înaintea ochilorŠ miei?…” e) Adaog c u p î r ă „décréditer, diffamer.”

Nic. Costin, Letop. II, 129: „Zic unii cum şi cu acel Bekir Aga şi-au fost împutat Lupul Costachi vornicul, şi cu Mehmet Efendi Iazagiul, că turcilor cine le poate sătura lăcomia lor? Deci să-l fie adaos c u p î r ă la vezirul şi ei…” Nic. Muste, Letop. III, 59: „Apoi eşind din Edecula, tot nu-l lăsa domnul muntenesc să se odihnească mazil cum era, ce c u m u l t e p î r i îl adăogea să-l facă surgun şi din Ţarigrad…”

Ibid., p. 80: „şi acum nici de poronca împărătească n-au vrut să de pe boieri; şi c u a l t e p î r i adăogăndu-l, i-au stricat domnia lui Mihaiu-vodă…” f) Adaog c î n t e c.

Dosofteiu, 1673, f. 114 a: „Cariš cearcâ să mă prindzâ, Răutatša să-š cuprindzâ, Iară eŠ, hie-n ce vršame, Lăngă tine nu m-oš tšame, Ce-ţ voš adaoge cântec

Din zùor de când mă mânec…”

În „a adaoge cântec” cu sensul de „a î n c h i n a „, „vouer, dédier”, se surprinde o accepţiune foarte arhaică, pe care o avusese şi latinul „adaugeo” în graiul sacerdotal, de ex.: „decumam a d a u g e r e „ la Plaut.

În Psaltirea lui Arsenie de la Bisericani, circa 1650 ( Ms. Sturdzan, în Acad.

Rom.) se presară pe ici, pe colea o interesantă sinonimică a cuvântului, fiindcă traducătorul, deşi avea denaintea ochilor un text slavic, totuşi îşi da multă silinţă de a găsi pentru fiecare idee o expresiune curat românească, astfel că traduce multe pasage în câte două-trei feluri, de ex.:

Ps. LXXII: „šatâ aceştea păcâtoş se adaugŠ pururša = iată aceştša păcâtoş se î n m u l ţ e s c Š pururša…”

Ps. LXXXVIII: „şi nemica nu va s p o r i vrăjmaşul spr-insŠ = şi nemica nu va adauge = şi nemica nu va f o l o s i … „

Ps. CV: „şi se î n p r e u n a r î lui Velfegor = şi se adauserâ lui Velfegor…” Să se observe însă, în teză generală, că în cărţile bisericeşti traduse din slavoneşte 248 adaog corespunde totdauna lui BD4:@04H4, literalmente „punere lângă”, dar având A D A O G o mulţime de accepţiuni în frazeologie, aşa că reprezintă după împrejurări pe grecul prostiqšnai, pareis£gein, ™pimšnein, sugkat…qesqai, sunt…qesqai, koll©sqai, ˜noàsqai etc. De aici rezultă că-n unele pasage din vechile tipăriture adaog este o vorbă românească numai doară prin materie şi formă, dar e ceva cu totul străin prin funcţiune. În Psaltirea lui Silvestru, 1651, tradusă după originalul evreiesc, întrebuinţarea semasiologică a lui adaog e mai corectă:

Ps. LX: „dzile spre dzile înpăratuluš „…dies super dies regis a d j i – adaoge-š-veri…” c i e s …”

Ps. LXVIII: „ adaoge strămbătate spre „…a p p o n e iniquitatem super iniquistrămbătatša lorŠ…” tatem ipsorum…”

Ps. LXX: „şi adaugŠ spre toatâ lauda „…et a d j i c i a m super omnem lauta…” dem tuam…”

În Psaltirea cea versificată a lui Dosofteiu, 1673, fiind cu totul emancipată de litera contextului slavic, adaog îşi recapătă de asemenea pe deplin funcţiunea sa românească.

F. 33 b: „Dumnedz㊠mă paşte şi n-am lipsâ

La loc de otavâ ce-mš întinsâ

Sălaşul pre ape de răpaos, Şi cu hranâ sufletŠ mš-aŠ adaos…”

F. 16 a: „Precum šaste ceršul mare de nălţâme.

Pre pământ adaogš de oamenš mulţâme…”

II. F i l i a ţ i u n e a f o r m e l o r.

Forma organică adàugere, întocmai latinul a d à u g e r e, e deasă în monumentele noastre literare cele mai vechi.

În Omiliarul lui Coresi, 1580, ea ne întimpină la tot pasul; de exemplu: quatern. II, p. 9: „pământul cela lucratulŠ grăsime sadurilorŠ adauge-le…” quat. VI, p. 5: „cu postulŠ adauge-şŠ sănâtate şi tărie, šarâ deîn neţinére boala şi neputinţa apropie-se…” quat. XI, p. 13: „cine va avea mai multŠ, şi mai multŠ i se va da şi i se va adauge…” quat. XXVI, p. 3: „vătâmâturilor célea rélele adauge-le vindecare…” În Codicele Voroneţian, circa 1550 (ms., Acad. Rom.):

Act. Ap. XXII, 2: „audziră că evrešasca „…quum audissent autem quia hebraea limbă glăsi cătră-nşii, rutes adauseră lingua loqueretur ad illos, magis fără-voroavă…” p r a e s t i t e r u n t silentium…”

În Codicele Şcheian, din aceeaşi epocă (ms., Acad. Rom.):

A D A O G

Ps. XL, 9: „şi nu va adauge se vinie…” „…non a d j i c i e t ut resurgat…”

Ps. LX, 7: „dzi spre dzi lu înpărat „…dies super dies regis a d j i – adaugi.” c i e s …”

Ps. LXVIII, 27–8: „şi cătră durérea ra- „…et super dolorem vulnerum meorum nelor méle adauseră; adauge fără-lége…” a d d i d e r u n t; a p p o n e iniquitatem…”

Ba chiar cu finalul – u:

Ps. LXX, 14: „e eu purure upovăišu în „…ego autem semper sperabo, et a d – tine, şi adaugu în toată lauda ta…” j i c i a m super omnem laudem tuam…”

În secolul XVII, cuvântul se mânţine tot în a treia conjugaţiune, dar începe deja a precumpăni forma cu o: adaogere.

A se alătura Psaltirea lui Coresi, 1577, cu acea a lui Dosofteiu, 1680: Coresi:

DosofteiŠ:

Ps. XL: „CuvântŠ lége-călcâtoršu puserâ „CuvântŠ călcătoršu de lšage pusărâ suspre mine: căndŠ doarme şi nu va adauge pra mša: dară cela ce doarme au n-a adaosă învie?… ge a să scula?…”

Ps. LX: „zi spre zi lu înpăratŠ adaugi…” „…dzâle preste dzâle înpăratuluš veš adaoge…”

Ps. LXI: „bogâţiâ să curâ, nu adaugeţi „…bogăţâša de curâ, nu adaogeţŠ ineinema…” mile…”

Ps. LXVIII: „că cine tu vătămaşŠ, ei mâ- „…că pre carele tu îi bătuş, eš iš luarâ în narâ şi cătrâ durérea ranelorŠ méle adaugonâ şi cătră duršarša ranelor mšale adaserâ; adauge fârâ-lége…” osără; adaoge fără-lšage…”

Atât în secolul XVI, precum şi până la finea secolului XVII, ne mai întimpină din când în când forma organică a perfectului simplu: adàuş sau adàoş = lat. adàuxi, înlocuită deja în cele mai multe cazuri prin analogicul adăosei.

Coresi, Omil., 1580, quat. XXXIII, 16: „šarâ eu amù nu numai învăţai, ce şi lucru adauşŠ (adáuşð), acélea carele altulŠ niminea nu le-au făcutŠ…” Omiliar de la Govora, 1643, p. 601: „însumi multe ostenéle adaoş…” Biblia Şerban-vodă, 1688, p. 446: „šată eu mă mărišu şi adaoş înţelepcšune preste toţi…”

Ibid., p. 447: „mă mărišu şi adaoş înţelepcšune mai multă decâtŠ toţi…” În macedo-româna, latinul „adauxi” a devenit adapşu prin forma intermediară adavşu = adauşu. Se conjugă: adapşu, adăpseşi, adapse, adapsem, adapset, adapseră.

Din participiul latin „adauctum”, macedo-românii au făcut: adapt, mai organic decât daco-românul adaus (v. V. Petrescu, Mostre I, 151).

E interesant la Coresi, 1580, quat. VIII, p. 1: „dereptŠ acéša şi timpinarâ pre elŠ cu slavâ credinoşii şi blagoslovenie avăndŠ de elŠ, că de n – a r î f i c r e z u ţ i, nu se-a r î fi aşa curândŠ a d a u ş Š … „ ceea ce ar presupune pe reciprocul „mă adaug” conjugat la preaperfect condiţional cu moţiunea participiului după gen şi 250 număr:

A D A O G E R E

(eu, tu, el) m-aş fi –, te-ai fi –, s-ară fi adaus; (eu, tu, ea) m-aş fi –, te-ai fi –, s-ară fi adausă; (noi, voi, ei) ne-am fi –, v-aţi fi –, s-ară fi adauşi; (noi, voi, ele) ne-am fi adause etc.; în fapt însă poate să nu fie aci decât un caz de atracţiune sintactică.

Trecerea lui adaug în prima şi-n a patra conjugaţiune pare a fi posterioară secolului XVII; cel puţin nu ni s-a întâmplat a o găsi în texturi, deşi în grai ea lesne se justifică. În formele organice adàugere, adàuseră, simţindu-se o ne-ndămână la rostirea celor trei silabe ce urmează după cea tonică, poporul ajunse din cauza comodi-tăţii a le înlocui prin: adăugàre sau adăugìre, adăugàră sau adăugìră. Astăzi până şi scriitorii noştri cei mai buni şovăiesc între aceste diferite forme, toate poporane.

Aşa, Costachi Negruzzi, în aceeaşi nuvelă Zoe, pune într-un loc: „ adăogă tânărul scuturând ciubucul…”, şi cu trei pagine mai jos: „omoară-mă dar, adaose Iliescul…”; iar în povestea Toderică figurează pe aceeaşi pagină: „ au adaos arătând pe Sf. Petru…” şi: „ adăogi arătând pe Sf. Petru” (ed. 1857, p. 17, 21, 76). Prin urmare formele: adăogă, adaose şi adăogi, pentru una şi aceeaşi persoană a perfectului, i se păreau lui Negruzzi dopotrivă corecte.

III. A d à o r ă.

Afară de cele trei forme: adăogire, adăogare şi adaogere, din cari cea dentâi, nouă ea însăşi, a produs apoi, după analogia tuturor verbilor de a patra conjugaţiune, pe un prezinte indicativ şi mai nou: adăogesc, independinte de inchoativul latin „adaugesco”; afară de acestea, adaog a mai suferit în graiul poporan o transformaţiune foarte curioasă, nu fără interes chiar pentru ştiinţa limbei în genere.

Răposatul G. Seulescu, al cărui material din gura poporului era adunat mai ales în districtul Vaslui, aduce forma adaoră pentru adauge: „nu adaoră = nu adaoge” ( Arhiva Albinei, Suplem., 1847, no. 41, p. 165). Tot aşa ni se scrie dintr-o altă parte a Moldovei: „unii prefac pe g în r, de ex. adaoră în loc de adaogă” (G. Bunescu, Tecuci, com. Brăhăşeştii).

Faptul dară există; însă trecerea lui g sau a lui • în r este şi rămâne totuşi o imposibilitate după fonetica română. În adaoră cu sensul de adaogă nu poate fi decât o fuziune a două cuvinte. Oricine face ceva „a d o u a o a r ă „, prin însăşi aceasta a d a o g ă la cele deja făcute. Poporul contragând pe „a-doua-oară” într-un singur adverb „ adoară”, de aci se naşte: adaoră = adaogă + a d o a r ă.

Ceva analog ni se prezintă în francezul „selon” alături cu provenţalul „segon” = span. „segun” etc. Peste putinţă de a se admite trecerea lui c sau g în l, deşi e învederat totodată că „selon” nu poate fi despărţit de „segon”. În adevăr, fenomenul nu se explică de loc prin vreo tendinţă fonetică, ci numai prin fuziunea lui „segon” cu vechiul adverb francez „lonc”, (= rom. lângă), care avea acelaşi înţeles. Precum la noi adaoră este: adaogă + a d o a r ă, întocmai aşa la francezi: selon = secundum + longum.

v. Adauză.

— Adoară.

— Lângă.

ADÀOGERE (pl. adaogeri), s. f.; accroissement.

A D A O G E R E

Ioan din Vinţi, 1689, f. 18 b: „šară cu părulŠ capulŠ aš acoperitŠ să nu sâ vatăme de adaogerša vănturilor…” v. Adaog. – 2 Adaos.

ADÀORĂ. – v. Adaog.

— Adoară.

1ADÀOS, ADÀUS, -Ă, part. pasé dadaog. – v. Adaog.

2ADÀOS, ADÀUS (plur. adaose, se poate şi: adaosuri), s.n.; augmentation, addition, surcroit, supplément.

În sens restrâns, adaos este alipirea unui ce mai mic cătră un ce mai mare de aceeaşi natură: adaos de leafă, adaos de griji, adaos de cheltuieli etc., atunci când leafă, griji, cheltuieli şi altele de mai-nainte sporesc.

Pravila Caragea, 1818, p. 6: „când gârla prăvălindu-să, câte puţintel va adăoga pământ la pământul nostru, adaosul este al nostru…”

În sens general, adaos însemnează în limba veche tot ce măreşte sau rădică ceva în bine sau în rău.

a) În bine:

Constantin Brâncovan, 1692 ( Cond., ms., în Arh. Stat., p. 5): „cugetăndu întru inema noastră a zidi şi a înălţa sfăntă mănăstire pre locul satului Hurezii, găsind locu ca acela bun şi scaun de mănăstire, şi cu ajutoršul lui Dumnezeu den temelie o am înălţat, şi lăngă alte mile şi adaose, care am nevoit domnia mea să întărescu sfănta mănăstire, pentru ajutoršu făcut-am domnia mea milă la sfănta mănăstire şi cu acestu mertic de sare…” b) În rău:

Dosofteiu, 1673, f. 111 a: „Că pre cela ce š-aš dat certare

Alergarâ să-l batâ maš tare, Şi mâ preste rane usturarâ, Presteadaos maš mult mă mustrarâ;

Dă-le şi lor adaos pre vinâ, Pre greşalâ certare deplinâ…”

Cam în acelaşi sens la Alecu Văcărescu, p. 44: „Şi tu, în loc de răpaos, Şi mai mult îmi faci adaos…” unde însă „repaos” e pus numai pentru rimă, căci adevărata antiteză a lui adaos e s c ă d e r e.

Urechea, Letop. I, 95: „măcar că să află şi de alţii însemnate lucrurile ţărâi Moldovii, apucatu-m-am şi eu a scriere începătura şi adaosul, mai apoi şi s c ă d e r e a 252 care să vede că au venit în zilele noastre după cum au fost întăiul ţărâi şi pământului A D Ă O G I T nostru a Moldovii; că cum să tămplă de sărg şi adaoge pohoiul apii, şi iarăşi de sărg scade şi să înpuţinează, aşa s-au adaos şi Moldova…” v. Adaog.

— Adăosură.

ADAOŞÀG (plur. adaoşaguri), s.n.; terme fiscal: surcharge. Cuvânt format cam în epoca fanarioţilor pentru diferite a d a o s u r i fiscale peste dările cele obicinuite.

Neculce, Letop. II, 299: „Atunce strică Constantin Duca-vodă legătura văcăritului ce făcusă Antioh-vodă, şi scoasă văcăritul: de cal doi lei şi de vacă un galbăn, şi adaoşag de toată vita un tult…”

Grigore Vv. Ghica, 1764 (Codrescu, Uric. I, 133): „nefiind la orăndueală ca să ştie şi săracii ce să dea, mulţi din lăcuitori ş-au părăsit viile lor, temădu-să că de multe ori se scotea şi adăoşaguri, care cu banii vădrăritului şi adăoşagul acela, şi că poate mai punea şi vădrarii năpaste, şi cu aceste pricini fiind adevărul că era săracilor ca un jac…”

I. Canta, Letop. III, 178: „Alte obiceiuri rele ce era mai înainte să nu fie, nici spurcatul şi stingerea norodului acel cu nume urit văcărit, numai grecilor drag foarte, să nu fie, nici pogonărit, nici coniţa, nici adăoşagul…”

Format din a d a o s prin sufixul – ş a g (= ung. – ság), ca în „furtuşag” din „furt”, „vălmăşag” din „valmă” etc.

v. Adaos. – - şag.

ADÀUZĂ, s.f.; lendemain. În graiul poporului, mai ales în Moldova, din construcţiunea „a – d o u a – z i „ s-a format un frumos substantiv, tot aşa de bine cimentat din trei elemente ca şi compoziţiunea franceză „lendemain = l’en-demain”.

Nearticulat: adauză; cu articlu: adauza.

O naraţiune ţărănească din districtul Suceava despre stafie ne spune că stăpânii caselor bântuite de un asemenea spectru „aŠ obiceš di cinstesc pi aratari cu un pahar di gin ş-o fălii di pâni, cari sî lasâ pi undi sâ ştii câ umblâ staciša în timpu nopţâš, găsându-sî adauza paharu gol, ginu cinstit şî pânša răfuitâ…” (I. Bondescu, com.

Giurgeştii).

În Banat se zice cu acelaşi sens: „mâine-zi”, ca adverb; substantivul adauză este însă mai sintetic şi nemic n-ar împedeca întroducerea lui în limba literară.

v. Adoară.

ADĂ- préfixe. – v. 3 Ad.

ADĂMÂN. – v. Ademenesc.

ADĂOGĂTÙRĂ. – v. Adăosătură.

ADĂOGÈSC A v. Adaog.

ADĂOGÌRE

ADĂOGÌT, -Ă. – v. 1 Adaos.

A D Ă O S Ă T U R Ă

ADĂOSĂTÙRĂ (pl. adăosături), s.f.; insertion, addition.

Ioan din Vinţi, 1689, f. 88 b: „spodobéşte pre elŠ fără de osăndâ a lua preacuratele tale taine, nu întru muncire, nice întru adăosătura păcatelor, ce întru curăţiša sufletului…”

Cantemir, Cron. II, 376: „…mare jale ducem pentru căci acel vechiu chronic la mână nu ne-au venit, iară pricina este, căci văzând noi adăosăturile basnelor, carile acel Misail şi următorul lui Simeon din uscată tidva lor le-au scornit…”

Adăosătură este o formaţiune neregulată, deoarăce participiul „adăosat” sau „adăosit” nu există. Ea s-a născut prin fuziunea formei a d ă o g ă t u r ă cu forma a d ă o s u r ă, în cari ambele sufixul – ură, ca totdauna, s-a acăţat la participiu: „adaos + ură” şi „adăugat + ură”.

Forma cea mai corectă e a d ă o s u r ă.

ADĂOSÙRĂ (pl. adăosuri), s.f.; charge, addition.

Dosofteiu, Synax., 1683, dec. 10: „nădzâle şi adăosurile scârbelorŠ, ce-l supărarâ noaâ aš, nu le-au băgatŠ samâ ca o dzâ…”

În acest pasagiu adăosură figurează ca sinonim cu n a d ă = î n a d ă „allonge”.

v. Adăosătură.

— Nadă.

ADĂP ( adăpat, adăpare), vb.; 1. abreuver, donner à boire, surtout aux bestiaux; 2. imbiber, arroser; 3. empoisonner.

1. Venind din lat. adaquare (ital. adacquare, span. adaguar, prov. adaigar etc.), adăp însemnează literalmente „a duce l a a p ă „, de unde şi aplicaţiunea cuvântului mai cu seamă la vite, astfel că românul, în cele mai multe locuri, s-ar scandaliza dacă i-ar propune cineva să-l adape.

„Omul mănâncă, vita paşte iarbă; când însă vitei i se dă fân sau orz, se zice că mănâncă. Omul bea apă; calul se adapă” (V. Popas, Covurlui, c. Slobozia-Conache).

Alexandri, Iorgu de la Sadagura, act. I, sc. 4: „Ce să fac?… Să mă adăp?…

Trebuie să ştii, cucoană dragă, că numai vitele sadapă, dar oamenii beu…” I. Creangă, Moş Nichifor ( Conv. lit., 1877, p. 377): „Gata, jupâne Strul; numai sadăp iepuşoarele aceste…”

Pompiliu, Sibii, 20: „Fată albă

Cai adapă.

Câţi cai fură

Toţi băură…”

În balada Sârb-sărac, fiind vorbă de calul cel minunat: „De adăpat cu ce-l adapă?

Tot cu lăpteşor de iapă

De şi-l face lat pe sapă…”

În Psaltirea lui Corbea, din 1700 (ms., Acad. Rom.), ps. LIX:

A D Ă P

„Şi cu vinul umilinţei pre noi

Ai adăpat ca neşte proaste oi…”

Numai într-un mod excepţional românul zice despre sine-şi că se adapă, dar nici atunci cu apă ca vitele, ci cu vro altfel de băutură, de exemplu: „Mama-n braţe mă lua Şi la sân mă legăna Şi cu lapte madăpa…”

(Alex., Poez. pop.2, 479)

În ocări însă, românului îi place din ură a face pe duşman să se adape în loc de a b e a. Unul din blăstemele cele mai caracteristice este: „Urască-te binele, Iubească-te boalele, Să te uşti ca scândura, Să teadăpi cu lingura

Pân’ ţi-i sfârşi viaţa!…”

(Jarnik-Bârsanu, Transilv., 200)

Într-un sens analog de blăstem, la Costachi Negruzzi (ed. 1857, p. 177): „Nici ura, nici amorul, nici lumea-nşelătoare