Hasdeu, Bogdan Petriceicu

Horă-mprejuru-mi se puse.

— Masa”.

„În pădure născui, În pădure crescui, Acasă dacă maduse

A D U C

Vătaf de curte mă puse.

— Pragul.” „În pădure născui, În pădure crescui, Acasă dacă maduse, Cercei grei îmi puse.

— Cobiliţa.” „În pădure născui, În pădure crescui, Acasă dacă maduse

Curva satului mă puse.

— Baniţa.” „În pădure născui, În pădure crescui, Acasă dacă maduseră

Vătaf mare mă puseră.

— Ciomagul.” b) Despre lucruri şi fenomene:

Pann, Prov. II, 67: „Aleargă la apă, aduce pe loc Şi de mămăligă pune vas la foc…”

N. Muste, Letop. III, p. 7: „ Adus-au moldovenii care încărcate de borfe şi de fer…”

Cost. Stamate, Muza I, 69: „Sau precum viţa de vie, Măcar vite să o roadă, Odrăsleşte şi învie Şi aduce iarăşi roadă…” „Această moşie aduce un venit de două mii de galbeni = c e t t e t e r r e r e n d un revenu de deux mille ducats” (Pontbriant).

Doina din Transilvania: „Bădiţă cu buze dulci, Seara vii, seara te duci Şi nimica nu-mi aduci

Fără sânul plin de nuci, Tu leaduci, Tu le mănânci!…”

(Jarnik-Bârsanu, 83)

A D U C sau: „Deschide uşa, măi lele, Caduc în gură mărgele…”

( Ibid., 412)

Dosofteiu, 1680, ps. LXXVII: „…Rădicâ austrul de pre ceršu şi adusâ „…Transtulit austrum de coelo, et i n – cu putérea sa v î n t u l Liveš…” d u x i t în virtute sua africum…”

În acelaşi mod: vântul aduce nori, norii aduc ploaie etc.

c) Despre o situaţiune în genere, materială sau morală.

Zilot. Cron., p. 115: „Brâncoveanul înţelese înşelăciunea Cantacuzinului; dar ce să facă atunci la aşa ceasuri primejdioase? fără de cât sta încremenit, aşteptând ce va aduce întâmplarea…”

Acelaşi, p. 103: „Dachii stătură:

Minuni făcură, Cum sunt ştiute

În cărţi trecute;

Pre chiar romanii, Lumii tiranii, Aşa-i aduse –

Supt bir îi puse…”

Tot astfel: „n-am putut aduce pe tată-tău să-ţi dea voie…” ( L. M. ), unde – ca şi la Zilot – după aduc se subînţelege: „în stare”.

Costachi Negruzzi, Zoe I: „Vai mie nenorocita! iată la ce am ajuns! iată în ce stare m-ai adus! mă despreţuieşti după ce m-ai înşelat…”

Acelaşi, Aprodul Purice: „Pricina bejănăriei ş-a jalei obşteşti, tu eşti, Hoţ turbat şi fără lege, care prăzi şi pustieşti!

Care vii cu cete multe de tâlhari şi prădători

Saduci jale în locaşul unor pacinici muncitori…” „Poamele necoapte aduc friguri = les fruits verts d o n n e n t les fièvres” (Pontbriant).

„A aduce bucurie părinţilor; a aduce mulţămire celor ce ne îndatorează; mari greutăţi ni-aţi adus pe cap; mari încurcături aduseră românilor vecinii lor creştini” ( L. M. ).

d) Despre cugetări, vorbe, opiniuni luate de aiuri.

În graiul vechi, cu sensul de: „citer un auteur, un passage, une sentence”, se zicea: aduc sau: aduc la m i j l o c, ori: am i j l o c.

Cuvântul Sf. Ioan Crisostom, text din sec. XVII ( Cod. ms. miscel. al Bis. Sf.

328 Nicolae din Braşov):

A D U C p. 504: „să aducemŠ l a m i l j o c Š şi grăitorii lui Dumnedzău şi să auzimŠ de la ei ce de eretici învaţâ pre noi…”; p. 509: „încâ şi prorocii ce-au fostŠ maš denainte de demultŠ aşijdere grâirâ, dereptŠ acéša nevoinţâ šaste să aducemŠ şi pre acestea l a m i l j o c Š …”; p. 510: „šaste-ne destulŠ aasta, au aduce-vošu a – m i l j o c şi toţi prorocii de aaste grâindŠ?…”

Tot aci pare a-şi avea locul Beldiman, Tragod., v. 21: „Aice am trebuinţă pe Iraclit să aduc, Starea Moldovei să plângă, sau să pui să scrie Iung, Dar încâtu-i prin putinţă, mă voi nevoi şi eu

Osânda ţării a scrie, oricâtu-mi va fi de greu…”

II. C o m p u s u l aduc a m i n t e.

Pravila Moldov., 1646, f. 35: „va dzice că nu-l cunoaşte pre văndzătoršulŠ cela ce i l-au văndutŠ, sau nu-ş poate aduce a m e n t e …”

Se construieşte generalmente cu „d e „, foarte rar cu „p r e „.

Moxa, 1620, p. 378: „nu numaš bošarilorŠ le făcša rău, ce-ş aduse a m e n t e d e patimâ căndŠ era el în HersonŠ…”

Corbea, Psaltire, 1700 (ms., în Acad. Rom.), ps. XXI: „Aduce-ş-vor d e Domnul a m i n t e, Şi s-or întoarce la dins cu cinste…”

Samuil Clain, Învăţături (Blaj, 1784), p. 10: „Iară elŠ cu faţă véselă şi voioasă au răspuns: cu adevărat, prea bun priiaten al mieu te mărturisescŠ, şi aducându-mi a m i n t e d e acea puţină cinste ce mi-ai dat, astăzi cu camătă ţi-o voiu întoarce…” Într-o propoziţiune negativă este elegant de a pune pe „a m i n t e „ înainte de aduc: Moxa, p. 390: „măâncâmŠ şi bemŠ depreunâ cu domniša ta, şi a m i n t e nu ne aducemŠ d e -nsul…”

Tot aşa într-o doină din Transilvania: „Niciodată să nu-mbuci

Pân-a m i n t e n u – ţ i aduci

De-a noastre cuvinte dulci…”

(Jarnik-Bârsanu, 263)

În toate exemplele de mai sus ne întimpină construcţiunea cu d e; ea nu este însă singură permisă.

Cuvântul Sf. Ioan Crisostom, sec. XVII ( Cod. ms., Braşov, p. 529): „tu-ţi adu a m i n t e d e Domnul cum au grâitŠ…”; dar mai jos: „tu-ţi adu a m i n t e p r e DavidŠ prorocŠ cum zice…”

Sau chiar fără nici o prepoziţiune:

Dosofteiu, 1673, f. 10 b: „Ce poate fi omul de-l adu a m i n t e,

De cer pentru dânsul folos înnainte?…”

A D U C v. 12 A.

— Aminte.

— Minte.

III. a d u c în: a) Proverbi: „Cu lăutari şi cu masă

Aduci pe dracu în casă”.

(Pann, II, 111) „Cu lăuta şi cu toaba

Adusei în casă gloaba”.

( Ibid.) „Vorba dulce

Mult aduce”.

( Ibid., I, 21) „Tu îl trimiţi la foc, Şi el îţi aduce busioc;

Tu îl trimiţi la surcele, Şi el îţi aduce floricele.”

( Ib., I, 86) „Dacă aduci întâi terciul, pe urmă aduci de surdă oaspetelui oauă şi urdă…” ( Ib., II, 148) „Bărbatul să aducă cu sacul, muierea să scoaţă cu acul, tot se isprăveşte” ( Ib., II, 123).

„De multe ori nu aduce anul ce aduce ceasul…”

( Ib., I, 151)

Acest din urmă proverb se găseşte deja la Miron Costin în Vieaţa lumii, 1670: „Norocul, fără să stea, îşi tot schimbă pasul:

A n i i n u p o t aduce c e a d u c e c i a s u l!

Numai mână şi aripi, iar picioare n-are, Să nu poată sta în loc nici odinioare…”

(Ap. Hasdeu, Răzvan, ed. 3, p. 180) b) Idiotismi: „A aduce pe cineva î n s a p ă d e l e m n „ ( L. M. ) = a-l sărăci.

„A aduce v o r b a „ = a ajunge în convorbire pe nesimţite, ca şi din întâmplare, la cestiunea care ne preocupă.

Gr. Alexandrescu, Dervişul: „Dintr-una-ntr-alta v o r b a aduse, Şi în stil neted patima-şi spuse,

Zicând: Ascultă, eu te iubesc…”

A D U C

Basmul Cotoşman (Ispirescu, Leg., p. 289): „Şi fiindcă v o r b a v o r b ă aduce, cotoşmanul şi boierul stătură la taifas şi se înţeleseră la cuvinte…” „A aduce d i n c o n d e i „ (Baronzi, Limba, p. 48) sau: „a aduce d i n m e ş t e ş u g „ = a atinge cu multă dibăcie un punct în scriere sau în artă.

Basmul Broasca ţestoasă (Ispirescu, Leg., p. 38): „Baia era pardosită cu tot felul de marmură lustruită, şi adusă d i n m e ş t e ş u g aşa, încât închipuia fel de fel de flori, de păseri şi câte nagode toate…” „A aduce c u cineva”, „a-şi aduce c u cineva” = a se asemăna întrucâtva.

„Acest copil îşi aduce c u tată-său” ( L. M. ).

„Pruncul acesta şaduce mult c u maică-sa = dieser Knabe ist der Mutter sehr ä h n l i c h „ (Budai-Deleanu).

Jipescu, Opincaru, p. 36, despre neolatinii din Occident: „Când să duc orăşani d-ai noştri p-acolo, să-ntâlneasc cu letini[i] ăia, s-adună cu toţi[i], stau la vorbă; spun caduce mult cuvântarea lor cu a noastră şi cam seamănă…” „A aduce p î r î „ = a porni judecată, a intenta proces.

Pann, Prov. I, 120: „Plin de nebunie, cu arţag în sine

Se ardică-ndată, la crăiasa vine

A aduce p î r ă … „

Caragea, Legiuire, 1818, p. 87: „De să va dovedi că bărbatul ce aduce p î r ă de preacurvie asupra nevestii sale i-au fost mijlocitoriu, nevasta să fie apărată…” „D r a c u l aduce” = când dă peste noi o neplăcere de care ne temeam, dar speram totodată că poate să nu se întâmple.

Alexandri, Surugiul: „Stam lângă biata mamă şi o jăleam din fundu inimei, căci era acum pe aproape de îngropat, când îl aduce d r a c u pe un ciocoi de cei afurisiţi.

Toţi flăcăii erau porniţi la drum, numai eu, din păcate, mă aflam la poştă. Cuconaşu era grăbit parcă-l alungau tătarii din urmă; el vine la bordeiu meu şi mă smunceşte fără îndurare de lângă săcriu maică-mea…”

O doină din Transilvania: „Mă dusei cu plugu-n coastă Şaduse d r a c u – o nevastă;

Uitându-mă după dânsa

S-a rupt cucura şi bârsa…”

(Jarnik-Bârsanu, 390)

O altă tot de acolo: „Când era gura mai dulce, Pe bărbat d r a c u – l aduce…”

( Ibid., 398)

Miron Costin, Letop. I, 335: „Spun de Vasile-vodă că avea mare grije că va veni Ştefan-vodă la Poartă, şi în taină zicea: Să nu-l mai aducă d r a c u l aice!…” 331

A D U C

„P ă c a t u l aduce” = când ne urmăreşte o fatalitate.

Neculce, Letop. II, 245: „Şi ce găndia el să facă, şi la ce se ispitia, şi la ce l-au adus p ă c a t u l şi osinda de la Dumnezeu! Şi aşa l-au dus pe Duca-vodă în Ţara Leşească de au murit acolo…” „A aduce l a s o r o c „, expresiune poporană de danţ = a juca în tact, „à tempo”: „Ian aruncă-te la joc, Dar la joc colea cu foc, S-o aduci tot l a s o r o c …”

(Jarnik-Bârsanu, 489) „A aduce l a î n d e p l i n i r e „, „a aduce un lucru l a c ă p ă t î i „ = „venir à bout de, mener à fin, terminer” (Pontbriant).

IV. a d u c l a i m p e r a t i v.

Imperativul de la aduc ni se prezintă în texturi şi-n viul grai sub patru sau cinci forme, circulând toate în acelaşi timp şi chiar din aceeaşi gură: adă sau adâ, ado, adu, ad, a.

1. adă! adâ!

Dosofteiu, Liturgiar, 1673, f. 39 b: „ adă-ţŠ aminte de noi păcătoşiš şi netršabniciš şerbiš tăš…”

Jarnik-Bârsanu, Transilv., 165: „Cucule, pană pe cap, Du-te-n pădurea de fag Şadă flori pană să fac;

Adă floare de bujor

Să fac pană de ficior;

Adă ş-un trandafiruţ

Să fac pană la drăguţ…”

În acele localităţi unde poporul pronunţă pe finalul netonic – ă ca pe – î, se zice: adâ! Aşa vorbesc, bunăoară, bârlădenii. „La noi se rosteşte: adâ o ladâ plinâ, sau: adâ dou cofi di apâ, în loc de: adă o ladă plină, adă două cofe cu apă” (Preut C. Tudoran, Tutova, c. Fruntişenii).

2. ado!

Pann, Prov. II, 112: „De vom lua şi neveste, Pas’ apoi de mai trăieşte

Or în lume pribegeşte!

Că ele nu te întreabă

D-ai negustorie slabă, Ci ado! dă-i! cheltuieşte…”

Arsenie de la Bisericani, circa 1650 ( Ms. Sturdzan, în Acad. Rom., p. 270): 332 „… ado aminte cuventele tale şerbului tău…”

A D U C

Dosofteiu, 1673, f. 14 a: „Rădică-te, Doamne şi Dumnădzău sfinte, De-ţ înnalţâ mâna şi-ţ ado aminte…”

Omiliar de la Govora, 1642, f. 90 b: „şi tu-ţi ado aminte aasta, caré te sulimăneşti şi te ungi cu deresuri mirositoare în multe chipure spre înşelâcšunea sufletelor celor neîntărite…”

3. adu!

Corbea, Psaltire, 1700 (ms., în Acad. Rom., ps. XX): „Înalţă-te, Doamne, Într-a tale coarne, Şi cu-a ta puteare

Le adu lor fieare…”

A. Pann, Prov. I, 65: „Îi zise arhiereul: unde e? adu-l aici…” Silvestru, 1651, ps. XXIV: „ adu-ţ aminte, Doamne, de milele tale…”

Jipescu, Opincaru, p. 145: „ Adu mâna-ncoa! Ai noroc!…”

4. ad!

Dosofteiu, 1673, f. 36 a: „Şi cu a ta milâ ţad aminte, Să nu mă uiţ, Dumnădzău sfinte…”

Acelaşi, 1680, f. 93 a: „Tu feceşŠ toate hotarăle pământuluš, vara şi primăvara tu plăzmuitu-lš-ai, ţad aminte de šale…”

A. Pann, Prov. I, 129: „Gura omului e iad, Cât să-i dai, tot zice: ad! …”

Tot ad, nu adă, trebui să se citească în poeziile poporane la Alexandri pretutindeni unde editorul pune: „ adă-o…”, de ex.

Balada Codreanul: „Măi bădiţă, măi crâşmar, Ad o ploscă de Cotnar…”

5. a!

Pompiliu, Sibii, 57: „ Adă-mi soră, a să beu, Bine ştiu eu gândul teu…”

Editorul explică (p. 92) că „ a să beu” este „o prescurtare din adă…” şi că tot aşa în unele localităţi de peste Carpaţi se zice „ aù în loc de auzi”. Adevărul însă este că imperativul a! aparţine conjugaţiunii contrase ac în loc de aduc, după cum se aude pe ici, pe colea în regiunea Braşovului şi Făgăraşului, unde se zice bunăoară: „mă-c sac un sac” = „mă duc saduc un sac”. Din acest ac imperativul e: a!

A D U C

6. adă! – ad!

Doina Nevasta bolnavă: „Ea-mi zice: de eşti bărbat Şi ai suflet de durere, Adă-mi o cupă de miere Şi-mi ad o cupă de vin, Durerea să mi-o alin…”

(Alex., Poez. pop.2, 310)

7. adu! – ad!

Ioan din Vinţi, 1689, f. 66 b: „…şi-ţŠ adŠ aminte de îndurările şi milele tale céle multe, adu-ţŠ aminte cu deadinsŠ…”

8. ado! – adă!

Samuil Clain, Învăţături (Blaj, 1784), p. 90: „…dojenéşte-i şi le ado aminte céle viitoare, adă-le aminte şi de mine…”

V. F o r m e i s t o r i c e.

a) Prima persoană singulară a perfectului simplu: eu adùş = lat. a d – d ù x i.

Cipar ( Principia, p. 167) reproduce vro douăzeci exemple după Evangeliarul, circa 1570, Omiliarul, 1642, Evangeliarul şi Psaltirea 1ui Silvestru, 1648-1651, Biblia din 1688 şi după un manuscript. Să mai adăugăm altele câteva.

Codicele Voroneţian, circa 1550 (ms., în Acad. Rom.):

Act. Ap. XXIII, 28: „ aduşu elu în gloata „… d e d u x i eum în concilium eoloru…” rum…”

Ibid., XXV, 26: „ aduşu elu înraintša „… p r o d u x i eum ad vos…” voastră…”

Coresi, Omiliar, 1580, quatern. XIX, p. 14: „ aduşŠ elŠ cătrâ ucenicii tăi, şi nu puturâ vindeca pre elŠ…”

Arsenie de la Bisericani, circa 1650 ( Ms. Sturdzan, în Acad. Rom.,), p. 271: „ aduşu-mi aminte de tocmélele tale céle de demultŠ…; aduşu-mi aminte noaptša de numele tău, Doamne…; aduşă-mi (aduşămn) aminte căile tale şi tocmii pioarele méle…”

În macedo-româna se zice până astăzi aduşu, în loc de adusei.

b) Prima persoană plurală a perfectului simplu: noi adùsem = lat.

a d d ù x i m u s.

Coresi, Omil., 1580, quat. XXXIV, p. 11: „nemicâ nu adusemŠ în astâ lume şi šarâ nemicâ nu avămŠ nece a duceré…”

Dosofteiu, 1680, f. 174 b: „aciš şedzum şi plânsăm, cândŠ ne adusămŠ aminte noš de SiònŠ…”

Macedo-româneşte până astăzi: adusemu, nu: aduserăm.

c) A doua persoană plurală a perfectului simplu: voi adusèt = lat.

a d d u x i s s e t i s pentru „adduxistis”.

Des în Noul Testament din 1648:

A D U C

Luc. LXIII, 14: „zise cătrâ ei: aduse- „…dixit ad illos: o b t u l i s t i s mihi tu-mi pre omul acesta…” hunc hominem…”

Act. Ap. VII, 42: „au doarâ jrătve şi „…numquid victimas et hostias o b – daruri aduset mie?…” t u l i s t i s mihi?…”

Ib., XIX, 36-7: „nemică în degrabâ să nu „…nihil temere agere, a d d u x i s – faceţ, că adusetŠ pre oamenii aceştea…” t i s enim homines istos…”

În Codicele Voroneţian, acest din urmă pasagiu sună: „ adusesetu bărbaţii aceştea”, adecă şi mai aproape de prototipul latin: a d u x i s s e t i s, afară numai dacă silaba – senu se va fi repetat cumva dintr-o grăbire curat grafică.

Cuvântul Sf. Ioan Crisostom, text din sec. XVII ( Cod. ms. miscel. al Bis. Sf.

Nicolae din Braşov, p. 579): „golŠ era, şi mâ înbrâcat; şi în temniţe, ş-aţi venitŠ cătrâ mine; bolnavŠ; şi m-aţi cercetatú; striinŠ, şi mâ adusetŠ…”

Macedo-româneşte chiar astăzi: adusetu, nu: aduserăţi.

d) Prima persoană singulară a imperfectului: eu aducea = lat. a d d u c è b a m, şi numai la plural: aduceamu = lat. a d d u c e b à m u s.

Codicele Voroneţian, p. 75:

Act. Ap. XXVI, 10: „ucigându ei, adu- „…quum occiderentur, d e t u l i sencea svétu…” tentiam…”

Legenda Sf-ei Maria Egipteană, text din sec. XVII ( Cod. ms. misc., Braşov, p. 377): „…acišaş eu mâ l î c r î m a, şi cu credinţâ b î t e a – m î în pieptŠ, şi-mi aducea aminte de fâgâduinţa ce-am fâcutŠ…”

E interesant că la Dosofteiu, 1673, în Dedicaţiune, p. I, ne întimpină forma moldovenească poporană a imperfectului: aducè, în loc de aducea: „Isus Hristos de multe ori aducè (aducé) aminte ucinicilorŠ…” e) în graiul vechi aduc se poate construi cu pronumele personal la acuzativ fără „p r e „, după cum am văzut deja cu câteva rânduri mai sus în pasagele din Coresi şi din Codicele Voroneţian: „ adúşu e l u „.

Legenda lui Avram, circa 1600 ( Cuv. d. bătr. II, 190): „eşimu, doarâ vrem vedea undeva vr-u omu să-lŠ aducemu e l u la casa noastră…” f) Document moldovenesc din 1610 ( A. I. R. I, 22): „s ă a r e e i ş i aduce nescare urice sau alte ispisoace, măriša-ta să nu le crezi…” = „e t q u a n d m ê m e i l s p r o d u i r a i e n t quelques actes…” v. 2 Aduc. – 1 Adus.

— Duc.

— Reduc.

2ADÙC ( adus, aducere), vb.; fléchir, faire pencher, brandir. E anevoie a decide dacă acest cuvânt, derivat în orice caz din d u c o, vine anume din a d d u c o sau din a b d u c o, ori dintr-o fuziune poporană între a b d u c o şi a d d u c o. Prin accepţiunile sale, el se depărtează cu totul de a d u c „apporter, amener”, formând o vorbă pe deplin independinte. O legătură logică între ambele ziceri se întrevede în expresiunea „ aduc mâna să fac cruce”:

A D U C

„Frunză verde de lemn dulee, Aduc m î n a să-mi fac cruce, Mintea din cap mi se duce;

AducŠ m î n a să mă-nchin, Picioarele nu mă ţin, Parcă nu-s făcut deplin…”

(G. D. Teodorescu, Poez. pop., 302)

De asemenea în locuţiunea „ aduc ceva la gură” = „p o r t e r à la bouche”: „Codrenaş, cât o vedea, Plosca l a g u r – a d u c e a …”

(Balada Codreanul) dar în acelaşi cântec: „În cap mâna că-i puneam, L a p ă m î n t îl aduceam, Căpăţina i-o tăiam…” unde acea legătură logică dispare aproape cu desăvârşire.

Cu acest sens se zice deopotrivă: „a aduce l a p ă m î n t „ sau „a aduce l a v a l e „, ori numai „a aduce”.

Balada Vidra: „Când în loc mi se-nvârtea, Când l a v a l e saducea, Niciunul nu dovedea…” şi mai jos: „Stoian popa s-aprindea Şi făcea el ce făcea

Pe Păun că-l aducea Şi-n p ă m î n t că mi-l izbea, Cât pământul despica!…”

Cu acelaşi sens, macedo-româneşte: „Ih! ci ghine nši-l aduşi; cara deade di cădzù şi feace ţistale = of! ce bine l-am t r î n t i t; când căzu, îşi sparse capul” (M. Iutza, Cruşova).

În toate aceste exemple, aduc însemnează „fléchir”; „a pleca”, „a da jos”, ceva ca a b d u c o la Cicerone în: „ab illis hominibus qui tum versati sunt în re publica, ad hanc hominum licentiam atque libidinem me a b d u c i s „ sau: „a religionis auctoritate a b d u c e r e t u r ad mercedem.”

Cu acelaşi înţeles în proverbul: „Vinu-i dulce, Dar teaduce…”

(P. Teodorescu, Iaşi, c. Miroslava)

A D U C Ă T O R despre un vin plăcut, care însă te-mbată sau – mai bine – „te culcă jos”.

În exemplele ce urmează aduc are înţelesul de „brandir”, însă tot cu duşmănie şi tot de sus în jos, astfel încât ambele accepţiuni se înlănţuiesc.

Balada Iorgovan: „Cu paloşul aducea, Capul Nedii îl tăia, Trupul la câini arunca…”

(G. D. Teodorescu, Poez. pop., 561)

Balada Bolbocean haiducul: „Şi când astfel îi vorbea, Mâna pe baltac punea, Drept cătră zapciu pornea, Binişor s-alătura;

Cu baltac când aducea, Mâna dreaptă că-i frângea…”

( Ibid., 603)

Din vechile texturi:

Pravila Moldov., 1646, f. 60: „cela ce va ucide pre cela ce-l îngrozšaşte că-l va ucide, nu să va certa; aasta šaste căndŠ omul cela ce-lŠ îngrozšaşte să-l ucigâ face sémne în toate fšalšurile şi-i măhăšaşte şi aduce s ă – l l o v a s c ă …” v. Abat.

— Adii. – 1 Aduc. – 2 Adus.

ADUC-AMINTE. – v. 1 Aduc.

— Aminte.

ADUCĂTOARE, s. f.; t. de gramm.: guillemet. Vechi termen gramatical, format din a d u c cu sensul de „citez cuvintele altuia”. Radu Tempea, 1797, p. 216: „ Aducătoare să pune la începerea şi la sfârşitul vorbii, a încheieturii sau a periodului, care să a d u c e din gura altuia”. Diaconovici-Loga, 1822, p. 13: „ Aducătoarea („…”), cuvintele céle închise între aceste semne, cu ton putérnic şi înalt le vădim”.

Mai puţin elegant e termenul: „semnul a d u c e r i i, când a d u c e m vorbele cuiva” la Heliade, Gramm., 1828, p. 159.

v. 1 Aduc.

1ADUCĂTÒR, -OARE, adj. et subst.; qui apporte, qui amène, qui conduit, porteur, conducteur.

Cantemir, Ist. ieroglif. (ms., în Acad. Rom., p. 40): „Întăi fost-au trebuit pre cei ce aducători şi pricinuitori gâlcevii ar fi fost, fără nici o zăbavă dintru mijlocul nostru să-i fim scos…”

Dosofteiu, Liturgiar, 1673, f. 14 a: „că svinţia-ta eşti aducătoršulŠ şi adusulŠ şi priimitoršulŠ şi înpărţâtoršulŠ, Hristoase DumnedzăulŠ nostru…”

Miron Costin, Letop. I, p. 301: „pre Stefan Părcălabul de Soroca l-au dat în sama unora de Hănceşti, carii se ţinea pre lăngă Stefăniţă Paharnicul, să-l ducă la 337

A D U C Ă T O R

Vasilie-vodă; ce pentru lăcomiea sa, aducătorii, să fie a lor ce luasă şi ce mai era pre lăngă dănsul, l-au omorit pe cale…” v. 1 Aduc. – 1 Adus. – 3 Adus.

2ADUCĂTOR. – v. 2 Aduc. – 2 Adus.

1ADÙCERE. – v. 1 Aduc.

2ADÙCERE. – v. 2 Aduc.

ADUCERE-AMINTE. – v. Aminte.

ADÙIU. – v. Adii.

ADULCÈSC ( adulcit, adulcire), vb.; adoucir. Cuvânt a cărui existinţă trebui controlată în grai, sau cel puţin în vechile texturi. El corespunde pe deplin medio-latinului a d d u l c i r e = ital. a d d o l c i r e = span. a d o l c i r etc. şi ne întimpină în Dicţionarul româno-german al lui Budai-Deleanu (ms. în Muz. istor. din Bucureşti): „ adulcescu, versüssen, angehehm, verträglich machen; a d u l – c i t o r i u, Versüsser, versüssend, verträglich”.

v. Dulce.

ADULCITÒR. – v. Adulcesc.

ADÙLM. – v. Adulmec.

ADÙLMEC, ADÙRMEC ( adulmecat, adurmecat; adulmecare, adurmecare), vb.; flairer, suivre à la piste, dépister, pressentir.

Cu sensul propriu, „ adulmecare se zice de fiare sau alte animale, cari simt prin miros pe vânătorul ce vine cu vântul asupra lor” (Baronzi), sau „mirosul cânilor în urmărirea vânatului” ( L. M.); ori în genere: „odoratu investigo” ( L. B. ); în sens figurat, însemnează pătrunderea aceluia care iute pricepe cursa ce i se-ntinde, primejdia ce-l aşteaptă, uneltirile duşmăneşti ce i se pregătesc, sau orice este ascuns pentru o minte obicinuită.

În ambele sensuri, cel propriu şi mai ales cel figurat, cuvântul e des la Cantemir, care-l întrebuinţează uneori cu multă eleganţă; de exemplu:

Istoria ieroglifică (ms., în Acad. Rom., p. 57): „Atuncea lupul cu chipuri filosofeşti şi ţeremonii politiceşti înainte adulmecând purciasă…”

Ibid., p. 19: „iute iaste adulmăcarea adeverinţii, unde a sufletului pătimire într-altul despre a sa o măsură cineva…”

Chron. II, 66: „părăsită cale a cerca şi urmele céle astupate şi pierdute a adulmăca şi a le descoperi ne vom nevoi…”

Apoi adjectivii a d u l m e c ă t o r şi a d u l m e c o s:

A D U L M E C

Cantemir, Ist. ierogl., p. 39: „…pre cât lumina soarelui a lucra poate în organele văzătoare, pre atâta agiutoréşte mai denainte ştiinţa în mintea a d u l m ă c ă t o a r e …”

Ibid., p. 67: „în lup nu numai tăcére inimoasă, ce şi oarece simţire a d u l m ă c o a s ă iaste…”

Critil şi Andronius (Iaşi, 1794), p. 102: „celŠ înţeleptŠ adulmăcă şi s i m t e d e d e p a r t e …”

I. Creangă, Moş Nichifor Coţcariul ( Conv. lit., 1877, p. 383): „Mie-mi vine să sting focul, că acum mi-am adus aminte că dihania de lup adulmecă şi vine după fum…” „Despre corb zice poporul că se duce cale de 24 oare după hoit mai-nainte de a răsări soarele, iar după răsărire nu se mai duce; cunoaşte unde e hoitul după miros, ceea ce se cheamă: adulmecă…” (Învăţ. Carare, Iaşi, com. Cucuteni).

A. Odobescu, Pseudokyneg., p. 172, despre critici: „S-au deprins să stea mereu la pândă, drăcoşii, ca şi când altă treabă n-arŠ mai avea: caută, m i r o a s ă, se furişează prin cărţi şi dibuiesc mai rău decât copoiul când adurmecă dâra fearei prin ţărână, şi bine n-apuci să te bucuri de vreo nevinovată haiducie ce te-ai ispititŠ a face prin codrii literaturei, când fără veste te şi pomeneşti dovedit. Atunci se fac Dunăre de mânie, domnia-lor…”