Hasdeu, Bogdan Petriceicu

¢ f a n … z w „nemicire, peire”, de unde verbul a f a n i s e s c. Până la probă contrară, derivaţiunea neogreacă este mai de crezut. În texturi vechi, în graiul ţărănesc şi-n poezia poporană, noi nu l-am aflat nicăiri; ba încă – dacă nu ne înşeală memoria

— nici la Costachi Negruzzi, nici la Alexandri, nici la Creangă, scriitorii cei mai avuţi în moldovenismi, el nu se găseşte.

v. Afanisesc.

AFANISÈSC ( afanisit, afanisire), vb.; „anéantir, détruire, ruiner = néogr. afan…zw” (Cihac).

Scrisoarea mitropolitului moldovenesc Leon cătră consulul austriac baron de Metzburg, 1788 (Cogălniceanu, Arh. rom. II, 394): „Peloponisul şi alte locuri a stăpănirei turceşti, cum şi parte din Moldova i Ţara Muntenească, care prin robie şi sabie şi foc s-au afanisit de dănşii…” v. Afan.

1AFÀRĂ, AFÀR, adv.; dehors, à l’extérieur. Macedo-românesc: afar şi afoară; în istriano-româna: fară şi foară (I. Maiorescu, Miklosich). În poezie, afară se reduce adesea la disilabicul afar:

Jarnik-Bârsanu, Transilv. 306, plângerea recrutului: „Ian ieşi, maicafar din sat

De vezi cum mă duc legat…”

Donici, Magariul: „…cu vro despicătură

Să deie pe magar afar din curătură…”

A FA R Ă

Din latinul a d – f o r a s (a d – f o r i s ) = vechi ital. a f f u o r i = span.

a f u e r a, f u e r a = portug. f o r a etc. (Cihac). Materialmente diferă numai prin „ad” de prepoziţiunea „fără”, cu care uneori se confundă şi-n privinţa sensului, de exemplu:

Evangheliar, 1648:

Biblia, 1688:

Act. Ap. XXV, 22: „nemicâ zicăndŠ

„…nimica afară grăindŠ dentru carele f ă r î célea ce-au prorocitŠ prorocii…” prorocii au grăitŠ…”

În context: „™ k t Õ j l š g w n „, „e x t r a dicens”.

Această sinonimică cu f ă r ă se învederează mai cu seamă când afară e urmat de prepoziţiunea d e, însemnând atunci „excepté; outre, en dehors de”, bunăoară: Pravila Moldov., 1646, f. 53: „căndŠ va fi neştine nebun şi d e n afarâ d e minte şi de-ş va ucide tată-său sau pre fišu-său, acestuša să nu i să dša nice un fšal de certare, pentru căce a• unge-i lui certare că šaste nebunŠ şi f ă r î d e mente…” În loc de „f ă r ă minte”, în vechiul grai se zice ades „ afară d e minte”: Omiliarul de la Govora, 1642, p. 32: „toţi păcătoşiš afarâ d e mintea sa înblâ…”; şi pe aceeaşi pagină: „ afarâ d e sine era osebit de mintea sa…” „Nemine nu poate îndrepta această stare de lucruri afară d e Dumnezeu” ( L. M. )., unde e permis a zice şi: „f ă r ă n u m a i Dumnezeu” ( Lex. Bud. ).

„ Afară de aceasta”, „ afară d e aceea”, „ afară d e asta” = „en outre, à celà près, d’ailleurs” (Pontbriant, Dr. Polysu), circulează în popor cu acelaşi înţeles ca şi: „f ă r -aceea” sau „f ă r ’ de aceea” ( L. B. ).

„ Afară d e rând = extraordinarius, extra ordinem” ( L. B. ) puţin se deosebeşte de „f ă r ă r î n d „.

„ Afară d e orice îndoială = f ă r ă nici o îndoială”.

v. Fără.

Dicţionarul româno-latin, ms., circa 1670 ( Col. l. Tr., 1883, p. 421): „ Afară.

Foris. Foras. Extra”.

Ca sens fundamental, afară însemnează ceea ce nu se află î n l ă u n t r u sau î n c a s ă, întocmai precum lătineşte „foris” este în opoziţiune cu „intus” (Cic.: relictus i n t u s, exspectatus f o r i s ) şi cu „domi” (Liv.: bellum f o r i s, seditio d o m i ).

În antiteză cu l ă u n t r u:

Pompiliu, Sibii, 29: „Că căsile taică-teu

Nu le vede Dumnezeu:

Pe din afară-s cu var, Î n l ă u n t r u cu amar…”

Jarnik-Bârsanu, Transilv., 275: „Căci casa avutului

Din afară-i văruită, A FA R Ă

Î n l ă u n t r u – i otrăvită;

Dar casa săracului

În afară-i cu mânjală, D i n l ă u n t r u – i cu ticneală!…”

Coresi, Omiliar, 1580, quatern. IV, p. 5: „cu cătŠ omulŠ deîn nafarâ boléşte şi e în neputinţe, atăta elŠ deîn l ă u n t r u se înnošaşte şi se vindecâ de păcate…” În antiteză cu î n c a s ă:

Doină din Moldova: „Ies afară cat la munţi, Intru-n c a s ă n-am părinţi;

Ies afară cat la brazi, Intru-n c a s ă n-am nici fraţi;

Ies afară cat la flori, Intru-n c a s ă n-am surori;

Ies afară cat la spini, Intru-n c a s ă la străini…”

(E. Sevastos, Conv. lit., 1882, p. 268)

Doină din Ardeal: „Că moşul îmbătrânit

Ca păcatu-i de urât:

Ieşeafară tot tuşind, Intră-n c a s ă mârăind;

Iar feciorul cel sărac

E plăcut ca ş-un colac:

Ieşeafară fluierând, Intră-n c a s ă tot cântând…”

(Pompiliu, Sibii, 17)

Cântec oltenesc: „Lunafară-mi luminează, Puica-n c a s ă mi-şi oftează;

Oftează, puică, oftează, Toată lumea să te crează…”

( Conv. lit., 1876, p. 211)

În ghicitori poporane: „Nici î n c a s ă, nici afară, nici în cer, nici pe pământ”.

— Fereastra.

„Hoţul intră î n c a s ă Şi capul afară îşi lasă”.

— Cuiul.

Prin corelaţiune cu „înlăuntru” şi „în casă”, afară poate să-şi asocieze şi el pe î n, căpătând forma aglutinată nafară, macedo-româneşte nafoară, fără vreo schimbare de înţeles.

A FA R Ă

Ion din St. Petru, Alexandria, ms. din 1620, p. 16: „să întorse napoi Alexandru de-grabi nafară şi eşi…”

Modificările logice ale lui afară se datorează verbilor şi prepoziţiunilor cu cari se însoţeşte.

Cu i e s, afară e pleonastic, fiind peste putinţă a i e ş i (= lat. ex-ire) altfel decât afară. Nu se poate suprime numai în idiotismul: „ies afară = Stuhlentleerung haben” (Dr. Polysu). Uneori totuşi pleonasticul „i e s afară” e trebuincios pentru mai marea plasticitate a expresiunii, de exemplu:

Omiliar de la Govora, 1642, p. 11: „de la inemâ e s Š cugetele hiclšane şi acolo întăšu să nascŠ, šarâ apoi e s Š afarâ preîn gurâ şi preîn lucru şi fapte…” Cu s c o t, afară este de asemenea un pleonasm, deoarăce noţiunea „dehors” se cuprinde deja în verb.

Pravila Moldov., 1646, f. 29: „singurŠ cu voša sa şi fără voša gšudeţului va s c o a t e afarâ pre PavelŠ d e n t r -acea avšare…”

Zilot, Cron., p. 38: „Eu ştiu, fără îndoială, că cu aceste stihuri şi cu alte vorbe multe ale acestei istorii, care închipuiesc defăimări stăpânirii şi altor mulţi, dau pricină celor care ştiu pravila şi hotarele istoricilor după toată cuviinţa a mă defăima şi a mă s c o a t e afară cu totul ca pe un netrebnic…”

Mai adesea şi mai româneşte afară se construieşte cu verbul d a u, constituind idiotismul „d a u afară = mettre à la porte, chasser, expulser, congédier”.

Proverb: „Îl d e t e afară-ndată

Ca pe o măsea stricată…”

(Pann, III, 24)

Dar şi aci poporului îi place pleonasmul, adăugând: „p e u ş ă „ sau „p e p o a r t ă „ (qÚraze).

„Punga plină până-mi fuse, Mândra pe mână mă puse;

Când veni la jumătate, Mândra mă dete la spate;

Când de loc nu mai sunară, Mă d e t e p e u ş – afară…”

(Pann, II, 123) „Minciuna nu-mi place, vorbesc adevărul, D-aceea orunde mă pisez ca mărul Şi mă d a u îndată p e p o a r t ă afară

De nu-mi găsesc locul şi pacea în ţară…”

( Ibid., I, 26) „Eu fac patul să se culce, El ia puşca să mă-mpuşte;

Eu mă sui pe vetrişoară, A FA R Ă

El mă ia de cârpuşoară Şi mă d ă p e u ş – afară…”

(Jarnik-Bârsanu, Transilv., 462)

Tranzitivului „dau afară = chasser” îi corespunde netranzitivul „a p u c afară

= s’esquiver, sortir avec précipitation”, cărui i se anină de asemenea pleonasticul „p e u ş ă „ sau „p e p o a r t ă „: „Ş-a p u c ă p e u ş – afară, Zicând: ne plătirăm dară…”

(Pann, Prov. I, 20)

Macedo-româneşte: „ş-o a r u p s e nafoară” (M. Iutza, Cruşova).

Afară se construieşte cu prepoziţiunile: p e, d e, d i n, d i n t r u, p e d i n, p î n ă.

Preces de p e, el însemnează: „dehors quelque part”.

Zilot, Cron., p. 78: „Cei mai mulţi din boieri la Sibii în Cetate, Iar alţii mai de jos pafară pă la sate…”

Cântecul Doinei: „Bate vânt de primăvară;

Eu cânt doina pe afară, De mă-ngân cu florile Şi privighitorile…”

(Alex. Poez. pop.2, 224)

Cântec oltenesc: „Să mai văz focuri peafară, Copilaşi cu pelea goală, Cai în câmpuri nechezând Şi voinici pe plai suind…”

( Ibid., 287)

Cu prepoziţiunea d e, afară însemnează „de dehors”:

Cost. Negruzzi, O alergare de cai, II: „…văzui pe poliţmaistru că veni d e afară cu grabă şi vorbi cu doctorul…”

Balada Chiruţa: „Căci păgânul nu scădea, Ci mai tare se-mmulţea;

Pentr-un turc care cădea, Zece d e – afară venea…”

(Jarnik-Bârsanu, Transilv., 494)

Construit cu d i n, afară poate să însemneze de asemenea „de dehors”, de ex.

la Coresi, Omiliar, 1580, quatern. VI, p. 3: „nu šaste a opri boala cu vreuân lucru, şi 365

A FA R Ă šarâ nici d e î n – afarâ nu întrâ ša, nici deîn lăuntru nu mai šase…”; mai adesea însă „d i n afară” are sensul de „en dehors”, precum:

Proverb: „D i n afară măr frumos Şi-nlăuntru găunos…”

(Pann, Prov. II, 109)

Text din sec. XVII ( Cod. ms. miscel. al Bis. Sf. Nic. din Braşov, p. 374): „curâţiţi mai-nainte sticla deîn lăuntru, şi blidulŠ dupâ acéša d e î n nafară…”; proverb biblic ( Noul Testament, 1648, Math. XXIII, 26): „…curăţéşte întăi înlăuntrulŠ păharului „…munda prius quod intus est calicis et şi blidului, ca să fie şi d i n afarâ cuparopsidis, ut fiat íd, quod d e f o r i s rate…” est, mundum…”

Tot aşa „d i n afară d e „ însemnează „en dehors de”, ceea ce ne întimpină mai cu seamă des în Pravila lui Vasile Lupul, 1646; de exemplu: f. 48: „ucigătoršulŠ, d e n nafarâ (dæi’iafárä) de ce-l vor certa cu moarte, šaste datoršu încâ să plăteascâ rudelorŠ celui ucisŠ toate cheltušalele -au făcutŠ…” f. 49: „pre acesta, d e n nafarâ d e pagubâ, îl vor certa întru tot ca şi pre un ucigătoršu…” f. 38: „cela ce va sudui solii carii vin de la o domnie la altâ, sau într-alt chip de-i va vătăma, d e n afară d e certarša ce dau pravilele céle mireneşti, acesta să să afuriseascâ…”

Moxa, 1620, p. 404: „feacerâ războšu mare d e n afarâ d e cetate la Cosmida…”

Veche locuţiune proverbială despre o cunoştinţă de tot pe dasupra sau o pospoială ştiinţifică: „a mirosi d i n afară d e prag”.

Cantemir, Chron. I, 205: „cineva carele macar cât de puţin ceteala sfintelor şi a profanelor scrisori va fi amirosit, precum să zice cuvântul: m a c a r d e n afară d e p r a g, cât de departe…”

Cu p e d i n, afară însemnează: „à l’extérieur”;

Un jurământ poporan glumeţ: „Să mă bată untù

Pe din-untrù Şi zară

P e d i n afară!”

(N. Sânzian, Transilv., Haţeg)

Ca idiotism, „p e d i n afară” e sinonim cu „pe de rost”, însemnând „de mémoire, par coeur”.

Cost. Negruzzi, Cum am învăţat româneşte: „d-ta vei binevoi a le învăţa p e d e r o s t pentru ca să le poţi cuvânta curat şi pe înţeles, pentru că văd că dascalii 366 d-tale grecul şi franţuzul, pre care dracul să-i iaie, ţi-au stricat proforaoa, nu poţi A FA R Ă rosti pe ä, ă, ş, c şi altele vro câteva; am nădejde că poimâne mi le vei putea spune p e d i n afară…”

Cu p î n ă, afară însemnează „tout près dehors”: „Ieşi, mândruţo, până-n prag Şi-mi arată cin’ ţi-i drag.

Iese mândra p î n – afară Şi-mi arată drum de ţară…”

(Jarnik-Bârsanu, 123)

C. Negruzzi, Toderică: „Aici este nu ştiu ce miros greu; ian să ieşim puţin p î n – afară…”

În construcţiune cu genitivul determinat, afară îşi poate aglutina pe articlul genitival, devenind afara, după analogie cu „înapoia” sau „înaintea”, de exemplu: Codicele Voroneţian, circa 1550 (ms., în Acad. Rom.), p. 76: „goniša-i păânră afara c e t a ţ i l o r u …”

Cezar Bolliac, Sila: „Se-nbrobodea copila şi o-neca suspine;

Era să-noate-n viscol să meargă la vecine

Să cear-un ouşor, O mână de făină, să fac-o pâinişoară;

Sta din afara u ş e i să vaz-o pârtioară, Să vază vrun focşor…”

Din punctul de vedere al filologiei romanice, e interesantă următoarea concordanţă între funcţiunile lui a d – f o r a s ( ad-foris, foras, foris): de afară „de dehors” = span. d e a f u e r a, d e f u e r a = portug. d e f o r a; pe afară „au dehors” = span. p o r a f u e r a, p o r f u e r a = portug. p o r f o r a; afară de „excepté” = span. f u e r a d e; afară de asta „en outre” = span. f u e r a d e e s o; pe poartă afară = portug. p e l a p o r t a f o r a.

Ceva mai mult, idiotismul nostru afară d i n c a l e, macedo-româneşte: nafoară d i c a l e (M. Iutza) „outre mesure, sans règle, sans raison”, se regăseşte întocmai la spanioli: „f u e r a de camino”.

Vom încheia printr-un alt idiotism românesc de origine ciobănească: „a ieşi din răbuş afară” = a face ceva peste tocmeală sau fără socoteală, pe neprevăzute.

I. Creangă, Stan Păţitul ( Conv. lit., p. 25): „…să nu fii rău de gură, c-apoi mi-i să nu mă scoţi din sărite şi să mă faci câteodată să-mi i e s d i n r ă b u ş afară…” Despre ce este „răbuşul”, a se consulta Burada, Crestăturile plutaşilor (Iaşi, 1880), p. 13.

v. 2 Afară.

2AFÀRĂ! interj.; va-t’en! allez-vous-en!

A FA R Ă

A. Pann, Prov. I, 26: „Strigând: auzi vorbă! auzi fleac o dată!

Tocma un ca tine de min’ joc să-şi bată?

Afară! afară! slugă blăstemată…”

Spaniolul „a f u e r a!” sau „a f u e r a! a f u e r a! „, portugezul „f o r a!” se întrebuinţează cu acelaşi sens interjecţional.

v. 1 Afară.

AFEDRÒN. – v. Afedrona.

AFEDRÒNA, s. indécl.; anus, latrine. Neogrecul ¢fedrènaj. În grai nu există.

Cihac (II, 633): „ afedròn, anus”, fără a cita un text. Evangeliarul, 1693 (p. 74), faţă cu acela din 1648:

1648:

Math. XV, 17: „tot ce întră în gură, „…tot care întră în gurâ, în rănzâ întrâ şi mérge în pântece şi în afedrona să leaprin ş ă z u t šase…” pădă…” v. Ieşitoare.

— Ghioacă. – Şezut.

AFEMEIÀRE. – v. Afemeiat.

AFEMEIÀT, adj. et subst.; efféminé, amoli, énervé. Cuvânt format d-a dreptul din f e m e i e prin prepoziţionalul a, şi de aceea se aude mai mult numai la masculin: „acest om e de tot afemeiat”, „nu trebui să fii aşa de afemeiat” etc., adecă: „parcă ai fi o f e m e i e „. Totuşi se poate zice metaforic: „lumea de astăzi e afemeiată” sau: „aveţi o oştire afemeiată”. De aci apoi ca verb: „nu vă a f e m e i a ţ i „, de unde infinitivul substantivat: „această a f e m e i a r e nu-mi place”. Alături cu clasicul e f f e m i n a t u s, limba latină vorbită poseda o formă a f f e – m i n a t u s, de unde spaniolul şi portugezul a f e m i n a d o, cu deminutivul a f e m i n a d i l l o, vechi italian a f f e m i n a t o (Tommaseo), sardul a f f e – m i n a d u (Spano), sicilianul a f f i m i n a t u, la superlativ a f f i m i n a t i s – s i m u, cu deminutivii: a f f i m i n a t e d d u, a f f i m i n a t a z z u, a f f i m i n a t i c c h i u etc. (Traina). Românul afemeiat este colateral tuturor acestor forme romanice, reprezintând un prototip latin rustic a f f e m i n e a t u s (cfr. Cuv. d. bătr. I, 279, nr. 61). Sinonimul f e m e i a t e c, adus de Cihac (I, 90), e de o formaţiune românească post-latină şi chiar destul de îndoios, pe când afemeiat este de tot poporan. Această vorbă e răspândită mai cu seamă în Muntenia (Pontbriant, Dr. Polysu, Costinescu), dar merită de a se generaliza, exprimând o altă nuanţă decât sinonimii m u i e r a t e c, m u i e r c e şi m u i e r o t c ă, macedo-româneşte m u l š e r a ş c u, „adonné aux femmes”, „gunaikoman»j”, şi o altă idee decât 368 f a m ă n şi f ă t ă l ă u „gÚnandroj”. Afemeiat însemnează: „moralement A F E R I M semblable aux femmes”, „gunaikèdhj”, zicându-se unui bărbat gingaş şi moale, în acelaşi mod precum la o femeie voinică şi energică, „moralement semblable aux hommes”, „¢ndrik»„, îi zice poporul: „o muiere b ă r b a t ă „.

v. Femeie.

— Famăn.

— Fătălău.

— Muieratec.

— Muierce.

— Muierotcă…

AFEMEIÈZ. – v. Afemeiat.

AFÈNDUL, n. pr. mascul. În vechiul Pomelnic al mănăstirii Bistriţa din Moldova (ms., în Acad. Rom., p. 45), unul dintre străbunii familiei boiereşti S t r o e s c u poartă numele de AfendulŠ (Afændoylð). În macedo-româna afendul însemnează „tată”, de ex. într-un bocet poporan: „Ne alasaşš-nveasta

Cu pulši-n casă, Dadălšeš şafenduluš…”

( Conv. lit., 1883, p. 487)

Vine din turcul e f e n d i „maâtre, monsieur”, derivat la rândul său din grecul aÙqšnthj.

v. Efendi.

1AFERÌM! interj.; bravo! parfait! c’est bien! E persianul î f e r î n, cu acelaşi sens (Şaineanu, Elem. turceşti, p. 7); însă vechimea şi marea răspândire a acestui cuvânt în limba română, fiind foarte poporan în toate provinciile, ne fac a crede că n-a trecut la noi mai în urmă prin osmanlii, ci poate deja în veacul de mijloc prin cumani, al cărora dialect turc era plin de persianismi.

v. Accè.

Dicţionarul bănăţean, ms. circa 1670 ( Col. l. Tr., 1883, p. 421): „ Aferim. Euge.

Laudantis particula”.

Cantemir, Divanul lumii, 1698, f. 75 b:

Math. XXV, 23: „ aferim, slugă bună şi „… e u g e, serve bone et fidelis, quia credinoasă, că pre puţine ai fost credinsuper pauca fuisti fidelis, super multa te

oasă, mai pre mult te voiu pune…” constituam…”

Pentru aceeaşi noţiune, vechii romani luaseră de la greci pe eâge, românii de la turci pe aferim.

În secolul nostru, când s-a întrodus sinonimul b r a v o, mult timp ambele interjecţiuni se întrebuinţau una lângă alta.

Filimon, Ciocoii vechi, p. 41: „B r a v o, Ioane, aferim! ai răspuns tocmai după dorinţa mea…”

Alexandri, Cinel-Cinel, sc. 3: „O căprioară! Aferim! … tocmai de ziua Smărăndiţei…”

Balada Ghemiş:

A F E R I M

„ Aferim, frate Ghemiş, B i n e făcuşi că venişi…”

Balada Meşterul Manole: „ Aferim, Manole, Meştere Manole, Meşter învăţat, Meşter lăudat!

Aferim, zidari, Nouă meşteri mari…”

(G. D. Teodorescu, Poez. pop., 620)

În construcţiune: „ aferim d e c i n e v a „, de ex. într-o colindă: „Grăi bunul Dumnezeu:

Aferim, domn bun, d e tine, Că stătuşi de mă-ntrebaşi

Când e capul veacului, Sfârşitul pământului…”

( Conv. lit., 1877, p. 401)

Marian, Bucovina II, 159: „Şi iubesc o copiliţă, Aferim d e româncuţă

Cu garofe în cosiţă…”

Cu sens ironic:

Critil şi Andronius (Iaşi, 1794), p. 64: „– eu nu mai ştiu, ziâ este au noapte; spune-ţi-mŠ mă rogŠ.

— AferimŠ! i-a zis HironŠ. LuafărulŠ nu ese dinŠ umbrile nopţii decâtŠ ca să vestească sosirea zilii…”

Marian, II, 239: „Mândra cum mă auzea, Uşa iute-o descuia Şi în casă mă poftea;

Eu în casă m-am vârât, Găsii focul dezvălit Şi lemne nepuse-n vatră:

Aferim că era fată!…”

Balada Fulga: „,Din guriţ-o judeca, Cu năpârcă o bătea Şi din gură-i tot zicea:

Aferim, căţea bătrână!

A F E T E A

Unde-mi sunt mieoarele?

Unde-mi sunt odoarele?…”

(G. D. Teodorescu, Poez. pop., 511)

În Tara Românească, printr-un adaos de ironie se zice: „ aferim p o p ă M a r i n!” ( L. M. ), măcar că acela cu care vorbim nu e nici „popă”, nici „Marin”.

v. Halal.

2AFERÌM (plur. aferimi), s. m.; le bravo. Interjecţiune luată ca substantiv.

„Fă ce-ţi zic eu, şi-ţi voi da un aferim…” ( L. M. )

Costachi Negruzzi, Cum am învăţat româneşte: „Bărbaţii îl fericeau, îi mulţe-meau, îi strigau a f e r i m de se zguduiau păreţii; şi bătrânul Socolean, doborât sub grindina laudelor şi a aferimilor, se lăsase pe un scaun, unde-l împrejuraseră copiii, ameţit, răpit…” v. 1 Aferim.

AFÈTEA (D-), adv.; gratis, en vain, sans résultat. Sinonim cu turcul (de) g e a b a şi cu slavicul (în) z a d a r sau (de) p o m a n ă, d-afetea este unul din cei mai remarcabili arhaismi latini în limba românească, păstrat în Banat şi pe alocuri în Transilvania.

Lexiconul Budan, 169: „ de-afetea = 1. adj. inutilis, frustraneus, irritus, vanus; 2. adv. gratis, frustra, sine causa, vane, inutiliter”.

S. Bărcianu, 61: „ De-afetea, vergeblich, umsonst”.

S. Liuba (Banat, com. Maidan): „ d-afetea, pronunţat şi d-aficea, fără bani, în cinste”.

Picot, Dialectes roumains, p. 25: „S-or păzit de šel cât or putut; d-afšecea, „Ils se gardèrent de lui tant qu'ils purent, că šel nu se ducea nicăšurš…” mais e n v a i n, car il n'allait nulle part…”

Variantul aficea sau afiecea, datorindu-se particularităţii fonetice bănăţene de a amesteca pe te ( ti) cu ce ( ci), apoi mai înlăturându-se emfaticul – a (v. 5 A.), ne rămâne forma organică afete, în care e peste putinţă de a nu recunoaşte de la prima vedere adverbul latin e f f e t e, din adjectivul e f f e t u s, pe care Forcellini îl explică prin: „vanus, irritus, fatigatus, defessus”.

Iată câteva exemple:

Virgil., Aen. VII, 440: „e f f e t a senectus”.

Val. Flacc., Arg. IV, 300: „spes e f f e t a „.

Stat., Theb. VI, 870: „Vis eadem Oenidae: nec sole, aut pulvere fessa

Membra labant: riget arcta cutis, durisque laborum

Castigata toris; contra non integer ille

Flatibus alternis aegroque e f f e t u s hiatu…”

A F E T E A

Cic., De senect. IX: „libidinosa etenim et intemperans adolescentia e f f e t u m corpus tradit senectuti…”

Virgil., V, 395: „…gelidus tardante senecta

Sanguis hebet, frigentque e f f e t a e în corpore vires…”

De aci în latinitatea vulgară adverbul e f f e t e „sine effectu” (Du Cange, v. effate, cfr. Diefenbach, Novum Glossarium, v. effeta), adecă „en vain”, „în deşert”, d’afete. Deja în latina rustică putea să fi existat forma a f f e t e, din e f f e t e, după cum există „affeminatus” lângă „effeminatus” sau „affugere” din „effugere”.

Chiar fără aceasta însă, românul d-afete rezultă de la sine din contracţiunea a trei vocale: d-a-fete = d e a – e f f e t e.

D. N. Densuşianu ne asigură că-n Haţeg adverbul d-afetea se mai aude şi amplificat: d-afetelea, d-afeteaşi şi d-afeteleaşi, urmând adecă analogiei adverbilor ca: aşaşi, aciiaşi, acilea, acileaşi, încailea, amintrelea etc.

AFÈTEAŞI

AFÈTELEA v. Afetea.

AFÈTELEAŞI

AFÌCEA

A

AFIEROSÈSC ( afierosit, afierosire), vb.; dédier, consacrer. Neogrecul ¢fierènw, aor. ¢fišrwsa, cu acelaşi sens (Cihac). Cuvânt la modă în epoca fanariotică. Astăzi nu se mai aude.

Zilot, Cron., p. 3: „(Istoria scrisă) din îndemnarea iubirii de patrie, şi afierosită la iubitorii de patrie fraţii săi compatrioţi…”

Mai totdauna afierosesc se întrebuinţa alături cu d a u, m i l u i e s c, î n – c h i n şi alţi sinonimi, pe lângă cari el însuşi era cu totul de prisos.

l799: „s-au afierosit şi s-au d a t ca să fie nestrămutat nici odinioară şi în veci de la această numită sfăntă monastire…” (Codrescu, Uricar I, 83).

Tot acolo, mai jos: „această afierosire şi m i l u i r e …”

1817: „prin d a n i i şi afierosiri…” ( Ibid., IV, 325).

v. Închin.

AFÌF, adj. et. subst.; pauvre, gueux (Cihac). Turcul h a f î f „léger, étourdi, inconstant”, de proveninţă arabă (Şaineanu, Elem. turc., p. 7). Cuvânt necunoscut graiului ţărănesc.

Alexandri, Covrigariul: „Lume, lume pospăită şi deşartă! (sunând banii în palmă).

Ian priveşte bănărit, de unde eram afif de parale…”

Acelaşi, Chiriţa în provincie, act. II, sc. 12: „Şi când mă trezesc, tufă-n pungă, tufă-n busunar, afif! Dar ce-mi pasă!…”

v. Ififliu.

— Tufă.

A F I N

ÀFIN sau AFÌN, s.m.; 1. t. de botan.: airelle, Vaccinium Myrtillus; 2. t. de mythol.

populaire: nom d’un héros qui se sacrifie par amitié.

Tufa numită afin înfloreşte şi rodeşte între lunile mai şi iuniu pe toate plaiurile României, scoţând mici broboane albastre dând în negru, foarte gustoase şi cari se cheamă a f i n e.

Dr. Brândză, Prodrom, p. 336: „ Afin, prin locurile stâncoase şi umede din pădurile montane şi subalpine şi prin păşunile petroase din regiunea alpină”.

Jipescu, Opincaru, 92: „(pă iarba muntelui Gămăliia) făceam singur în mijlocu frunzilor, a stâncilor, a fragilor ş-a afinilor, o prescurtare lăuntrică dă toate câte-mi vini-n minte…”

Cuvântul e comun tuturor românilor. În macedo-româna, aşa cum se vorbeşte pe la Cruşova, afin se cheamă afinchšu, a f i n ă – a f i n c h e (M. Iutza), cu un sufix deminutival, după cum şi la „fragă” se acaţă acolo un sufix deminutival: „afrandză”.