Diaconul Coresi și activitatea sa tipografică

Diaconul Coresi și activitatea sa tipografică

Prof. Pr. Dr. Ștefan Oprea

Coresi este originar din satul Cucuteni, județul Dâmbovița. Și-a început activitatea tipografică la Târgoviște. În 1559-1560 s-a stabilit definitiv la Brașov, unde i s-a oferit posibilitatea de a tipări nu doar în limba slavonă, ci și în limba română, fapt imposibil la vremea respectivă în Țara Românească, din cauza opoziției Mitropoliei Ungrovlahiei. Tipăriturile lui, apărute în mare parte la Brașov între 1556 și 1583 sub influența curentelor de reformă religioasă luterană și calvină răspândite atunci în Transilvania, sunt adevărate „monumente” de limbă veche românească, importante și prin predosloviile scrise de el, în care se ridică pentru prima oară, cu hotărâre și claritate, problema introducerii limbii românești în cultul religios. Tipăriturile lui Coresi utilizau graiul din Țara Românească și sud-estul Transilvaniei și au avut o mare importanță pentru evoluția și unificarea limbii române. Ele au stat la baza formării limbii române literare¹.

Cărturar, tipograf și editor din secolul al XVI-lea, diaconul Coresi a făcut obiectul a sute de studii, printre care și cele ale profesorului dâmbovițean Mihai Gabriel Popescu. Ele au privit originea și biografia sa: “Unii l-au considerat grec (n.n. - Al. Odobescu, Nicolae Iorga), alții armean, macedo-român, român (Stoica Nicolaescu, P.P. Panaitescu). Personal credem că onomasticul acesta derivă din latinescu Nicolas (Nicolae), Necora, Nicor, Nicoară, Nicore ș, Nicoresi, Nicoreasă, Coresi, Coresie, Coreasă etc., unele dintre onomastice întâlnite și astăzi ca și toponimele”. De asemenea, se mai menționa: “Mai toate limbile au cuvântul lui Dumnezeu în limba lor, numai noi, românii n-avem” - aceasta fiind o dovadă clară a faptului că e de origine română, precizează prof. M.G. Popescu².

Dacă în Europa occidentală a secolelor XV- XVI în documentele oficiale şi private se foloseau în paralel limba poporului şi latina de cancelarie, în Țările Române lucrurile au fost diferite, căci marea slavă în care se aflau a impus limba slavonă atât ca limbă de cancelarie, cât şi a scrisorilor private. Posibilele documente în limba română anterioare secolului al XVI-lea au fost atât de sporadice încât nu au supravieţuit timpului. În afara Psaltirii Şcheiene pe care I. Bianu o plasa la sfârşitul secolului al XV-lea, singurul document despre care s-a afirmat cu argumente (de către prof. D. Şerbu) că ar fi anterior acestei perioade este Legenda Sfintei Duminici din cadrul Manuscrisului de la Ieud, legenda ce poartă anul 6900 (1391-1392). Autenticitatea acestei datări este însă negată de mare parte din cercetători. În vremea în care DaVinci îşi redacta mini-tratatele de ştiinţă în Italia, în Țările Române abia apăreau primele tipare slavone.

Diaconul Coresi este un personaj puţin cunoscut, de viaţa căruia ne-am putut apropia mai serios doar prin cercetările lui Nicolae Cartojan, care a adunat şi studiat minuţios documentele epocii, restituindu-ne imaginea cărturarului. Coresi a fost un meşteşugar dedicat muncii sale tipografice, activitate nouă în Țările Române la prima jumătate a secolului al XVI-lea. Chemat din Târgovişte în cetatea Braşovului de către primarul oraşului, Hans Benkner, Diaconul se apucă de tipărirea Catehismului, urmat de Tetraevangheliar. Ion Gheţie semnalează tipărirea cărţilor de început sub impulsul şi comenzile lutherane şi calvine, urmând ca în a doua parte a activităţii lui Coresi să se observe o strădanie de a traduce cărţile ortodoxe spre uzul Bisericii Ortodoxe din Țările Române. Ştim că reforma lutherană a adus în întreaga Europă un curent masiv de traduceri în limbile popoarelor, care au avut un sens important pentru stabilirea unei limbi literare de referinţă. Limba tipăriturilor coresiene a stat la baza formării limbii literare româneşti, căci Octoihul, Tetraevangheliarul, Apostolul, ş.a. au ajuns în scurt timp din tiparniţa Diaconului în toate colţurile Țărilor Române, în pofida faptului că unele erau protestante, neortodoxe. Serviciul adus de Diaconul Coresi culturii româneşti este inestimabil, căci, în vremea slavizării şi haosului produs de migratorii care treptat au supus întreaga zonă balcanică, limbile populare riscau să se piardă. Prin stabilirea limbii literare din traducerile sale, Coresi a oferit, fără să ştie, o referinţă în formarea limbii române³.

La vremea respectivă, slujbele Bisericii ortodoxe se săvârşeau în limba slavonă. Întrucât reformatorii introduseseră oficierea slujbelor în limbile naţionale, românii priveau cu neîncredere traducerile cărţilor de cult în limba lor. Se temeau ca nu cumva pe această cale să le fie strecurate învăţături străine, cunoscut fiind faptul că reformatorii luterani şi calvini din Ardeal încercau să îi atragă la credinţa lor pe români. Pentru a risipi neîncrederea preoţilor şi a credincioşilor români, Coresi a tradus şi a tipărit, în 1577, Psaltirea slavo-română, dându-le o dovadă că nu numai cărţile eretice, ci şi cărţile ortodoxe pot fi tipărite în limba română, şi dovada putea fi dată de textul slavon tipărit în paralel⁴.

Un eveniment marcant în opera sa culturală îl constituie Psaltirea din anul 1570, cunoscută sub numele de Psaltirea românească a diaconului Coresi. Această operă constituie un pas important în mersul înainte al cugetului românesc.

Psaltirea se află în mai multe exemplare, unul dintre ele fiind descoperit de Vasile Mangra (1850 – 1918, mitropolit al Transilvaniei între 1916 – 1918), în satul Lazăreni, langă Oradea. Acest exemplar a fost donat Academiei Române unde se păstrează și azi. Un alt exemplar se găsește în biblioteca Universității Babes – Bolyai din Cluj, iar alte două sunt în biblioteci particulare⁵.

Cărțile lui Coresi au avut o largă răspândire în toate ținuturile românești datorită legăturilor comerciale ale Brașovului cu Țara Româneasca și Moldova, datorită boierilor pribegi așezați la Brașov și, mai târziu, chiar datorită lui Mihai Viteazul . Prin aceste tipărituri se arăta tot mai limpede unitatea de limbă, de credință și de origine a românilor de pretutindeni.

Un alt merit al lui Coresi este acela că a fost primul nostru cărturar care a luptat în mod conștient pentru introducerea limbii române în slujbe, pentru răspândirea științei de carte în românește. Datorită tipăriturilor coresiene s-a răspândit tot mai mult scrisul românesc, înlocuind treptat limba slavonă din biserică și din cancelariile domnești.

Datorită operei realizate în Brasov cu ajutorul tipografiei lui Coresi, ale cărui cărți se răspândesc pretutindeni, cartea în limba română încetează a mai fi în a doua jumatate a secolului al XVI-lea, un fenomen sporadic pierdut în fundul unui sat ori în incinta vreunei mănăstiri, și devine un adevărat curent prin care se exprimă interesele și aspirațiile unor pături sociale noi și care este susținut cu argumente ideologic-religioase, chiar patriotice, arătând zorii unei mentalități noi .Epilogul Psaltirii românești din 1570 -documentul cel mai concis și mai patetic al acestei epoci- este o adevărată proclamație către toți românii, folosind într-un mod neașteptat stilul hrisovelor voievodale. Ridicarea limbii vorbite de popr la rangul de limbă a culturii se transformă ,astel, datorită forței de difuzare a cuvântului tipărit, într-un fenomen ireversibil. Cartea pe limbă românească pornește din Brașov ca o solie nouă înspre toate zările și cucerește mințile luminate ale vremii, încălzind cu graiul natal pe cei obligați să apuce drumul străinătății. Domnul moldovean Petru Şchiopul, care, deși știa trei limbi străine, își făcea însemnările proprii în limba română, plecând în exil a luat cu el cărți româneşti. La moartea sa în Tirol, făcându inventarul averii lăsate, au fost înregistrate cele două Psaltiri românești și Faptele apostolilor. Luca Stroici, marele logofăt al Moldovei ,numit de Hasdeu „părintele filologiei rămâne”, pentru că a scris cel dintâi dintre români Tatal nostru cu litere latine, avea și el cărți de-ale lui Coresi. Opera de traducere și tipărire a cărților românești se desfășoară în acest secol mai curând în afara interesului și sprijinului feudalității și al înaltei ierarhii bisericești din Țara Românească sau Moldova, iar o inițiativă a feudalilor maramureșeni de introducere a limbii române în Biserică rămâne, până la probe mai concludente, o simplă ipoteză.

Ceea ce s-a petrecut în adoua jumătate a secolului al XVI-lea în Transilvania a fost ceva mai mult decât înlocuirea unei limbi de cultură străină cu limba poporului a fost orientarea nouă a fenomenului cultural în totalitatea lui, afirmarea în cultură a păturilor sociale, clerici mărunți, târgoveți.

Reținem, din cele de mai sus, că diaconul Coresi a intrat în istoria poporului roman ca unul din cei mai de seamă tipografi pe care i-a avut cultura noastră, contribuind la introducerea limbii românești în Biserică și la crearea unei limbi literare unitare. El este un adevărat deschizător de epocă în istoria culturii și a literaturii noastre ⁶.

Bibliografie

1. 
   Gheție Ion, Mareș Al., Diaconul Coresi și izbânda scrisului în limba română, Editura Minerva, București, 1994.
   
2. 
   Păcurariu, Preot Prof. Dr. Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Volumul al II-lea, Ediția a II-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2006.
   
3. 
   Vedinaș, Traian, Coresi, Editura Albatros, București, 1985.
   

1^Traian Vedinaș, Coresi, Editura Albatros, București, 1985., p. 12.

2^Ion Gheție, Al. Mareș, Diaconul Coresi și izbânda scrisului în limba română, Editura Minerva, București, 1994, p.18.

3^ Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Volumul al II-lea, Ediția a doua,Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,București, 1991, p. 553.

4^Ion Gheție, Al. Mareș, Op.Cit., p. 23.

5^Ibidem. p.124.

6^Preot Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Op. Cit. p.196.