Hasdeu, Bogdan Petriceicu

— Sucin.

AMBRIBÒI, s. m.; 1. t. de botan.: sorte de Centaurée; 2. t. de chromatique: rouge foncé, mordoré. În ambele sensuri cuvântul pare a fi despărut din grai.

Colonelul rusesc Meyer, într-o fiziografie a Basarabiei publicată în secolul trecut ( Opisanie Oakovskiša zemli, Petersb., 1794, p. 168), zice că „Gentiana centau-rium se chiamă moldoveneşte: abrimboiu d i c î m p „. Abrimboi – mai bine ambriboi, după cum vom vedea îndată – este o varietate de „Centaurea”, anume „Centaurea a m b e r b o a „, nemţeşte „gelbe Sultan”, franţuzeşte „barbeau jaune” sau „fleur du Grand-Seigneur” şi chiar „ a m b e r b o i „ (Nemnich), o frumoasă floare adusă în Europa din Turcia şi conservând numele său turcesc. Basarabienii par a fi deosebit „ ambriboi d e g r ă d i n ă „ şi „ ambriboi d e c î m p „.

După floare, se zicea româneşte ambriboi şi la o culoare, despre care tractatul de medicină populară de pe la finea secolului XVIII (ms. în Arh. Stat.) zice: „ M o h o r î t sau ambriboiu cum se face. Jumătate oca lână să facă întăiu roşie, apoi să ia de 10 parale calacan, piatră acră de 5 parale, la acestea la toate să se scoată lâna, să o înflorească la soare şi iar să o bage în putină; care se poate şi mătasea să se văpsească. Din mătase roşietecă să se facă ambriboiu: her ruginit să pui în oţet tare; să freci her cu her să cază rugina după el; apoi să pui mătasea să stea; de vei vrea să fie mai deschisă, să stea mai puţin, adecă 3, 4 ceasuri; iar de vei vrea să fie mai închisă, să stea mai mult, adecă 7, 8 ceasuri.” v. Corobăţică.

— Mohorât.

— Peşmă. – 1 Turc.

ÀMBUS. – v. Ilău.

— A M E

— ÀME, suffixe servant à former des noms collectifs. Unul din cele mai instructive resturi ale vechii morfologii române şi romanice, sufixul – ame merită pe deplin a fi studiat cu o deosebită stăruinţă.

„Italienii, spaniolii şi portugezii – zice Diez ( Gramm. 3 II, p. 332) – întrebuinţează sufixul -a m e n cu un sens co l e c t i v a l străin limbei latine.” Aşa lătineşte în: aeramen, certamen, tentamen, ligamen, velamen, vexamen etc. nu se implică de loc ideea de mulţime, pe când italieneşte: velame „multe văluri”, bestiame „multe vite”, contadiname „mulţi ţărani”, gentame „multă gloată”, legname „multe lemne”, os-same „multe oase”, saettame „multe săgeţi”, sau spanioleşte: bestiame „multe vite”, botamen „multe buţi”, cochambre „mulţi porci”, osambre „multe oase” şi aşa mai încolo, sunt neşte expresiuni eminamente colectivale.

Sufixul latin propriu-zis nu este -a m e n, ci numai -m e n, identic cu latinul

— men, cu grecul -mon, -men, -min etc., cu sanscritul – man. Iniţialul aân -a m e n este tot atât de extra-sufixal ca şi i în regi-men sau u în acu- men, în cari toate sufix e numai – men, întocmai ca în germen, agmen, culmen, vermen etc. În fond dară, aşa-numitele sufixuri romanice -a m e n, – i m e n, – u m e n, pe cari Diez le pune îndeosebi, se reduc la singurul sufix latin – men. Cu atât şi mai interesant ar fi de a urmări modalitatea naşterii sensului colectival în Occident pentru -a m e n, fără ca să-l aibă acolo şi – imen, dacă nu şi – umen. Singurul cuvânt latin cu -a m e n, în care se cuprinde ideea de mulţime, ba încă numai această idee, este: examen „roi de albine”,gloată de oameni”, „grămadă de animale”, „mare câtime de lucruri”: examen juvenum, examen muscarum, examen piscium, examen locustarum, examen infantium, examen malorum etc. Puţin ne interesă aci dacă „examen” este sau nu o contracţiune din „exagmen”, adică „exag-men”, unde – aaparţine cu totul rădăcinei, iar nu elementului formativ. Poporul roman cunoştea numai forma „examen”, ca şi când finalul ar fi -a m e n, precum este în velamen sau în ligamen, unde rădăcina fiind velşi lig- restul -a m e n constituă element formativ. Toate graiurile neolatine din Occident au moştenit pe acest „examen”: ital. sciame, span. en-jambre, port. enxame, catalan. exam sau axam, provenţ. ayssam sau issam, franc.

essain etc. N-ar fi peste putinţă, prin urmare, ca această vorbă, deşi singură, dar foarte răspândită pentru a exprime tot felul de m u l ţ i m i, să fi concurs la popoarele romanice a însuşi sufixului -a m e n sensul colectival, pe care el nu-l avusese în latina propriu-zisă. Noi nu găsim o altă cale mai nemerită pentru a ne explica un asemenea fenomen, afară numai doară acea împregiurare că substantivii cu sufixul

—a m e n se întrebuinţau în latina vulgară mai cu seamă la plural, ceea ce îi va fi dat cu timpul un sens general de p l u r a l i t a t e: generamina, linteamina, odorami-na, pinguamina, sputamina, vitulamina etc. (cfr. Rönsch, Itala und Vulgata, p. 26-27).

Oricum însă, fenomenul există, şi o dată existând, întrebarea cea importantă este de a se şti dacă el e numai occidental, după cum părea a crede Diez, ori dacă e comun tuturor neolatinilor.

În vechile texturi ne întimpină nu o dată v o i n i c a m e cu înţeles de „mulţi voinici”. Coresi, Omiliar, 1580, quat. XIII, p. 1: „ce-au fostŠ la codrulŠ Eleonului, 788 acolo amu îngereştile tării şi v o i n i c a m e a arhangghelilor unii nuori cu arepile

— A M E vănturi aducea.” Alt pasagiu, quat. XXII, p. 1: „aceastâ oasté a lu Dumnezeu cheamâ-se a cerului v o i n i c a m e.” În ambele pasage, cuvântul însemnează „oştire”, „exercitus”. V o i n i c a m e este un derivat de la „voinic” prin acelaşi sufix colectival -a m e n, pe care Diez îl afla numai în Italia şi-n Spania. Dar „voinic” e din punct în punct slavicul voninkă, „miles, stratièthj” (Mikl., Lex., p. 71). Cum dară i s-ar fi putut adăuga sufixul exclusivamente romanic -a m e n, dacă acest element formativ nu exista pe atunci la români în mai multe vorbe de proveninţă latină, astfel că străbunii noştri erau deprinşi a-l întrebuinţa şi aveau conştiinţă de semnificaţiunea lui cea colectivală?

v. Voinicame.

Vechile noastre texturi ne-au mai conservat în această privinţă un specimen foarte preţios. În Omiliarul de pe la 1570, pe care noi îl cunoaştem numai după extracte (Cipariu, Analecte, p. 16-29), ne întimpină de trei ori vorba „ m i ş e l a m e „ cu sens de „sărăcime”, şi anume: „MergŠ oamenii la besérecă, cumŠ acolo popa să spue cuvântul lu Dumnezeu sfănta evanghelie în limba pre caré grăescŠ oamenii, să putemŠ înţelége noi m i ş e l a m e a; ce folosu e lor deaca popa grăšaşte în limbâ striinâ rumânilor, sărbéşte, de nu înţelegŠ, saŠ pre altâ limbâ ce nu vor înţelége ascultâtorii? cumŠ zice Pavel apostolŠ cătrâ corinténi 155 zice: aşa şi voi căndŠ cu limbi grăiţi, d-unde nu daţi uân cuvântŠ adeveratŠ, cumŠ poate înţelége omŠ ce e grăit? fi-va amu de veţi grâi în văntŠ? deîn care învăţăturâ să învéţe m i ş e l a m e a în ce chipŠ trebušaşte a cinsti pre Dumnezeu, şi cine e Dumnezeu, şi noi creştinii slugile lui în ce chipŠ putemŠ face şi viša dupâ voša şi lăsata lui, şi în ce putemŠ sfinţi numele lui; aicea trebušaşte cum popa să fie ştiutoršu cărţilor, aşa va putea învăţa pre m i ş e l a m e.” Românul „mişel”, fiind latinul „misellus”, vechiul nostru m i ş e l a m e corespunde unui italian misellame „mulţi mişei”. Sufixul

—a m e n are aci, ca şi-n v o i n i c a m e, acel sens colectival de o natură romanică specifică, pe care în deşert îl vom căuta la latini în „miseramen” şi-n alte formaţiuni analoage. Însă printr-o singură vorbă ca m i ş e l a m e, fie ea cât de deasă în circulaţiune, dar în care ideea de „mulţime” nu este cea esenţială, sufixul -a m e n n-ar fi căpătat niciodată în limba română o misiune colectivală atât de pronunţată, încât poporul să-l adauge chiar la slavicul „voinic” în v o i n i c a m e. Este învederat dară că românii cată să fi avut un număr însemnat de cuvinte cu – ame, de ex.: o s a m e „multe oase”, v i t a m e „multe vite”, ţ ă r ă n a m e „mulţi ţărani”, p o r c a m e „mulţi porci” etc., întocmai precum le au italienii sau spaniolii.

v. Mişelame.

În Banat acest sufix trăia în gura poporului până la secolul XVIII. Dicţionarul ms. de la Lugoş, circa 1670 (ms. în Bibl. Univers. din Budapesta) ne dă: „ H e i d u c a m e. Hajdones.

L o t r a m e. Latrones.

P r o s t a m e. Rustici.”

Până astăzi acest sufix trăieşte la macedo-români, deşi materialul lexicografic adunat de Kavalliotis şi de Daniil nu ne oferă nici o urmă de colectivalul – ame, precum nici gramatica lui Bojadschi. În Mostre de Petrescu (I, 48): 789

— A M E

„luă şiiac de la orfanšie, se duse Pirlep la o duvšane şi se aştirnă la croieare, tea şš-l coasă cuparane, tea şš-l vindă ti Bairame, pe la turci şi la d o m n a m e tea şš plătească la orfanšie.” ceea ce se traduce: „luă postav de om sărac, se duse în Pârlep la prăvălie şi se puse la croire, ca să-l facă ghebă, ca să-l vânză la Bairame, pe la turci şi la d o m n i, ca să plătească la sărăcie.”

În aceeaşi colecţiune, p. 120-21, găsim un pasagiu din balada noastră despre „meşterul Manole”: „Ca să-mi rădicaţi

Aici să-mi duraţi

Mănăstire naltă

Cum n-a mai fost altă;

Că v-oi da averi, V-oi face b o i e r i.” tradus macedo-româneşte: „Tea să-nš anălţaţš

Aoace să-nš adăraţš

Monastir analtu

Cum nu maš fu altu, Că va să vă daŠ averš, Va să vă fac d o m n a m e.”

Apoi în nota de la p. 153, editorul ne spune că: „ d o m n a m e însemnează domnii, domnitori străini, boierii turceşti”.

Într-o colecţiune de cântece poporane macedo-române de d. Caragiani: „C-un căpitan se se marită, Ş-un muşat gšone cu el s-amintă, Şi armatle ameale acel s'le lša Şi pri t u r c a m e tut se da.” tradus prin: „Cu un căpitan să se mărite,

Şi un frumos june cu el să facă, A M E N I N Ţ Şi armele mele acela să le ia Şi în contra t u r c i l o r mereu să dea.”

( Conv. lit., 1863, p. 387) adecă macedo-românul t u r c a m e corespunde actualului daco-român t u r c i m e.

De asemenea, în colecţiunea postumă a lui Dr. Obedenaru (ms. în Acad. Rom.): „Avzâţš, ah, soţš, avzâţš, ah, fraţš!

Voi, f e c š o r a m e ne-nsuraţš.” tradus prin: „Entendez, ô mes compagnons! entendez, ô mes frères!

Vous, j e u n e s g e n s non mariés.” sau: „Voš g š o n a m e tiniraţš.” = „Vous g a r ç o n s, vous célibataires.”

Se zice m u l š e r a m e „mai multe femei” (M. Iutza, Cruşova).

v. – ime.

— Samă.

— Spurcălamă.

1,2AMÈLIŢ. – v. Ameninţ. – l,2 Meliţ.

AMÈNINŢ s. AMÈRINŢ s. AMÈLINŢ s. AMÈLIŢ ( ameninţat, ameninţare), vb.; 1. menacer; 2. vouloir, ordonner; 3. faire signe, clignotter; 4. mentionner en passant. Ultimele trei sensuri aparţin vechiului grai. Prin sensul dentâi, cel fundamental şi mai răspândit, ameninţ e sinonim cu î n g r o z e s c şi cu î n f r i c o ş e z, cari însă amândouă presupun că cineva nu numai ameninţă, dar este totodată sau poate să fie temut. Se zice: „ ameninţându-l, îl îngrozeşti sau îl înfricoşezi” atunci când ameninţarea sperie; adesea însă se întâmplă că: ameninţându-l, nu-l îngrozeşti, nu-l înfricoşezi, căci el de unul ca tine nu se teme.

Pentru a putea expune succesiva desfăşurare formală şi logică a acestui verb, cată să plecăm de la prototipul latin rustic a m m i n a t i a r e (= a d m i n a t i a – r e ), de unde spaniolul a m e n a z a r, provenţ. a m e n a s s a r, portug. a m e – a ç a r, sardul meridional a m e l e z z a i, în dialectul sicilian a m m i n a z z a r i, pretutindeni cu sensul cel obicinuit al românului: a) ameninţ „menacer”.

În ameninţ = a m m i n a t i a r e al doilea n s-a dezvoltat prin propaginaţiune, ca în „cănunt=canutus”, „mănunt =minutus” etc.; apoi tot ca în „cărunt” sau „mărunt”, primul n s-a disimilat în r în forma cea mai poporană amerinţ, pe lângă care se mai aude într-un mod sporadic amelinţ cu l = n, şi chiar ameliţ ca în sardul „amelezzai”.

Coresi, Omiliar, 1580, quat. XVIlI, p. 9: „Hristos însuşŠ Dumnezeu acesta şi domnŠ prespre toate, toate făpturile opriša-le; aorea amu cătrâ mare grăiša: înatâ mlăcomŠ; šarâ aorea cătrâ stricatulŠ: vošu curâţéşte-te; şi necuratului dracului opriša-i şi zicea: şi ţie grăescŠ eşŠ diân omulŠ acesta; şi acmu cătŠ amerinţâ cu tăriša-şŠ, toate căte să va elŠ lucreazâ.”

A M E N I N Ţ

Balada Mănăstirea Argeş: „Ş-apoi se-ncrunta Şi-i ameninţa

Să-i puie de vii

Chiar în temelii.”

A. Pann, Erotocrit II, p. 43: „Că el amerinţa într-o parte, Ş-într-altă rănea cumplit ş-amar.” şi acelaşi, p. 70: „Lua seamă foarte bine la sabia când lovea Şi trupul său ca un vultur îl zbura şi se păzea;

Se repezea înainte, îndărât iar se trăgea, Pân-a nu sosi lovirea cu sabia o oprea, Se apăra cu păvaza cum amelinţa pe loc, Încât când izbea într-însa sărea scânteie de foc.”

Colinda Toader Diaconul: „Sfântul Mihăilă

Cu sabia-n mână, Dac-aşa vedea, Cu ea c-adia Şi ameninţa.”

(G. D. Teodorescu, Poez. pop., 36)

Descântec de „dragoste”: „Mă sculai astăzi duminică de dimineaţă

Pe rouă, pe ceaţă, Cu buciumul buciumai, De la patruzeci de floricele miroase le luai Şi cu ele mă spălai, De dragoste mă încărcai, Şi apucai pe cale pe cărare, Mă-ntâlnii cu nouă îngeri în cale, În nouă scaune de argint şedea Şi nouă bastoane în mână avea:

Cu soarele mă încinseră, Cu luna mă cuprinseră, Sfinţii îngeri cu bastoanele ameliţară, Toate dragostile le adunară, Pe mine le aruncară.”

(A. Iliescu, Dâmboviţa, c. Sardanu)

A M E N I N Ţ

Costachi Negruzzi, Aprodul Purice: „Şameninţindu-i din urmă cuţitul moldovenesc, Să plece acum de fugă se îndeasă, se gătesc.”

Din acest sens de „menacer”, adecă de a sili să se facă ceva, se naşte d-a dreptul: b) ameninţ „vouloir”.

Dicţionar slavo– român, circa 1670 (ms., în Bibl. Soc. arheologice din Moscva, f. 110 a): „ amerinţare, v r é r e”.

Dosofteiu, Acatist, 1673, f. 18, în alăturare cu pasagiul corespunzător din Acatistul lui Samuil Clain, Sibii, 1801: „. În zgăul pre cuvântul l-aš prišmit, pre „. Primit-ai în pântece pre Cuvântul, şi ai cela ce ţâne toate l-aš ţinut, cu lapte l-aš purtat pre cel ce poartă toate, şi ai hrănit hrănit, cu ameliţarša ce hrănšaşte lumša curată cu lapte pre cel ce hrăneşte toată lutoatâ.” mea cu bună -v o e.”

În Acatistul tipărit la Râmnic, 1784, f. 35 a: „cela ce hrănéşte toată lumea cu buna-v o i r e”.

Coresi, 1580, quat. XXIII, p. 14: „cu meşterşugulŠ păscâriei vănà ucenici, ca să înţeleagâ că putérea toatâ o are cu v r é r e a-şŠ şi cu frămséţea dumnezešasc-a amerinţarei lui făpturile-i toate slujescŠ.”

Tot acolo, quat. XXXII, p. 1: „cu dumnezešasca a lui amerinţare orbului dărui şi lumina trupului şi lumina înţelegutului.”

Cu acelaşi sens, în Pravila lui Mateiu Basarab, 1652, p. 594: „sfăntulŠ şi a toatâ lumea săborŠ, carele se-au adunatŠ dupâ ameninţarea dumnezešascâ.” De la sensul de „vouloir”, ca o manifestaţiune exterioară a voinţei, se desfăşură acela de: c) ameninţ „faire signe, cligner”.

Dicţionarul ms. slavo– românesc, circa 1670, f. 100 a: „maanïæ, amerinţare c u m î n a; manïæ, f a c e r e c u o c h š u l „.

De aci, cu perderea iniţialului a- la Dosofteiu, 1680, ps. XXXIV, 19: „.cariš mă urăscŠ înzădar şi meliţâ cu „.oderunt me gratis et a n n u u n t ochiš.” oculis.” unde la Coresi, 1577: „ c l i p e s c Š cu ochiš „; la Silvestru, 1651 „ c l i p i n d Š cu ochšul”.

În fine, de la sensul de „clignotter”, prin noţiunea intermediară de c l i p i t ă sau ceva foarte trecător, ajungem la: d) ameliţ „mentionner en passant”.

Comentatorul lui Urechia, Letop. I, p. 99, vorbind despre Dragoş: „alţi istorici megieşi nemică n-au ameliţat de această domnie.”

Cantemir, Chron. II, p. 72: „noi pre scurt pentru aceasta ameliţind, cuvântul am cruţat, ca aicea la locul său pre larg să-l zicem.”

Budai-Deleanu ( Dicţ., ms., în Muz. istor. din Bucur.) ne dă forma ameniţ, intermediară între ameninţ şi ameliţ, traducând-o prin: „winken, andeuten, ein Zeichen 793

A M E N I N Ţ geben mit dem Kopfe oder Finger, drohen, bedrohen”. Noi am văzut mai sus că filiaţiunea tuturor sensurilor nu se explică decât prin mijlocirea lui „vouloir”. Din romanicul comun a m m i n a t i a r e „menacer” numai graiul românesc a înlănţuit vérigele: „vouloir, ordonner, faire signe, clignotter, mentionner en passant”, ale cărora margini la prima vedere se par a fi atât de depărtate, şi totuşi legătura treptată între ele e foarte consecinte.

Cu totul altceva este a m e l i ţ sau m e l i ţ „broyer, macquer”, despre care se va vorbi la locul său.

v. Clipesc. – 2 Meliţ.

AMENINŢÀRE A v. Ameninţ.

AMENINŢÀT

AMENINŢĂTÒR s. AMERINŢĂTÒR, -OARE, adj. et subst.; celui ou celle qui menace, menaçant. Calitativ putând să exprime toate sensurile verbului a m e n i n ţ, mai cu seamă însă sensul cel fundamental.

Costachi Negruzzi, Alexandru Lăpuşneanu IV: „i se părea că vede toate jertfele cruziei sale, fioroase şi amerinţătoare, îngrozindu-l şi chemându-l la judecata Dum-nezeului dreptăţii.” v. Ameninţ.

— Îngrozitor.

AMENINŢĂTÙRĂ s. AMERINŢĂTÙRĂ, s.f.; menace. Sinonim cu a m e n i n – ţ a r e, dar cu o nuanţă de despreţ. Se întrebuinţează mai mult la plural, de ex.: „ce dé mai ameninţături în vânt, şi la adecă nici o treabă.” v. Ameninţ.

1AMÈRICĂ, s.f.; t. de géogr.: Amérique. Una din cele cinci părţi ale lumii.

Amfilohie, Gheografie, Iaşi, 1795, p. 5: „ America pănă acumŠ s-au numitŠ ca unŠ mare ostrovŠ, care este mai ca doaâ părţi de aceste deasupra pământului, darŠ acumŠ mulţi au începutŠ a zice din cei ce călătorescŠ cumŠ că şi America ar fi prinsă de Asiia, după polu articu; fie cumŠ să fie, aasta nu ne strică, căci noi voimŠ a scrie locurile cele mai cunoscute şi mai ştiute de toţi, altele ce nu să ştiu bine le lăsămŠ altora.” v.2 Americă.

— Americuţă.

2AMÈRICĂ, s.f.; t. de comm.: toile de coton, calicot (Pontbriant). 0 pânză de fabrică, proastă şi netrainică.

Într-un cântec poporan din Moldova, femeia leneşă se vaietă: „Cine-o stârnit furcă, fus, Mânca-i-ar carnea un urs!

Ard-o focul cânepa, Că-i mai bunamerica!

A M E S T E C

De urâtul cânipei

Luai calea pivniţei:

Decât aş toarce la in, Mai bine-oi bea tot la vin.”

(N. Bălăuţ, Vaslui, c. Ivăneşti)

Pe când cânepa şi inul trebuiau lucrate, americă o aduceau gata tolbaşii, zicând că vine hăt colo din A m e r i c a. E curios a trage acest cuvânt atât de simplu din neogrecul bambakerinÒn pan… (Cihac, II, 633), pe când tot în acest fel o altă stofă se numeşte la noi în popor a n g l ì e, fiindcă aceiaşi tolbaşi se lăudau că o aduc din Anglia.

v. Anglie.

— Alestincă.

AMERICÙŢĂ, s.f.; t. de botan.: sorte de Géranium, Pelargonium hortulanorum (Dr. Brândză). „O floare exotică, cultivată la noi numai în ghiveci, cu frumoase flori de culoare roşie sau trandafirie” (P. Teodorescu, Ialomiţa, c. Socarici).

Dar de ce se va fi chemând americuţă?

v. Muşcată.

AMERINDÈZ ( amerindat, amerindare), vb.; approvisionner.

v. Merindă.

1AMÈSTEC ( amestecat, amestecare), vb.; 1. mâcher; 2. mêler, mélanger, confondre, copuler; 3. remuer, brouiller, tripoter, ingérer. În primul sens: „ amestec mâncarea în gură” ( Lex. Bud.) se întrebuinţează mai totdauna simplul m e s t e c = lat. m a s t i c o, de unde derivă amestec prin prepoziţionalul a = lat. ad. Gura sau dinţii m e s t e c ă bucatele. Mâna sau degetele amestecă, mintea de asemenea amestecă, când se pun laolaltă fiinţe, lucruri sau vederi felurite, fie aceasta în cunoştinţă pentru a scoate din ele ceva nou sau pentru a ajunge la un scop, fie în necunoştinţă, neştiind a le deosebi pe unele de altele. De aci se trag toate sensurile lui amestec, cari se pot clasifica în două ramure: dentâi, când elementele cele a m e s t e c a t e ne preocupă deopotrivă în sine-şi, fără a considera mai în specie pe unele din ele sau pe instrumentul căruia i se datorează a m e s t e c u l; al doilea, când e vorba de un asemenea instrument sau când totalitatea e privită în genere numai întrucât se rapoartă la unele din elemente. În primul caz noţiunea fundamentală este „mêler”; în celalalt, „remuer”. În ambele, verbul poate funcţiona ca activ şi ca reflexiv.

I. amestec „mêler, mélanger, confondre, copuler”; de exemplu: amestec cărţile la joc; amestecă var cu năsip; să amesteci vin cu apă; nu amesteca pe Ion cu Petru; patimele sufleteşti, ca şi boalele trupeşti, ca şi rătăcirile minţii, adesea se amestecă mai multe la un loc.

Proverbi şi locuţiuni proverbiale: „Nu te amesteca ca mărarul în toate bucatele” (Pann, I, 24) sau: „te amesteci ca mărarul în bucate” (Baronzi, Limba, p. 59).

A M E S T E C

„Cine samestecă în tărâţe, porcii îl mănâncă” (Baronzi, p. 50).

„Nu-ţi amesteca lingura unde nu-ţi fierbe oala” ( ibid., p. 59).

Cantemir, Divanul, 1698, f. 46 b: „mai pre urmă râsul durerilor să va amesteca.”

Acelaşi, Chron. I, p. 258: „pentre flori ceapa cioarâi şi pentre grâu neghină să amestece.”

De aci, aplicându-se la unirea sexuală, ca lătineşte: „m i s c e r e sanguinem et genus”, în graiul vechi ne întimpină:

Moxa, 1620, p. 381: „şi-şŠ călugâri mušarša şi se amestecâ cu alta.” Ibid., p. 355: „se sculâ NemitorŠ de ucise pe feorii lu Amulie toţi, šarâ pre o fatâ elŠ o puse popâ, şi puse lége: fétele ce vorŠ fi popi să nu se mărite; šarâ ša se ames-tecase cu oarecine; deaca auzi NemitorŠ că e grea, puse de o pâziša pănâ căndŠ născurâ doi gémeni.” v. Împreunez.

II. amestec „remuer, brouiller, tripoter, ingérer”; de exemplu: amestec ciorba; amestec aluatul; amestec ceva cu lingura sau cu degetul; mai amestecă ceaiul, că nu s-a topit zaharul.

Proverb: „ amestecă vorba ca făcăleţul mămăliga” ( Conv. lit., 1874, p. 73).

În acelaşi sens la Cantemir, Ist. ieroglif. (ms., în Acad. Rom., p. 262): „cu o falcă în ceriu şi cu alta în pământ la şoim alergă, cătră carile ochii întorcând, faţa în divuri în chipuri mutând, voroava amestecând, limba bolborosindu-i.” Italieneşte „m a s t i c a r e le parole tra'denti = proferirle borbottando ed în maniera intelligibile” (Tommaseo).

În graiul vechi, a amesteca pe cineva cu limba sau cu condeiul însemnează figurat: „a cleveti sau a înnegri”.

Nic. Muste, Letop. III, p. 31: „dacă au venit (Constantin Duca) la domnie, îndată au început a răsplăti binele ce i-au făcut socru-său (Brâncovanu) cu necunoaştere de bine; şi în loc de mulţămită, l-au amestecat la Poartă cu multe cuvinte rele.” Neculce, Letop. II, p. 316: „Antioh-vodă pre urmă oblicind acest lucru şi altele multe m e s t e c ă t u r i a lui Iordachi Rusăt, ce ămbla cu c ă r ţ i, amestecănd în Ţarigrad la Mihaiu-vodă şi la fraţii lui şi la Paladi în Ţara Ungurească, mănietu-s-au Antioh-vodă şi au închis pre Iordachi Rusăt.”

Ca termen juridic, a se amesteca = a exercita o ingerinţă oarecare în averea sau în afacerile altuia.

Eftimie de la Bistriţa, 1573 ( Cuv. d. bătr. I, 23): „să fie (iazul) sfăntei mănăstiri de hrană, šar cine se va amesteca î n t r -acest šazŠ, să fie proclet.” Simion Movilă, 1602 ( ibid., p. 113): „nimenile să nu să mai améstece p r e – s p r e cartea domniei-méle.” Ştefan Tomşa, 1622 ( A. I. R. III, p. 217): „să aibă ei a ţinea acéle părţi de sat pănă căndu li se va face plata căt mai sus scrie, ca să nu aibă nime a să amesteca acolea înaintea cărţii dumnii-méle.”

Act moldovenesc din 1638 ( A. I. R. III, p. 223): „din cuconii noştrii nime să n-aibe 796 a să amesteca la acéle vii, pentru căce i le-am dat cu voša tuturor fraţilor.” A M E S T E C A R E

Gheorghie Ştefan, 1657 ( ibid., p. 237): „să fie şi de la noi slugilor noastre Murgeştilor acela sat Mihalul dršaptă ocină şi moşie neruşeitâ nice dănăoară în véci, şi alt nime să nu să améstece.”

Constantin Brâncoveanu, 1694 ( Cond., ms., în Arh. Stat., p. 95): „šar vameşul să nu să amestece la ce ar fi venitul moşiilor bošarilor.”

În fine, a nu se amesteca =a fi hotărât de a nu lua parte la ceva.

Enachi Cogălniceanu, Letop. III, p. 203: „Ce să facem? că vremea mucarelului au sosit; aici bani nu putem găsi; Domnul de acolo încă nu ne trimete, nici ne scrie nimică; şi aşa noi nu ne amestecăm.”

A. Odobescu, Doamna Chiajna, p. 100, cu o elegantă întrebuinţare a infinitivului nescurtat: „(Căzacii) îs războinici şi-n veci gata a se amestecare în tot felul de vrăjbi şi de sfădiri.”