77
o plătea anual pentru a le achiziţiona din India, Arabia şi China. Răspândirea lor în Imperiul roman n-a fost întreruptă de năvăliri. Ele continuă înainte ca şi după năvăliri să facă paite din alimentaţia curentăl0'.
Ne putem da seama de acest lucru şi din tratatul lui Anthim, medic grec izgonit din Bizanţ în 478 şi trimis de Theodoric ca ambasador la curtea lui Thierry I, regele Austrasiei(51l-534)'°\
O diplomă acordată abaţiei Corbie la 29 aprilie 716 de către Chilperic al /l-lea lămureşte pe deplin această problemă104. Acest act confirmă documente similare semnate de către Clotaire al III-lea (657-673) şi Childe-ric al II-lea (673-675). Suveranul îi dă abaţiei Corbie autorizaţia să ridice mărfuri din cellarium fisei din localitatea Fos. Putem citi următoarea enumerare:
10 000
|
livre
|
de
|
ulei
|
30
|
măsuri <
|
ie garum (un soi de condiment)105
|
30
|
livre
|
de
|
piper
|
150
|
livre
|
de
|
chimion
|
2
|
livre
|
de
|
cuişoare
|
1
|
livra
|
de
|
scorţişoară
|
2
|
livre
|
de
|
nard
|
30
|
livre
|
de
|
costum (plantă aromatică)106
|
50
|
livre
|
de
|
curmale
|
100
|
livre
|
de
|
smochine
|
100
|
livre
|
de
|
migdale
|
30
|
livre
|
fistic
|
100
|
livre
|
de
|
măsline
|
50
|
livre
|
de
|
hidrio (plantă aromatică)107
|
150
|
livre
|
de
|
mazăre uscată
|
20
|
livre
|
de
|
orez
|
10
|
livre
|
de
|
auro pimento
|
10
|
piei _<
|
ieoda (piei frecate cu ulei?)1"6
|
^10
|
piei (
|
Je<
|
^ordova
|
50
|
suluri de papirus
|
Nu toate aceste mărfuri, uleiul de exemplu, constituie mirodenii sosite din Orient. Majoritatea sunt însă articole exotice. Actul ne permite să tragem diverse concluzii. Mai întâi că depozitele fiscului sunt totdeauna aprovizio-
78
nate din belşug cu mirodenii, deoarece permisiunea acordată călugărilor nu specifică perioada: pot veni când vor. Pe de altă parte, e puţin probabil să avem de a face cu un gest de mărinimie faţă de o singură mănăstire cum este Corbie. Dar chiar dacă am admite că acesta ar fi unicul exemplu, trebuie totuşi să deducem că mirodeniile erau atât de răspândite încât nici călugării nu se puteau lipsi de ele.
Acest lucru este atât de adevărat încât regele prevede utilizarea de către missi mănăstirii, la Fos, a-unei livre de garum, a unei uncii de piper şi a două uncii de chimion. Aşadar, nici chiar nişte amărâţi nu se mai pot lipsi de piper, după cum nu se pot lipsi de sare. Prestaţiile către missi trebuie să se livreze la fiecare etapă, sau mai bine zis la fiecare staţie de poştă, la ducere ca şi la întoarcere, ceea ce practic înseamnă că mirodeniile se găsesc peste tot.
Aceeaşi constatare se poate face citindu-se o tractoria pe care Marculf ne-a păstrat-o109. Se regăsesc aproape aceleaşi mărfuri ca şi în actul către Corbie. Krusch"0 a afirmat, desigur, că lista lui Marculf este pur şi simplu copiată de pe diploma mănăstirii Corbie. Glumeşte spunând că funcţionarii regali n-au mâncat niciodată toate aceste mirodenii şi probabil că are dreptate1". Dar, pe de altă parte, este posibil să admitem că Marculf ar fi putut introduce în formula sa enumerarea tuturor acestor mirodenii dacă ele ar fi constituit rarităţi. Pentru el erau probabil produse de folosinţă curentă şi acest lucru este cu atât mai semnificativ cu cât documentul a fost redactat în Nord. Să fie oare exact că Marculf n-a făcut altceva decât să copieze diploma mănăstirii Corbie?112 Constatăm că el adaugă pe listă animale comestibile. Iar dacă ar fi copiat-o pur şi simplu, de ce să fi omis papirusul?"'
In orice caz. diploma de la Corbie şi concluzia ce se poate trage din ea sunt de ajuns ca să demonstreze importanţa esenţială a comerţului cu mirodenii în epoca merovingiană. Şi fără îndoială că ceea ce este adevărat pentru Galia este valabil şi pe malurile Mării Tireniene.
Un alt articolul de consum provenit din Orient este Papirusul "*. Egiptul deţine monopolul aprovizionării în-
79
tregului Imperiu cu materialul curent de scris, pergamentul fiind rezervat înscrisurilor de lux. Practicarea scrisului s-a menţinut în tot Occidentul înainte de năvăliri, ca şi după ele. Face parte din viaţa socială. întreaga viaţă juridică, cea administrativă, adică însăşi funcţionarea mecanismului statal se bazează pe scriere; tot astfel şi relaţiile sociale. Negustorii au funcţionari numiţi mercenarii li-tterati. E nevoie de imense cantităţi de papirus pentru a ţine registrele fiscului, pentru notarii tribunalelor, pentru corespondenţa privată, pentru mănăstiri. Cea de la Cor-bie, după cum s-a văzut, consumă pe an cincizeci de suluri (torni) de papirus obţinute de la cellarium fisei din Fos. Este foarte evident că în porturi, această marfă se descarcă în cantităţi enorme.
Remarca lui Gregoire de Tours în legătură cu colegul său de la Nantes, ale cărui injurii de s-ar scrie, n-ar încăpea pe tot papirusul debarcat la Marsilia"5, este o dovadă izbitoare a abundenţei importului de papirus. Pe de altă parte, tot din papirus se face fitilul lumânărilor şi, uns cu ulei"6 el este utilizat pare-se la confecţionarea apărătorilor de vânt pentru lanterne; faptul că există în mod curent în prăvăliile din Cambrai dovedeşte că se găsea în toată ţara n. Era aşadar obiect de consum şi în consecinţă de comerţ en gros, pornind de la Alexandria spre toată Mediterana. Dovada materială a răspândirii sale există în frumoasele documente regale păstrate la Arhivele naţionale de la Paris118, precum şi în câteva acte particulare; comori salvate în nenumăratele scrinia în care peisoanele particulare îşi păstrau corespondenţa şi hârtiile referitoare la afaceri, după cum oraşele păstrau actele inserate în gest a municipal ia.
Fragilitatea papirusului în clima din nordul Europei explică faptul că ne-au rămas atât de puţine documente, ceea ce ar putea să ne inducă în eroare cu privire la cantitatea de papirus consumată. Pe de altă parte, numărul mare de informaţii pe care îl deţinem despre Galia, datorită lui Gregoire de Tours, nu trebuie să ne facă să uităm că în Italia şi în Spania se consuma desigur o cantitate mai importantă, alimentată în consecinţă de un import deosebit de activ.
80
L O altă marfa ocupă de asemenea un loc foarte important în comerţul vremii: uleiul. Era de uz curent în primul rând în alimentaţie, căci s-ar părea că în Galia meridională se gătea mai ales cu ulei, ca şi în Spania şi în Italia. Măslinii indigeni nu dădeau o producţie suficientă pentru a acoperi consumul. Trebuia deci să se importe. Era necesar cu atât mai mult cu cât în biserici se folosea uleiul, aşa cum mai târziu avea să se folosească ceara. în Imperiu, Africa era marele producător de ulei şi aşa va rămâne până la cucerirea musulmană. Uleiul era expediat din Africa în orcae. între 509 şi 511, Theodoric îi scrie episcopului de Salone"9, dându-i-1 în grijă pe negustorul Johanes care i-a furnizat episcopului sexaginta orcas o/ei ad implenda liiminaria şi cere să fie plătit. Şi scrisoarea arată în continuare că aceasta era doar o par-vitas, adică un fleac. Gregoire de Tours dă informaţii cu privire la comerţul cu ulei din Marsilia120; vorbeşte despre un negustor căruia i s-au furat, pe chei, 70 orcae de ulei121. Un document semnat de Clovis al Hl-lea, în 692, reînnoit în 716, dar care-şi are obârşia la Dagobert I (t639), îi acordă mănăstirii Saint-Denis o rentă anuală de 100 de sons, cu care actores regii vor cumpăra ulei de la cellarium fisei, conform unui ordo catabolim. Un înscris al lui Marculf citează Marsilia drept portul de unde se face de obicei aprovizionarea cu liiminaria "\ Acest ulei urcă deci până în nord. Textul referitor Ia Corbie, din 716, în care se menţionează 10 000 de livre de ulei, confirmă acest lucru. Nu se poate considera că ar fi vorba aici despre ulei din Provence, de vreme ce era depozitat în cellarium fisei124. Un text care pomeneşte despre exportul de ulei prin Bordeaux ne permite să credem că acest ulei era expediat de la Marsilia125.
Toate acestea atestă relaţii cu Africa. Dar faptul foaite ciudat că în Spania şi în Galia se foloseau cămile drept vite de povară, scoate încă şi mai clar în evidenţă aceste raporturi. Cămilele nu pot proveni decât din Africa şi au fost introduse la Roma în secolul al Il-lea. Evident, se vor fi răspândit pe malul nordic al Mediteranei înaintea năvălirilor. Gregoire de Tours1"6 menţionează cămilele şi can încărcaţi cum ingenti pondere auri alque urgenţi şi
81
I
«iţii
■uiţi
t0tPemarec2 " Care se <*uceala r ' Vâ
Pe
82
-epeSf^-'='.^IVnMea,când
cupnndea case mari cu e a^a a ? fOa'1e P°Pul« ?i
-a- văd la Ostia. Gregoiret Toc3? ^ Căr°r rui"e i
soane care mor într-o singură ca'ac P°me"e?te °Pt per-
vorba despre un bloc c?£S ?*. <* * d°vedi c* e
concluzie se poate trage şi dn frP '"^'^ Acee*?<
acest oraş maritim, în UmnulT "fa ePid^iilor în
566-59,) de exemplu 0^3?' l"6^ ^irca epidem,e care durează două "uni'" S - ^ aduce °
bonne. î„ 598-599 îf^™"' * Prove«ce, la Na '
care - *** - ^u", ssr^sr ° «**£
3- COMERŢUL INTERIOR
Este desigur imposibil de admis că negustorii orientali, evrei şi de alte naţionalităţi, se mărgineau să importe în , bazinul Mării Tireniene fără să exporte nimic. £ evident că navele lor nu circulau goale. Probabil că principalul negoţ era cel cu sclavi. Se ştie că şi după secolul al V-lea, sclavia, casnică şi rurală, este încă extrem de răspândită. Aş fi chiar înclinat să cred că invaziile germanice i-au adus un plus de prosperitate. Germanicii cunoşteau sclavia, ca şi romanii, aşa încât au adus probabil cu ei un mare număr de sclavi. Războaiele lor împotriva barbarilor de dincolo de Rin şi cele împotriva longobarzilor trebuie să fi contribuit şi ele la consolidarea sclavagismului. Pe de altă parte, Biserica, deşi îi admitea pe sclavi la Sfintele Taine şi le recunoştea dreptul, sau mai bine zis obligaţia de a se căsători, în principiu, n-a atacat şi nici n-a condamnat instituţia servilă'40. Aşadar, mancipia se întâlnea peste tot, nu numai pe marile moşii, dar şi in slujba oricăror persoane cu oarecare avere. Deşi mulţi erau eliberaţi, tot mai rămâneau destui sclavi, iar numărul lor era menţinut prin noi transporturi care soseau mereu'4'. Popoarele barbare erau marele rezervor de sclavi. Un anume Samo, despre care se scrie în Fredegaire'42, era 83
desigur negustor de sclavi; el ajunge prin 623-624 la populaţiile vendes în fruntea unui grup de aventurieri, Aceşti aventurieri, ca şi varegii în secolul al IX-lea în Rusia, organizau expediţii de capturare a sclavilor şi, foaite probabil se mai alegeau şi cu blănuri. Populaţia vendes fiind alcătuită din păgâni, aceştia puteau fi cumpăraţi şi vânduţi fără scrupule, întrucât sinoadele nu se opuneau decât vânzării în afara regatului a sclavilor creştini, ceea ce dovedeşte tocmai faptul că sclavii erau vânduţi în străinătate141.
Samo nu era de altfel singurul care se ocupa cu acest comerţ, deoarece, devenit rege al populaţiei vendes, a pus să fie ucişi nişte negustori franci, ceea ce a provocat războiul dintre el şi Dagobert. Suirea sa pe tron permite să-i asemănăm întru totul pe vendes cu varegii. Se poate presupune pe de altă parte că el însuşi le vindea barbarilor arme, aşa cum procedau şi negustorii necinstiţi din zona de frontieră, împotriva cărora s-a legiferat atât de mult. In rest, deşi în Frede'gaire Samo este numit negu-cians, iar tovarăşii săi negutiantes, nu putem să-l considerăm un negustor profesionist, ci doar un aventurier.
în Galia se vindeau şi sclavi mauri; alţi sclavi proveneau din Turingia şi din Anglia144.
Pe piaţa Marsiliei existau mari cantităţi de sclavi din insulele Britanice de unde, în 595, Grigore cel Mare cumpără câţiva ca să-i trimită la Roma să fie convertiţi145. Erau probabil prizonieri din timpul războaielor dintre bri-toni şi saxoni, transportaţi pe mare până în Galia. Poate că aceştia erau oamenii pe care îi răscumpără sfântul Amand (f674-675) în ţinutul Gând146. Tot oameni din nord erau fără îndoială şi sclavii duşi de un negustor în împrejurimile oraşului Cambrai, menţionaţi în Vita Gau-gericiw. Peste tot se găseau sclavi de cumpărat. Gregoire de Tours'48 vorbeşte despre nişte sclavi saxoni aparţinând unui negustor din ţinutul Orleanais.
în Fredegaire se povesteşte149 că Bilichildis. care a devenit soţia lui Theudebeit, fusese cumpărată de la nişte negociatores de către Brunhilda, desigur pentru frumuseţea ei.
Registrele de taxe pe circulaţia şi expunerea mărfurilor de la Atras şi Tomnai demonstrează că au tranzitat pe acolo sclavi, pentru care negustorii au achitat impozite1""1".
84
Toţi aceşti sclavi, capturaţiIM de către oameni de teapa lui Samo sau aduşi din Britania, erau îndreptaţi către porturile Mediteranei15:. Se găsesc de vânzare la Narbonne'5\ Se găsesc şi la Neapole'54, unde soseau desigur via Marsilia, marea piaţă de sclavi155.
Un mare număr de negustori se ocupau cu acest comerţ cu sclavi156. Se pare că negustorii erau în special evrei. Sinodul de la Mâcon, din 583, le permite creştinilor să le răscumpere evreilor sclavii contra sumei de 12 sous, fie pentru a le reda libertatea, fie pentru a-i lua în serviciul lor. Sunt citaţi evrei negustori de sclavi la Nar-bonne157 şi la Neapole158.
Putem deci trage concluzia că pe malurile Mării Tire-niene se desfăşura un important comerţ cu sclavi; şi fără îndoială, corăbiile care aduceau mirodenii, mătăsuri, papirus, transportau sclavi spre Orient.
Galia pare a fi livrat Orientului, în afară de sclavi şi îmbrăcăminte, ţesături, lemn de construcţie, poate chiar şi garantă: Grigore cel Mare cumpără haine la Marsilia şi la Arles şi expediază la Alexandria lemn cumpărat în
/-> i ■ 159
Galia .
în orice caz, marea circulaţie a aurului ne obligă să admitem o intensă activitate de export.
Alături de acest comerţ internaţional în care străinii deţin rolul principal, comerţul intern are o importanţă mare în viaţa economică a Occidentului. în acest sector însă situaţia se schimbă. Evident, după cum am văzut, evreii se disting, şi probabil şi sirienii stabiliţi în ţările respective, dar, alături de ei, indigenii ocupă un loc important. Este evident că se găseau printre ei nu numai mici prăvăliaşi, ci şi mari negustori profesionişti'60.
întâmplarea relatată de Gregoire de Tours cu privire la negustorii din Verdun'61 este caracteristică în această privinţă: în timpul episcopului Desideratus (prima jumătate a secolului al Vl-lea), mizeria copleşeşte oraşul aşa încât episcopul ia cu împrumut 7 000 de aurei de la regele Theodebert şi-i distribuie unor cives „at i/li negotia exercentes divites per hoc effecii sunt el usqne hoclie magni habentur". Aceasta dovedeşte negreşit că există un comerţ foarte activ162. Remarcabil este faptul că episcopul îi cere regelui să sprijine comerţul oraşului său
85
s/cu/ reliquae habem; trebuie să tragem de aici concluzia că activitatea comercială se desfăşoară în toate oraşele16'.
Gregoire de Tours'64 relatează, între altele, un fapt divers care aruncă o vie lumină asupra vieţii comerciale a vremii; "Intr-o perioadă de lipsuri, negustorul Cbristofo-rus din Tours a aflat că a sosit la Orieans un stoc mare de vin. El pleacă imediat, cu mulţi bani la el, daţi de socrul său, desigur tot negustor, cumpără vinul, îl încarcă în bărci, apoi se pregăteşte să se întoarcă la el acasă călare, dar este ucis pe drum de cei doi sclavi saxoni care-l însoţeau". Acesta este un tip de afacere care nu are câtuşi de puţin caracter medieval. Acest Christoforus este evident un mare negustor, adică un angrosist care vrea să dea o lovitură luând toată marfa disponibilă pe piaţă. Şi acţionează singur. Nimic nu aminteşte în acest tip de comerţ ghildele sau bursa; este un comerţ individualist de tip roman165. Şi Gregoire de Tours ne semnalează că şi alţi negustori practică acest gen de speculăl66.
Frauda aduce de asemenea profituri. Acelaşi Gregoire de Tours167 ne istoriseşte povestea unui negustor care, cu un trians, câştigă 100 solid/ falsificându-şi vinul. Aici este vorba desigur de un negustor cu amănuntul.
Faptul că şi în Italia există negustori profesionişti, e neîndoielnic; e suficient să-i menţionăm pe negustorii longobarzi care deservesc armata. Ei alcătuiesc o clasă socială independentă de oameni care trăiesc din vânzări-cumpărări. Ca dovadă că sunt foarte numeroşi: stagiul lor militar este reglementat separat168
E evident că negustoria a produs mari beneficii. Se pare că prada obţinută în Poitou în urma jefuirii unor negustori de către fiii lui Wado, a fost considerabilă160
Avem însă dovezi mai precise. Epitaful unui negustor din Lyon precizează că acesta era „mângâierea celor mâhniţi şi adăpostul sărmanilor"; trebuie să fi fost deci foarte bogat170
în 626, negustorul Jean lasă moştenire nişte proprietăţi abaţiei Saint-Denis şi altor biserici din dioceza Parisului' '. întrucât donaţia este confirmată de rege, înseamnă că era vorba despre bunuri substanţiale. Fortunat scrie un epitaf pentru negustorul fulianus, cunoscut pentru pomenile sale generoase17". în 651, Leodebode, abate
Dostları ilə paylaş: |