Horia sima

14. ÎNFRÂNGEREA LUI ANTONESCU

Miercuri, 22 Ianuarie, lovitura de Stat a lui Antonescu se împotmolise. Nu mai avea alta perspectiva decât sa capituleze. Faptul nou care se întâmplase în aceasta zi era aparitia multimilor de la sate, care invadasera capitalele de judet, zeci de mii, sute de mii de oameni din rezerva natiunii, se concentrasera la orase, ascultând de comanda sefilor legionari si marind cu prezenta lor masiva capacitatea de rezistenta a Miscarii. Generalul nu mai era capabil de nici o miscare, de nici o initiativa, din cauza aluviunilor de mase populare. Era mai mult decât înfrânt. Blocat, sufocat, strivit literalmente de acest torent popular.

Trebuie spulberata o alta defaimare pusa în circulatie de propaganda antonesciana: ca legionarii au tras în armata. Nicaieri si niciodata, în nici o parte a tarii, nu s-a tras în ostasi. În schimb, în anumite locuri trupa, la ordinele unor ofiteri inconstienti, a tras în legionari, facând victime. Si în acest caz, desi în legitima aparare, legionarii n-au ripostat.

N-a cazut nici un soldat ucis de legionari. Au murit doi soldati la Bucuresti, dar accidental. Unul din cauza unei ciocniri de masini, iar altul ars tot printr-un accident. Aceste cazuri accidentale de soldati morti au fost exploatate la maximum de propaganda antonesciana. În special s-a facut mare vâlva ca legionarii ar fi stropit cu benzina un soldat si i-ar fi dat foc, când în realitate acesta a fost victima unei întâmplari nenorocite.

Legionarii nu puteau trage în armata, desi aveau si ei ceva arme, din doua motive:

1. Respectul ce-l purtau institutiei militare.

2. Nu puteau trage în proprii lor frati si camarazi, caci multi soldati concentrati pe vremea aceea proveneau din rândurile miscarii.

Din cauza acestor conflicte sufletesti, legionarii se aflau în stare de inferioritate fata de atacatori. Suportau focul militarilor fara sa raspunda, iar daca ripostau vreodata, nu era spre trupa, ci rafale trase în aer, spre intimidare. Norocul legionarilor în aceste zile a fost ca atâtia generali bravi si întelepti au refuzat sa asculte de ordinele scelerate ale lui Antonescu.

În dupa amiaza de 22 Ianuarie, ma cauta, la locuinta unde ma ascundeam, Nicolae Petrascu, Secretarul General al Miscarii. Venea de la Legatia Germana, unde avusese, o întâlnire cu Fabricius. Acesta continua sa reprezinte interesele Reichului, în lipsa titularului nou numit Killinger, care nu aparuse înca la Bucuresti. Ce-mi spune Petrascu?

– Am fost chemat la Legatia Germana, unde am avut o întrevedere cu Fabricius. Acesta mi-a comunicat pe un ton grav ca Generalul Antonescu este decis sa se retraga si vrea sa lase puterea unui guvern propus de mine. Sa-i comunic în graba numele viitorilor ministri.

Daca comunicarea ar fi venit direct de la Antonescu, m-as fi îndoit de veracitatea ei. Petrascu vorbise cu Fabricius si comunicarea fusese transmisa prin el. Era angajat în declaratie si Reichul german. Decizia lui Antonescu de a se retrage nu putea reflecta decât o sugestie de la Berlin, având în vedere situatia haotica creata în tara de lovitura de Stat a acestuia. Aceasta a fost interpretarea mea de atunci. Antonescu capituleaza si vrea sa asigure o succesiune normala.

În cursul guvernarii noastre, de cate ori izbucnea vreo neîntelegere intre noi, Generalul mi-a spus nu odata, ci de zeci de ori, ca vrea sa se retraga. Dar asta era teatru. Vroia sa pipaie pulsul interlocutorului sau. Si lui Maniu i-a oferit de nu stiu câte ori, când se agravase situatia de pe front, sa ia conducerea guvernului, stiind prea bine ca va refuza! Când a fost arestat de Rege si deposedat de titlul sau, a avut un acces de furie, amenintându-i pe toti ca, „mâine vor fi împuscati”. Antonescu era un patimas al puterii, reprezentând tot sensul vietii lui. Posesia puterii o punea mult deasupra intereselor tarii.

Am crezut ceea ce mi-a comunicat Petrascu, pentru ca era cu garantia lui Fabricius. Am socotit ca este o indicatie de la Berlin, care fusese informat ca noi am fost victimele unei agresiuni neprovocate si n-am facut decât sa aparam fiinta Statului existent. Si atunci m-am apucat sa redactez în graba o lista de guvern, din care nu lipseau vechile nume de legionari, adaugând altele, în special în sectorul militar. În ce priveste pozitia Generalului, am menajat-o pe cât am putut si în aceste împrejurari exceptionale, când varsase sânge de legionar. Aflând ca vroia sa se retraga, i-am trimis vorba sa accepte sa ramâna mai departe în fruntea Statului, iar mie sa-mi transmita numai conducerea guvernului. Era un semn de atentie si recunostinta din partea mea pentru colaborarea noastra. Cu aceasta lista s-a prezentat Petrascu la Legatia Germana si i-a predat-o lui Fabricius.

Decizia lui Antonescu oglindea de fapt situatia reala a tarii. Nu mai putea guverna. Era blocat. Nici marile comandamente militare nu mai raspundeau ordinelor lui! Ce era sa faca? Berlinul nu-i daduse înca avizul în dupa amiaza de 22 Ianuarie.

Mai târziu, Antonescu s-a exprimat ca cu lista de întocmita de mine, am vrut sa-l fac „din cal magar”. Nimic mai fals. Fabricius i-a declarat lui Petrascu ca Generalul vrea sa se retraga din toate functiile, inclusiv cea de Sef al Statului. A fost un gest prevenitor al meu, când l-am rugat sa ramâna în fruntea statului.

S-a mai spus dupa ce conflictul se transase la Berlin în favoarea lui Antonescu, ca eu i-as fi dat Generalului un ultimatum când i-am prezentat lista noului guvern.

A nu se confunda acest episod cu interventiile a diverse personalitati legionare, senatori ai miscarii, pe lânga Antonescu, ca sa se ajunga la o întelegere. Aceste demersuri s-au realizat independent de mine si n-am stiut nimic de ele. Dupa cum se stie, nu s-a ajuns la nici un rezultat.

 

15. APELURI DISPERATE LA BERLIN

Strâns în chingi în tara, paralizat în încercarea lui de a rasturna prin forta Statul National-Legionar, Generalul Antonescu si-a pus ultima lui nadejde la Berlin. Mai exista o instanta suprema, Hitler, care putea sa-l salveze.

La ultima lui întrevedere cu Hitler, în 14 Ianuarie 1941, la Obersalzburg, Antonescu reusise sa-i smulga Führerului consimtamântul pentru a lua masuri „de restabilire a ordinii interne”. Obtinuse, cum s-ar zice, mâna libera de la Hitler pentru a stârpi „anarhia legionara”. Dându-i aprobarea, Hitler credea ca Generalul, sprijinit de armata, nu va întâmpina greutati ca sa curete statul de elemente ostile conducerii lui… asa cum a procedat el, în Iunie 1934, contra capeteniilor S.A. Antonescu, la rândul lui, era tot atât de încrezator în puterile lui. Avea doar experienta loviturii de stat de pe timpul regelui Carol si credea ca lucrurile se vor desfasura dupa acelasi calapod. Cu ajutorul armatei se va înfrunta cu legionarii, expulzându-i din functiile ce le ocupau în stat. Deci, nici unul si nici altul nu se îndoiau, când s-au despartit la Berchtesgaden, ca problema legionara va fi repede rezolvata.

Dar iata ca socotelile nu au iesit dupa dorinta lor. În 21 Ianuarie, când Antonescu daduse ordinul ca legionarii sa fie scosi din Prefecturile, Primariile si Chesturile ce le ocupau în mod legal, s-a izbit de o puternica rezistenta. În cursul operatiunilor de „curatire a terenului”, o serie de înalti comandanti ai armatei au refuzat sa exercite ordinele lui nefaste, adoptând o atitudine de expectativa, ceea ce a înlesnit contraatacul Legiunii si mobilizarea maselor populare. În 22 Ianuarie, „rebelii” erau concentrati cu zecile de mii la portile consiliului, iar în provincie dominau în cea mai mare parte a tarii.

Perspectiva era sumbra pentru Conducator. Cum am scris în capitolul anterior, Antonescu se gândise în amiaza acestei zile, 22 Ianuarie, sa lase puterea. În acest scop mi-a trimis vorba prin Fabricius sa-i întocmesc o lista a noului guvern. Caci daca Hitler nu-i sarea în ajutor, cu fortele de care dispunea în România, trebuia sa capituleze.

Si acum trebuie sa urmarim cu foarte mare atentie ce s-a petrecut dupa acest esec, pentru a descoperi noua postura a Generalului. Ce cerea de asta data Antonescu prin mijlocirea lui Fabricius? Nu neutralitatea armatei germane din România pâna ce el îi va lichida pe „rebeli”, asa cum primise aprobarea în audienta din 14 Ianuarie, ci interventia directa a armatei germane, alaturi de el, contra legionarilor. Deosebirea era enorma. În 14 Ianuarie se multumise sa ceara de la Hitler acordul sau, pentru a restabili „ordinea interna”, cu propriile lui forte, adica întrebuintând exclusiv armata româna. Cum operatia lui nu daduse rezultatul asteptat, ci dimpotriva, se soldase cu o amenintare iminenta pentru propria lui securitate politica, acum cerea un lucru si mai grav, incalificabil din punctul de vedere al demnitatii nationale, ca si cum am fi fost o tara ocupata: ca armata germana din România sa intre în actiune alaturi de armata româna pentru a zdrobi rezistenta legionara.

De la 14 Ianuarie la 22 Ianuarie, Antonescu facuse un salt din pozitia de aliat al Reichului în aceea de vasal al Reichului. Una e ca sa fii de acord cu Antonescu pentru expulzarea legionarilor din stat, pentru motive de dezordine în exercitarea functiilor ce le detineau, si cu totul altceva sa te amesteci în afacerile interne ale României, cu toata forta militara de care dispui în aceasta tara, pentru a salva pozitia politica a Conducatorului, amenintata sa se prabuseasca.

Complicele lui Antonescu, Fabricius, si-a îndeplinit si de data aceasta misiunea lui întunecata, cu zel si ardoare. În aceste momente critice, când se hotara soarta tarii, Fabricius nu s-a mai despartit de Antonescu. Era mai mult la Presedintie, pentru a primi ultimele informatii, decât la Legatie. Permanent agatat de telefon, trimitea rapoarte peste rapoarte Ministerului de Externe, Cancelariei Reichului si sefilor militari care îi cerea lamuriri. Fabricius zugravea situatia din România în culorile cele mai negre. Se poate ajunge la razboi civil. În miscare s-a infiltrat un mare numar de agenti comunisti care provoaca dezordini si atâta la revolta contra sefului statului. Interventia armatei germane este neaparat necesara pentru a se pune capat tulburarilor. Altminteri, este periclitata însasi securitatea Reichului în România, ca baza operativa pentru proxima campanie din Balcani.

Fara îndoiala ca Hilter, în fata acestor cereri repetate ale lui Fabricius de a veni în ajutorul lui Antonescu, a fost pus într-o situatie grea. Alte surse informative nu avea, decât ceea ce-i raporta ministrul lui de la Bucuresti, care, la rândul lui, repeta aidoma ce-i spunea Antonescu. Nu era usor sa ia o decizie atât de grava. Caci una e o rafuiala între Antonescu si Horia Sima si cu totul altceva sa iei partea lui Antonescu contra legionarilor, care si ei erau prietenii Germaniei. Dupa lungi sovaieli, raspunsul de la Berlin a venit târziu de tot, spre miezul noptii, 22 Ianuarie, si era pe placul lui Antonescu.