I. Introducere în studiul Liturgicii Ce este Liturgica?

Controversa pascală şi fixarea definitivă a datei Paştilor

Până în sec. II diferitele date de prăznuire nu au creat tensiuni şi neînţelegeri. În secolul II însă chestiunea datei paştilor a dus însă la o controversă majoră ce puteea să sfârşească într-o schismă de proporţii între susţinătorii Paştelui duminical şi cel quartodeciman. Controversa, după cum relatează Eusebiu de Cezareea,⁸⁴ a put fi aplanată în urma numeroaselor sinoade locale şi a unei intense corespondenţe purtată pe această temă.

Fără a se şti cu certitudine cine a declanşat disputa, Eusebiu ne lasă să înţelegem că promotorii faimoasei controverse pascale au fost papa Victorin şi episcopul Policrat de Smirna. Cel puţin din scrisorile adresate episcopului de Roma de către Policrat se poate afirma că Victorin a avut un rol de lider-acuzator în această dispută. Argumentul lui Policrat în favoarea Paştelui quartodeciman este vechimea; în sprijinul său episcopul de Smirna invocă numele a multor personalităţi ale Bisericii printre care apostolii Ioan li Filip, episcopul Policarp, Meliton de Sardes etc. «Toţi aceştia au ţinut ca ti a sărbătorii Paştilor ziua a paisprăzecea, în conformitate cu Evanghelia, fără a schimba nimic, credincioşi regulei credinţei. Eu însumi […] respect tradiţia înaintaşilor mei». În urma răspunsului ferm a lui Policrat care nu accepta să respecte Paştile duminical, papa Victorin trimite scrisori tuturor episcopilor cu decretul de excomunicare a provinciei Asia. Mulţi episcopi se opun reacţiei radicale a lui Victorin. Printre ei, episcopul Irineu de Lyon, adept al Paştelui duminical, îşi argumentează poziţia sa favorabilă unor tradiţii locale, invocând o întâmplare din trecutul Bisericii: Aflat în vizită la Roma, Policarp - episcop de Smirna, adept al Paştelui quartodeciman, este lăsat să săvârşească euharistia fără vreo oprelişte din partea papei Anicet. Cei doi episcopi s-au despărţit în pace fără ca vreunul să încerce a-i impune celuilalt poziţia sa. «Diversitatea nu făcea decât să confirme unitatea» îi scrie Irineu papei Victorin.

Contrar aparenţelor, controversa pascală s-a datorat nu atât datei cât mai ales problemei ajunării pascale. În tradiţia quartodecimană veche, când Paştile gravita în jurul Patimilor şi mai ales în jurul Cinei memoriale, postul se încheia în noaptea dinspre joi spre vineri, când aveau loc privegheri şi agape. Ceilalţi, după cum am văzut în textul preluat de la Eusebiu, considerau că «Paştile să nu se serbeze în nici o altă zi, ci numai în cea în care a înviat Mântuitorul, socotindu-se că nu-i îngăduit să sfârşeşti postul în altă zi decât în ziua învierii Mântuitorului nostru.»⁸⁵ Aceştia considerau postul încheiat trei zile mai târziu, adică duminica.

Chestiunea datei Paştilor a fost tranşată definitiv în favoarea Paştelui duminical la Sin. I Ecumenic. Atunci s-a hotărât (fără a se emite vreun canon în acest sens) ca Învierea Domnului să fie prăznuită în prima duminică cu lună plină după echinocţiul de primăvară. În caz că în acea duminică s-ar fi întâmplat să cadă 14 Nisan (Paştile iudaic), Învierea se amâna pentru duminica succesivă. Pentru buna rânduială şi un calcul exact al datei Paştilor, Biserica Alexandriei, centru astronomic vestit, era însărcinată pe viitor cu responsabilitatea comunicării datei celorlalte Biserici.

Paştele este astfel calculat în funcţie de cele două corpuri cereşti: soarele (echinocţiul) şi luna plină. Acest fapt determină o incidenţă a datei Paştilor într-un interval de 35 de zile, între 22 martie şi 25 aprilie, după stilul vechi, 4 aprilie şi 8 mai după stilul nou.(22 martie+13=4 apr.)

Datorită diferenţelor privind calendarul (vezi supra cap. 2.1.4.), între Bisericile care ţin Paştile pe “stil nou” şi celelalte poate fi o diferenţă de până la cinci săptămâni. Acest fapt a determinat ca în repetate rânduri Bisericile să caute o modalitate de a săvârşi Paştile la aceeaşi dată. Propunerea ca această dată să fie 9 aprilie sau cea mai apropiată duminică, corespunzător datei de 14 Nisan a anului în care a înviat Domnul Hristos (33 d.H.) a fost respinsă de Conferinţa Ortodoxă de la Chambesy din anul 1977, propunându-se varianta păstrării principiilor aprobate la sin. I ecumenic, dar cu dorinţa adoptării în viitor a noului calendar de către toate Bisericile Ortodoxe.⁸⁶

Paştile a fost întotdeuna motiv de bucurie. Postul se încheia în ajun când erau botezaţi şi catehumenii iar strălucirea zilei de praznic se revărsă asupra perioadei următoare – Săptămâna luminată, care era trăită ca o prelungire a Paştelui. Neofiţii purtau în această săptămână haina albă a botezului (numită din acest motiv, în apus, “settimana in albis”) şi primeau o instrucţie catehetico-mistică.