Dezvoltarea disciplinei penitenţiale
Numărul mare de convertiţi duce la o scădere a disciplinei morale. La această nouă situaţie Biserica reacţionează pe două căi: a). apariţia martiriului alb – monahismul, expresie a dorinţei reafirmării unei vieţi creştine autentice; b) dezvoltarea unei discipline penitenţiale aspre.
Monahismul de tip ascetic, bazat pe relaţia maestru-ucenic crează premizele dezvoltării unei pocăinţe/spovedanie mult mai frecvente decât în primele veacuri. Ucenicul este îndemnat (uneori chiar zilnic) să-şi mărturisească faptele şi gândurile duhovnicului care îl asistă în formarea / transformarea (μετανοια) sa lăuntrică. Formularele monahale de tipul celor ale Sf. Vasile sau Pahomie reliefează o amănunţită şi severă supraveghere a ucenicilor, în gândurile şi faptele lor.
În viaţa civilă situaţia este cu totul alta. Creştinii care au comis păcate grave (apar ulterior şi formulare care le ierarhizează) sunt îndepărtaţi de la viaţa comunitară şi de Sf. Împărtăşanie. În acelaşi timp sunt îndemnaţi a urma un parcurs penitenţial pentru a putea obţine iertarea şi împăcarea Bisericii. Acest parcurs se compunea dintr-un lung şir de privaţiuni şi abstinenţe, rugăciuni, metanii şi milostenie în acord cu gravitatea păcatelor. Penitenţii asistau doar la Liturghia Cuvântului la sfârşitul căreia erau concediaţi după o rugăciune şi o binecuvântare din partea episcopului. Împăcarea cu Biserica se realiza de obicei în Săptămâna Mare printr-un rit de punere a mâinilor şi o rugăciune rostită de episcop.
Toată această practică duce însă la dispariţia principiului vechi al irepetabilităţii penitenţei. (Iertarea se acorda prin Botez, şi în mod excepţional încă o dată în viaţă) şi apariţia tipului liturgic al spovedaniei aşa cum îl avem azi.
| 
