I. Introducere în studiul Liturgicii Ce este Liturgica?

4. Ierarhia Bisericii în epoca Apostolică

Tradiţia şi practica veche bisericească mărturisesc nu numai existenţa ierarhiei bisericeşti în cele trei trepte ale ei: episcopii, preoţii şi diaconii, distincte întreolaltă, dar şi ca o categorie aparte de restul credincioşilor, având un caracter sacramental-haric şi drepturi şi funcţii specifice treptei respective, precum şi o poziţie importantă şi esenţială în viaţa Bisericii.

Sf. Părinţi ne-au lăsat nenumărate mărturii nu numai despre existenţa şi distincţia clară între cele trei trepte ierarhice, dar şi despre caracterul sacramental haric al ierarhiei bisericeşti, precum şi despre necesitatea şi importanţa ei vitală în viaţa Bisericii.

Sf. Clement Romanul arată cum, urmând poruncii Mântuitorului, Sf. Apostoli au procedat la hirotonia şi aşezarea episcopilor şi diaconilor în comunităţile creştine înfiinţate. «Primind deci porunca şi lămurindu-se prin învierea Domnului nostru Iisus Hristos şi fiind întăriţi în cuvântul lui Dumnezeu şi înarmaţi cu lămurirea Duhului Sfânt au ieşit să propovăduiască evanghelia despre împărăţia lui Dumnezeu. Pe când vesteau deci în ţări şi cetăţi şi botezau pe cei ce ascultau de voinţa lui Dumnezeu, aşezau pe cei ce credeau întâi dintre aceştia, cercetându-I cu duhul, ca episcopi şi diaconi pentru cei ce aveau să creadă. ŞI aceasta nu era ceva nou» (Scrisoarea I Către Corinteni, 18). Acelaşi Sf. Părinte vorbeşte în termeni foarte clari despre existenţa, ca şi despre distincţia care există între cele două elemente componente ale Bisericii: cler şi credincioşi, datorită slujirii lor diferite. «Arhiereului îi sunt încredinţate anumite servicii şi preoţilor s-a rânduit locul lor, iar laicul în sfârşit este legat prin porunci privitoare la cei laici. Fiecare dintre noi, fraţilor, în tagma sa să se facă plăcut lui Dumnezeu în cucernicie, având conştiinţa curată şi să nu treacă peste regula hotărâtă slujbei sale» (Ibidem, 16). Clement Alexandrinul spune că Sf. Scriptură cuprinde mai multe porunci care se adresează «unele prezbiterilor, altele episcopilor, iar altele diaconilor» (Pedagogul, 3,13); De asemenea şi Origen spune că «una este datoria diaconului, alta este datoria prezbiterului, dar cea mai grea este a episcopului»(Despre rugăciune). Iar Sf. Ignatie Teoforul accentuează nu numai distincţia între toate cele trei trepte ierarhice, dar şi superioritatea locului şi slujbei de episcopi în viaţa Bisericii. «Sârguiţi-vă a săvârşi toate după voia lui Dumnezeu, stând în frunte episcopul în locul lui Dumnezeu, preoţii în locul sfatului apostolilor şi diaconii, care sunt foarte plăcuţi, având încredinţată slujirea lui Iisus Hristos» (Scrisoare către Magnezieni, 6). «Urmaţi toţi episcopului, precum Iisus Hristos urmează Tatălui şi preoţilor ca apostolilor, iar pe diaconi respectându-i ca pe o poruncă a lui Dumnezeu. Fără episcop nimeni să nu facă ceva din cele ce stau în legătura cu Biserica. Acea Euharistie să fie socotită adevărată care se săvârşeşte în prezenţa episcopului sau a acelui care primeşte de la el această însărcinare. Fără episcop nu este îngăduit nici a boteza, nici a face agape, ci ceea ce găseşte el de bun, aceea să treacă şi ca bine plăcut lui Dumnezeu, pentru ca să fie sigur şi tare tot ceea ce face» (Scrisoarea către Smirneni, 8).

Episcopul ca posesor al plenitudinii puterii harismatice devine natural şi inevitabil centrul în jurul căruia gravitează întreaga viaţă a comunităţii bisericeşti, căci ea depinde esenţial de el. Aşa vom înţelege cuvintele Sf. Ciprian după care «Episcopul este în Biserică, precum şi Biserica este în episcop şi dacă cineva nu este cu episcopul nu este nici în Biserică» (Epis. 35,1; 66,8). De aceea «unde este episcopul, acolo este Biserica» (Ep. 66,8). Episcopul este centrul puterii spirituale bisericeşti şi capul văzut al Bisericii locale, condiţia indispensabilă a existenţei Bisericii, deoarece numai el poate institui preoţi şi diaconi. «Demnitatea episcopului- zice Sf. Epifanie – are îndeosebi ca scop să nască părinţi, căci episcopilor li se cuvine a înmulţi părinţii în Biserica lui Hristos. Treapta a doua, prezbiteratul nu poate naşte părinţi. Ea naşte Bisericii, prin Botez, fii iar nu părinţi».

Dată fiind poziţia centrală a episcopului în viaţa Bisericii locale, aceasta nu înseamnă că episcopul stă oarecum deasupra Bisericii, pentru că el nu lucrează niciodată separat de Biserică, ci numai în şi cu Biserica locală pe care o reprezintă.

Sfinţii Părinţi au accentuat în acelaşi timp şi caracterul de taină, sacramental-harică a preoţiei, a ierarhiei bisericeşti, prin harul Preoţiei primit de la Dumnezeu prin punerea mâinilor episcopilor. «Se pune mâna peste om - zice Sf. Ioan Hrisostomul – dar toate le face Dumnezeu şi dreapta Lui. Din aceasta învăţăm că cei ce primesc punerea mâinilor de la arhierei, se fac părtaşi harului duhovnicesc, primesc darul Preoţiei». «Spune-mi frate - zice Sf. Ambrozie de Milan – cine dă darul Preoţiei: Dumnezeu sau omul? Fără îndoială că Dumnezeu, dar prin om. Omul pune dreapta neputincioasă, iar Dumnezeu pecetluieşte». Iar Fericitul Augustin subliniază nu numai caracterul sacramental-haric al ierarhiei bisericeşti, dar şi caracterul ei indelebil, ce nu se mai poate şterge. «Nu poate fi arătată nici o pricină de ce acela care nu poate pierde Botezul, poate pierde puterea de a-l administra. Căci şi unul şi altul sunt sacramente. Şi unul şi altul se administrează omului printr-o consacrare anumită: Botezul prin botezare; preoţia prin hirotonie».

Aşezămintele Sfinţilor Apostoli (Constituţiile Apostolice), redactate spre sfârşitul secolului IV, dar pe baza unor materiale din documente mai vechi (sec. III) reglementează (în cartea a opta, cap. 28) foarte precis şi amănunţit, funcţiile liturgice:

«Episcopul binecuvintează, nu se binecuvintează; hiroteseşte, hirotoneşte, jertfeşte, primeşte binecuvântare de la episcopi, iar nicidecum de la preoţi …

Preotul binecuvintează, nu se binecuvintează, primeşte binecuvântare de la episcop şi de la un alt preot, asemenea şi dă binecuvântare altul preot. Hiroteseşte, nu hirotoneşte…

Diaconul nu binecuvintează, nu dă binecuvântare, primeşte însă de la episcop şi de la preot. Nu botează, nu aduce jertfă. Când liturghiseşte însă episcopul sau preotul, el dă (Sfânta Împărtăşanie) poporului, nu ca preot, ci ca cel ce slujeşte preoţilor»