Icenţă,2012 N. B. Sinteze orientative realizate de studenţi. Se recomandă şi parcurgerea integrală a programei

1.5 Judecata universală sau obștea și viața veșnică

Sfântul Maxim Mărturisitorul și Sfântul Simeon Metafrastul descriind judecata universală, arătând pe Hristos ca judecător, înconjurat de scaune și de îngeri, în afirmarea că însăși arătarea lui Hristos la sfârșitul lumii înseamnă o judecată care alege pe cei trimiși la fericire de cei trimiși să ia chinurile veșnice.

Judecata universală este pusă de Sfânta Scriptură și de Sfinții Părinți în strânsă legătură cu sfârșitul sau cu înnoirea lumii și cu învierea morților, care sunt și ele simultane cu venirea lui Hristos, sau cauzate de ea. Pe de altă parte Sfânta Scriptură și de Sfinții Părinți vorbesc de o judecată pe care o va face Hristos îndată după a doua venire a Lui și după învierea morților, într-o atmosferă de mare solemnitate. Conform Vechiului Testament și Noului Testament, Hristos va face judecata șezând pe tron. După Apocalipsă, însăși judecata aceasta provoacă sfârșitul lumii.

Totul va fi copleșit de slava feței lui Hristos. Dar aceasta va apărea celor ce nu L-au cunoscut ca foc consumator, iar celor drepți, ca lumină iubitoare a toate acoperitoare. Daniel vorbește pe lângă scaune, de mii și mii de îngeri ce-i slujesc Lui și de întunericuri. Prin aceasta se accentuează și mai mult autoritatea copleșitoare a Judecătorului, interesul infinit cu care se așteaptă de toată creația acestui act de supremă revelare a viitorului ei și semnul desfășurării ei în timp și frica nemăsurată a celor ce așteaptă decizia lui Hristos cu privire la veșnica lor existență.

Criteriul judecății va fi practicarea sau nepracticarea iubirii de oameni, care-și are temelia fermă în vederea lui Dumnezeu prin om, în înrădăcinarea lui în Dumnezeu, în înțelegerea semenului ca chip al lui Dumnezeu. Prin aceasta însuși cel ce iubește se realizează ca chip al lui Dumnezeu, ca om adevărat.

Eu-l divin care Se manifestă prin umanitatea lui Hristos, Care S-a făcut și eu-l uman, are o lărgime, o complexitate divină, o adâncime infinită, prin care-Și manifestă caracterul Lui de model și de temei al tuturor ipostasurilor omenești și ca izvor al puterii lor de iubire, manifestându-Se totuși omenește. Fiecare dintre noi va iubi pe Hristos deplin numai când va iubi pe orice om, căci neiubind un om, nu iubești o rază a lui Hristos, a Ipostasului divin în arătare omenească, mai bine zis atotomenească. Umanitatea lui Hristos e a unui Ipostas divin, deci e organul de manifestare a Eu-lui divin, modelul originar și făcătorul și susținătorul tuturor eu-rilor omenești.

Pe de altă parte faptul că Hristos judecă lumea ca om e o nouă cinste în care se arată omul, dar și o nouă îndumnezeire a omului. În înfățișarea lui, de supremă cinste, se va arăta ce ar fi trebuit să devină omul, iar în faptul că trebuie să îi judece pe oameni, contradicția în care s-au așezat, sau distanța la care au rămas față de ținta la care voia Dumnezeu ca ei să ajungă. În Hristos-Judecătorul oamenii vor vedea într-o nouă lumină umanitatea Lui, dar și pe Dumnezeu într-o nouă descoperire. Însă suprema apropiere a lui Dumnezeu de oameni, deci suprema revelare a lui Dumnezeu în Iisus Hristos, ca și suprema slavă a omenității lui Iisus Hristos și a tuturor drepților se arată în starea la care suntem ridicați noi prin judecată spune Sfântul Maxim Mărturisitorul.

Libertatea după sfârșitul timpului este revenirea la libertatea chipului dumnezeiesc în om, care, neîngustat de urmările păcatului, se va realiza definitiv atunci. Eliberarea aceasta are trei aspecte: a) înlăturarea divinizării între trup și suflet; b) unificarea trecutului și viitorului, adică a amintirii și speranței; c) sufletul atinge unitatea profundă a simțurilor și a înțelegerii.

Sfântul Maxim Mărturisitorul a apărat în chip magistral, în opera sa „Ambigua”, valoarea mișcării temporale a creației spre Dumnezeu în timp, împotriva lui Origen, care socotea mișcarea ca o cădere a sufletelor din „pliroma” inițială, în timp ce Sfântul Maxim o socotea sădită de Dumnezeu în creatură și ca manifestare a dorului acesteia spre El și a atracției exercitate de El asupra ei.

Dar tot Sfântul Maxim a afirmat în aceeași scriere că mișcarea stabilă a creaturii în Dumnezeu în viața viitoare, nu e un efort al ei, ci un dar inepuizabil al lui Dumnezeu, ca îndumnezeire fără sfârşit a ei din partea lui Dumnezeu. Iar amândouă aceste mișcări Sfântul Maxim le-a înțeles ca o creștere a iubirii între Dumnezeu și om, ca și între oamenii înșiși în Dumnezeu.

Pe cei răi mișcarea îi va face să se oprească într-o „veșnică existența nefericită”, care va pecetluită prin Judecata din urmă. Dacă „veșnica existență fericită” vine din prezenta lui Dumnezeu cel ce este cu adevărat, „veșnică existența nefericită” vine din absența Celui ce este, deci înseamnă o înspăimântătoare împuținare de existență.

Cei din rai sunt readunați în Cuvântul, prin Care și după chipul Căruia au fost făcuți, devenind la maximum asemenea Lui (Ef. 1, 10), nesăturându-se de contemplarea sensurilor fără sfârșit în El și de comuniunea iubitoare, căci participă prin El la iubirea Sfintei Treimi. Nici în iad nu mai e timp, pentru că nu se mai experiază în el nimic nou, pentru că unde nu e dialog și nu mai e speranță, nu mai e istorie. Dar eternitatea de acolo e un chin nesfârșit, e eternitatea tragicului fără ieșire, prăpastia fără fund a disperării și înlănțuirii în această stare disperată a unui labirint fără ieșire și fără noutate.

1.6 „Și viața veacului ce va să fie” – trăsătura fundamental eshatologică a Teologiei Ortodoxe (DEE)

În concepția părintelui Pavel Florenski, moaștele sfinților sunt o arvună a darului eshatologic al desăvârșirii, iar în sfinți se face văzut Duhul Sfânt. „Viața asemenea îngerilor” a monahilor este de asemenea orientată fundamental eshatologic și, prin aceasta, într-o anumită privință, e pe bună dreptate „străină lumii”. Ființa lui Dumnezeu n-o cunoaște nimeni, nici serafimii, care sunt în cea mai mare apropiere de El și totuși își acoperă fețele.

„Eshatologică”, în concepția acestuia e și lucrarea socială a creștinilor de „schimbare a lumii”. Părintele Florovsky vorbește de o „eshatologie a transformării” ale cărei efecte vor tăinui și la Judecata de Apoi.

Și pentru el „o anticipare reală a eshatonului e deja accesibilă. Altfel biruința lui Hristos ar fi în zadar”. Accesibilitatea anticipării reale a eshatonului se poate vedea și în sfera temelor eshatologice tradiționale. Nu numai futuristică, ci și deja prezentă este și nădejdea învierii creștinilor ortodocși. În pogorârea la iad a lui Hristos, adică în moartea și învierea Sa, e anticipată învierea lui Adam și prin aceasta învierea întregii umanități.

Pe de altă parte mijlocirea pentru cei adormiți este scumpă creștinilor ortodocși fiind adeseori un motiv existențial pentru participarea la cultul divin. Slujbele dumnezeiești pentru cei adormiți, pentru credincioșii ortodocși pot ruga un preot, așa-numitele panihide, sfârșesc cu strigarea de trei ori cântată a corului: „Veșnica pomenire”. În acest strigăt vibrează hotărârea celor îndurerați de a nu voi să-i uite pe cei adormiți. Este vorba despre veșnica pomenire de către Dumnezeu, care înseamnă „definitivarea existenței, nemurirea și viața veșnică”; în acest strigăt este vorba despre învierea viitoare. În „veșnica pomenire” de către Dumnezeu e deja prezentă mântuirea viitoare așteptată. Acest lucru oferă eshatologiei ortodoxe o dimensiune de bucurie – chiar dacă în permanență legată de frica înaintea sfințeniei lui Dumnezeu.

Manualele de Dogmatică, și numai ele, învață cei drept Judecata de apoi și, legat de aceasta, chinurile veșnice ale iadului. Dar această învățătura nu devine independentă de bucuria eshatologică și conduce uneori mai de grabă la speranța ocazional exprimată în teologia ortodoxă, și de sigur respinsă adeseori, în mântuirea tuturor, așa numita apokatastasis paton, „restaurare a tuturor”.

Sinodul V Ecumenic a condamnat într-adevăr, atribuind-o lui Origen, învățătura despre apocatastază. Această învățătură a fost susținută încă de mai mulți Sfinți Părinți, în deosebi de Sfântul Grigorie al Nyssei. Părintele Georges Florovsky, care vedea periclitată în învățătura despre apocatastază libertatea umană, care, în concepția sa, este și libertatea deciziei împotriva lui Dumnezeu, a fost nevoit să se ridice în acest punct contra „elenismului” Sfântului Grigorie al Nyssei, deși altminteri el cerea tocmai revenirea la elenismul Părinților greci.