Ilie Gramada

Este în această apreciere o anumită concepţie despre morală şi virtute, totul reducându-se la ideea de glorie, succes şi mărire. După moarte, papa Alexandru al Vl-lea şi fiul său Cezar au fost numiţi de unii scriitori italieni drept „oameni celebri”, „mari”, deşi mai târziu, fapte imorale de genul celor făcute de ei n-ar fi fost acceptate de nimeni. Oamenii Renaşterii erau plini de iniţiative, de o energie şi de o ardoare pe care cu greu le putem înţelege. Cei mai mulţi reprezentanţi ai clasei stăpânitoare nu aveau nici un fel de scrupule, mai ales că abia ieşeau din obscura lume a feudalismului. Nu aveau alte modele mai bune. De aceea, chiar eforturile spre o viaţă politică nouă erau adeseori mai primitive şi mai pline de violenţă decât cele din Evul Mediu. Drumul multor oameni din Renaştere spre o nouă civilizaţie era încă plin de barbarie.

Există astăzi opinia că Alexandru şi Cezar Borgia s-au plasat în afara legilor comune oamenilor epocii. S-a spus că ei au depăşit prin actele şi viciile lor măsura decăderii morale cunoscută la sfârşitul secolului al XV-lea în Italia. Răul s-a dezlănţuit în ei ca un fel de bucurie bolnăvicioasă şi o voluptate perversă pentru imoral. Aceste aspecte cu totul deosebite au atras pe istorici şi mai ales pe scriitori. Poate de aici şi dimensiunile trăsăturilor negative atribuite acestei familii, care a fost şi în realitate plină de defecte morale. Ele au fost oarecum supradimensionate de o anumită literatură. Borgii au fost figuri extraordinare. Nero ne uimeşte prin absurditatea râului pe care l-a făcut, prin amestecul de ferocitate, luxură, rafinament şi ironia unui comediant lugubru. Dimensiunile Borgiilor sunt mai reduse. Nu există un dezacord între viaţa lor de tirani italieni şi politica tiraniei lor. Orice violenţă a lor poate fi explicată prin nevoi politice, necesităţi valabile astăzi, contrazise mâine. O politică egoistă şi empirică asociată cu mijloace violente, sângeroase, dar cu o perfectă logică. Caligula a numit consul calul său favorit. Papa Alexandru al Vl-lea a adus multe femei uşoare în jurul tronului din Vatican, însă n-a pus pe capul calului său de vânătoare pălăria roşie de cardinal. Aşa opinează Gebhart întru apărarea lui Alexandru al Vl-lea. Însă uită să spună că unele sunt acte ale unui dement de facto sau în spe, în timp ce acţiunile sângeroase şi imorale ale papei erau făcute de un om considerat sănătos mintal.

Tocmai de aceea, istoria acestei familii, a acestui papă, şi părinte, şi om este cu adevărat neobişnuită. Borgii au fost unul papă, Alexandru al Vl-lea, altul, Cezar, fiul, la început cardinal şi apoi duce de Romagna. Câmpul lor de acţiune a fost Italia. Pe această scenă îşi joacă ei tragedia. Imoralitatea lor a fost asimilată de unii cu legea tiraniei italiene. Fiind exercitată de un papă, ea se află cu câteva trepte mai sus. Era mai gravă. În timp ce strălucea Renaşterea, pentru Borgii nu exista noţiunea binelui, a loialităţii, a bunătăţii, a pudoarei.

Însă atentatul cel mai grav pentru secolul al XV-lea era, după cât se pare, acţiunea noului principe – aşa cum îl prezenta Machiavelli – împotriva libertăţilor comunale, a privilegiilor feudale şi mai ales a vieţii omului. Papii se antrenaseră de un secol în această politică de exterminare a marilor feudali, a familiilor feudale din Roma şi în acapararea domeniilor şi averilor acestora. De la Sixt al IV-lea, Italia devenea o pradă a nepotismului papal. Ţinând seama că principii nu-şi puteau menţine puterea familiilor lor şi poziţiile câştigate prin violenţă decât tot prin violenţă şi crime, papii din epoca Renaşterii au recurs şi ei la o politică nemiloasă, crudă, pentru a-şi consolida ambiţiile lor materializate. Machiavelli spunea că principele trebuie să fie vulpe şi leu: pentru a-şi asigura situaţia şi graniţele faţă de aliaţi, faţă de duşmani şi rivali. Tiranii italieni, la fel ca şi papa, trebuiau să se apere împotriva conspiraţiilor, intrigilor, violării tratatelor, împotriva celor fugiţi care se întorceau pentru a se răzbuna, împotriva răscoalelor populare. Fiecare principe avea în spatele său un stat european care-i apăra interesele. Dar exista republica veneţiană care ura pe tirani şi mâna ei se vedea mereu în spatele cadavrelor tiranilor nimiciţi. Probabil de aceea principii socoteau că nu au la îndemână alte mijloace de apărare decât teroarea şi sperjurul. La fel ca şi Borgii, care nu au cunoscut nici un scrupul şi au dus un război sălbatic cu duşmanii lor. Au lovit crud şi cu perfidie şi în aceia de la care puteau acapara bunuri, averi. Au lovit în morala elementară a vieţii omului. Răul nu era o surpriză pentru acea vreme, dar răul împins la limitele extreme de către Borgii i-a făcut urâţi şi detestaţi. Imoralitatea lor apărea mai mare şi mai evidentă pentru că unul era papă, iar celălalt principe al bisericii. Nimic nu scuză mijloacele şi nici actele întreprinse de această familie. Orice demnitate şi ruşine dispăruseră. Cu stupoare au văzut contemporanii cum cardinalii şi papii îşi recunoşteau odraslele născute în ilegitimitate. Djem, fratele sultanului Baiazid, era ţinut „în pensiune” la Vatican, pentru suma de 40.000 de ducaţi anual, unde stătea cu ienicerii şi cântăreţii săi. Cum scaunul apostolic devenise un târg, fiecare cardinal spera totul de la orice conclav. Aceşti înalţi prelaţi, care aminteau de cele mai rele şi mai anarhice vremi ale feudalismului medieval, îşi menţineau influenţa prin cele mai nefaste mijloace: la porţile palatelor lor hrăneau o mulţime gata la orice, protejau cu dreptul azilului pe oricine, criminal sau bandit, iar cu trupele lor împiedicau executarea hotărârilor papilor, ba chiar omorau pe călău. Trupele cardinalilor luptau adeseori între ele. În timpul carnavalului, care începea la Crăciun, treceau prin Roma care alegorice încărcate cu muzicieni, împodobite cu armele cardinalilor, care voiau să dea spectacole măreţe şi gratuite poporului roman ca în vremea împăraţilor. Multă şi nebună închipuire în mintea lor. Erau candidaţi la scaunul papal. Fiecare! Luxul acesta costa scump, dar ei aveau venituri imense pe care le obţineau prin simonieAprin crime sau furturi. Jucau jocuri de noroc. Cardinalul Tiario a câştigat într-o noapte 14.000 de ducaţi de aur!

Fiecare cardinal se considera un fel de papă în petto. Ieşea din hotărârile papei, ura pe confraţii cardinali ca pe nişte rivali şi duşmani de moarte. Papii şi cardinalii se comportau după imaginea tiraniei italiene. În spatele lor se aflau mai ales Franţa şi Spania, care dirijau cea mai numeroasă clientelă. Restul revenea împăratului, Veneţiei, Aragonului şi Sforzilor. Consistoriul era un fel de arenă în care se disputa marea luptă pentru tiara papală. Vicecancelarul bisericii, Rodrigo Borgia, şeful partidului Spaniei, se întâlnea acolo cu La Ballue, şeful partidului francez. Ultimul îl înjura pe primul, tratându-l drept marrano5), neruşinat. Inocenţiu al Vlll-lea, care asculta cuvintele pline de furie ale cardinalilor ce-l socoteau mort şi se certau mojiceşte pentru moştenire, le spunea plin de calmul morţii: „Eu vă voi moşteni pe voi toţi.” Dar lui, pe patul de moarte, i s-a introdus în vene sângele a trei copii care fuseseră omorâţi… Respectul pentru ceea' ce erau şi reprezentau în lumea spirituală şi laică pierise de mult. Călugării s-au bătut cu torţele la funeraliile cardinalului Estouteville pentru a pune mâna pe mantaua lui de brocart. Conştiinţa şi vocea populară spuneau că în curând se va prăbuşi puterea papală, iar călugărul dominican Savonarola întărea cu glasul lui furios şi profetic această credinţă. Regele Ferdinand de Neapole denunţa scandalurile din Vatican şi cerea împăratului şi regelui spaniol să intervină.

Acestea erau unele din imaginile care prefaţau alegerea papei Alexandru la 1492. Pe cărări pline cu spini şi cu sânge pornea spre scaunul papal cardinalul Rodrigo Borgia.

I. PAPA ALEXANDRU AL VI-LEA BORGIA.

Năvala familiei Borgia în Italia.

La 1417 se termina „marea schismă” din interiorul bisericii catolice, iar papa Nicolae al V-lea (1447-1455) avea să vadă căderea Constantinopolului. Urmaşii săi, Calixt al lll-lea (1455-1458), Aeneas Sylvius Piccolomini, ajuns papă sub numele de Pius al ll-lea (1458-1464), şi Paul al ll-lea (1464-1471), au încercat zadarnic să ridice o cruciadă antiotomană, mai ales pentru că uitau să ducă o politică legată de obligaţiile lor de papi. Cu Calixt al lll-lea începuse, iar Sixt al IV-lea (1471-1484) agrava acea perioadă în care papii nu s-au ocupat decât de bunăstarea familiilor lor, de mărirea statelor lor, o politică de amestec mărunt în intrigile micilor state italiene. Nu exista nici un interes pentru problemele religioase, lăsând impresia că papii au părăsit domnia spirituală şi că se ocupă doar de cele lumeşti. În aceşti papi zăcea şi se manifesta tot mai aprig spiritul tiranului italian al Renaşterii. Desigur că o asemenea Romă papală oferea un rău exemplu pentru imensa majoritate a catolicilor. Iar printre aceşti catolici se găsea şi Luther, care se născuse în 1483.

Tronul papal începuse a fi ocupat şi de persoane din afara Italiei. În secolul ai XV-lea năvălea în Italia familia Borgia, originară din Spania. Se povesteşte că împotriva maurilor, în vremea reconquistei spaniole6) au luptat 8 cavaleri Borja, sub conducerea lui don Jayme şi că la 1238 se auzea pentru prima dată strigătul de luptă: Borja, Borja… Cei opt Borja au dăruit mănăstirii cistercenziene Veruela din apropiere de Xativa trofeele luate de la mauri: săbii, turbane, pumnale, brăţări. O brăţară aparţinuse maurei Noa, pe care după ce o violaseră în cort, cel din urmă din cei opt o sugrumase din gelozie,… Pentru că fusese ultimul…

De origine spaniolă, familia Borja, în pronunţare italiană Borgia a dat mulţi oameni renumiţi Italiei, şi nu Spaniei. Erau frumoşi, puternici, dotaţi cu inteligenţă şi o voinţă plină de energie. Veneau în Italia ca un fel de cuceritori. Aici vor obţine putere, onoruri şi o influenţă considerabilă asupra destinelor Italiei şi în favoarea Spaniei în această parte a Europei.

Adevăratul întemeietor al acestei familii (în Italia) a fost Alfonso Borgia, al cărui tată se numea Juan după unii, Domenico după alţii, iar mama, Francesca. Acest Alfonso Borgia s-a născut la Xativa, nu departe de Valencia, în anul 1378. Se găsea în serviciul regelui Alfonso al Aragonului, în calitate de secretar, iar apoi ajunse episcop de Valencia. Şi-a urmat stăpânul în Italia atunci când acest principe aragonez a urcat pe tronul regatului Neapole. La 1444, Alfonso Borgia primea pălăria de cardinal.

Era un moment istoric important, căci Spania obţinea un loc de frunte între statele europene. Pusese mai demult piciorul în Sicilia, iar la 1442 ocupa regatul Neapole, alungând pe francezi. Plasându-se ferm în Italia, Spania socotea că aici se află un centru de greutate al politicii şi civilizaţiei europene. Regatul spaniol începu să ducă, după unificarea de la 1479, o vastă politică religioasă catolică dar şi laică. Ocuparea tronului papal de către un spaniol făcea parte din această politică. Peste mai puţin de jumătate de secol, un spaniol habsburgic, Carol I, devenea împărat al Sfântului Imperiu Roman de naţiune germană (la 1519). Un alt spaniol, Ignaţiu de Loyola, întemeia ordinul Iezuiţilor (1540), ordin semi-religios, semi-laic-politic. Tronul papal va fi şi el ocupat destul de repede de un număr de spanioli.

La 1455, Alfonso Borgia devenea papă sub numele de, Calixt al lll-lea. Era un duşman aprig al consiliului de la Basel şi al oricăror reforme în biserică, deci împotriva propunerilor făcute de împăraţii germani. Calixt al lll-lea îşi adusese multe rude la Roma încă din timpul cardinalatului său. Aceste rude se compuneau mai ales din membrii a trei familii spaniole înrudite: Borgii, Mila (sau Mella) şi Lanzolii. Calixt al lll-lea a adoptat doi nepoţi, iar unul dintre ei, Rodriguez, cunoscut în Italia sub numele de Rodrigo Borgia, ajungea cardinal la 1456.

Se ştie ceva din genealogia lui Alexandru al Vl-lea Borgia? Cam puţin. Există nişte discuţii în jurul acestei probleme. Mulţi istorici afirmă că nici numele nu-i aparţine şi că unchiul său Calixt al lll-lea (fostul Alfonso Borgia), încredinţându-i mantaua de purpură la vârsta de 25 de ani, i-ar fi dat şi numele. Astfel ar fi părăsit vechiul şi necunoscutul nume sub care trăia cardinalul Rodrigo. Însă niciunul dintre cronicarii contemporani nu face aluzie la adoptarea lui Rodrigo de către papa Calixt al lll-lea.

Platina, în biografia Calixti III papae vita, îl numeşte pe cardinal, de la început, Rodericus Boria; Gaspard de Verona, care a fost preceptorul lui Rodrigo spune doar că papa Calixt al lll-lea i-a fost „avunculus” (adică unchi după mamă). În legătură cu istoria vieţii şi originii lui Rodrigo, se vorbeşte de o emblemă care era a familiei Lanzoli şi căreia i-ar fi aparţinut şi Rodrigo. Numai Ceaconius, în lucrarea sa Vitae et res gestae Pontificum romanorum et S. R. E. cardinalium (II), spune că lui Rodrigo, nepot de soră a lui Calixt al lll-lea, i-a dat papa numele unchiului, deci cel de Borgia '.

Se pare că Juana sau Isabella, sora luí Calixt al lll-lea şi mama lui Rodrigo s-ar fi căsătorit cu un Jofré Borgia, care după obiceiul spaniol a adăugat numelui său şi numele mamei: Doms, identic cu cel de Lanzoli. De aici şi discuţiile în legătură cu semnele heraldice de pe stema papei. În Rivista Îraldica din 1911 şi anii următori, contele Pasini-Frassoni spunea că adevăratul patronimic al ascendenţilor lui Calixt al lll-lea şi Alexandru al Vl-lea ar fi fost acela de gil, iar numele şi emblema Borgiilor ar proveni de la faptul că ei posedau casa familiei la Borja, o localitate care avea ca emblemă un bou, comun şi altor familii al căror nume începea cu Bo şi care avea comun şi opt podoabe dispuse în cerc, podoabe care au fost luate drept snopi de orz (orja în limba spaniolă). A. van de Putt, în The Arsgonese double crown: the Borgia or Borja device (London, 1910), le-a interpretat ca fiind „coroane duble” (la duble coruna), cea a fiicei lui Juan I de Aragón căsătorită la 1390 cu Ludovic de Anjou, regele Siciliei, care avusese şi senioria pământurilor de la Borja. Alături este taurul. De aici „dubla coroană”, pe care o foloseşte ca stemă Alexandru al Vl-lea. Blazonul lui Calixt al lll-lea reproducea fidel localitatea Borja din Spania. Pe scutul lui Alexandru al Vl-lea se găseau în plus linii orizontale.

În Rivista Araldica din 1915 se preciza că spicele de orja (orz) care înconjurau pe Bo (taurul), pictate de Pinturicchio în camerele papei Alexandru al Vl-lea ar fi nişte motive şi simboluri care nu au nici o legătura cu ideea „coroanelor duble” (deşi Bo şi orja ar reconstitui numele acestei familii).

Oricare ar fi situaţia trecutului mai îndepărtat, la 1456 Rodrigo era citat în documente ca un Borgia propriu-zis. Papa Calixt al lll-lea îl notează într-o scrisoare din 1445 numindu-l Magister Rodengus de Borgia. În Dispensatio şi în approbatio pentru examenele de drept canonic de la Universitatea din Bologna, datate din august 1456, el este numit Rodericus Borza. Într-o bulă a papei Nicolae al V-lea din 31 martie 1448, se confirmau nişte bunuri eclesiastice lui „Ludovic Juan de Mila şi lui Rodrigo de Borgia”, nepot al cardinalului de Valencia (spune Gaspar de Verona). Într-un document din 3 august 1465, scris de vărul său Ludovico Mila, citim: „dominus Rodericus Borgia”.

Nu există date absolut precise cu privire la familia Doms, Lanzoli şi nici chiar asupra strămoşilor papei Calixt al lll-lea (Borja sau Gil). Multe din lucrările mai vechi sau mai recente asupra genealogiei familiei Borgia nu ţin de istorie ci de roman, de literatură beletristică. În aceeaşi categorie se situează multe lucrări católico-apologetice, care încearcă să salveze moral pe Alexandru al Vl-lea şi familia Borgia în general8^. Rivista Araldica din Roma e cunoscută prin numeroase articole de acest fel, cele mai vehemente în sensul catolic şi apologetic (din categoria scriitorilor falangişti) fiind semnate de Pasini-Frassoni.

Există şi un număr destul de mare de lucrări care vădesc o orientare critică, acestea fiind de mare folos pentru o corectă prezentare a problemei9^.

Bule papale, acte de notariat, articole din jurnalele cronicarilor sau scrisorile contemporanilor, notiţe şi rapoarte diplomatice sau alte documente de epocă au fost interpretate tendenţios, falsificând adevărul. Metresa cardinalului Rodrigo Borgia, Vanozza, a fost transformată într-o soră a lui Alexandru al Vl-lea, iar mama celor şase copiii ai săi devine o presupusă Giulia Farnese. Dar aceasta nu este La Bella (Frumoasa) citată de documente, care a fost una din pasiunile bătrânului Alexandru al Vl-lea şi cu care a avut trei sau patru copii, ci una imaginară care s-ar fi născut pe la 1454.

Cu toate aceste încercări de a repune într-un plan moral pe Alexandru al Vl-lea şi familia lui, poate mai puţin pe Cezar, asupra căruia sunt aruncate toate anatemele şi vinovăţiile, adevărul despre viaţa privată a Borgiilor, în frunte cu papa, rămâne un trist şi sumbru adevăr acoperit.

Izvoare care sunt destul de sigure ne arată că tatăl lui Calixt al lll-lea era un oarecare proprietar care locuia nu departe de Xativa, din provincia Valencia. Una din cele trei surori ale lui Calixt al lll-lea, cea care se numea Juana sau Isabella, se căsătorea cu Jofre Borgia (y Doms), un om destul de bogat. Ea dădea naştere la doi băieţi: Petro Lodovico şi Rodriguez, ultimul născut la 1431. Altă soră se va căsători cu un Mila şi va naşte pe Lodovico-Juan, pe care unchiul îl va face mai târziu cardinal. A treia soră, Theccla, murea la 1459. De la aceasta şi de la alte rude vor mai apărea la Roma numeroşi nepoţi, dintre care unii deveneau cardinali (Juan, Jofre – care era tatăl altor doi cardinali -un alt Juan şi un alt Lodovico). Al cincilea cardinal Borgia era Francesco (fiul lui Calixt al lll-lea), al şaselea era Rodrigo, iar ultimul era Cezar. Mulţi dintre aceşti cardinali Borgieni au rămas în umbră, alţii au ieşit la multă, prea multă lumină! Rămân impresionante fazele ridicării Borgiilor, care cresc şi'ânfloresc în vremea papei Alexandru al Vl-lea, într-o Romă ce se găsea într-o totală decadenţă morală la acel sfârşit al secolului al XV-lea.

Din grupul numeros al Borgiilor, se profilează un personaj care a jucat un rol însemnat în cultura epocii. Este papa Calixt al lll-lea, care încă din tinereţe se bucură de faima unui adevărat savant şi excelent jurist. El ajungea papă abia în 1455, la vârsta de 77 ani, după Nicolae al V-lea, care la rândul lui fusese un adevărat Mecena al Renaşterii romane. Calixt al lll-lea se consacrase întru totul studiilor juridice. El aducea la Vatican Digestele şi Decretaliile lui Justinian. Izgonea în schimb pe Horaţiu, Catul şi Vergiliu. În ce priveşte studiile umaniste atât de răspândite în Italia acestei epoci, Calixt al lll-lea a fost cam indiferent faţă de ele. A sprijinit doar arta renascentistă. Simţul rapace al neamului său l-a împins să scoată legăturile de aur şi argint ale vestitelor colecţii adunate la Vatican, cu explicaţia că metalele preţioase vor folosi în lupta împotriva turcilor. De fapt el nici nu trebuia să se atingă de ele, căci ar fi avut alte mijloace dacă ar fi tăiat ceva din uriaşele venituri pe care le acordase nepoţilor şi rudelor spaniole, şi chiar nerudelor care năvăliseră la Roma. Însă, încercarea unei cruciade şi înarmarea unei flotile de 15 trireme n-a avut nici o importanţă istorică. Papa Calixt al lll-lea s-a dovedit şi el un tenace sprijinitor al nepoţilor şi a vânturat ideea unei dinastii papale a Borgiilor, care să domnească la Roma. Îmbrăcarea cu purpură de cardinal a celor trei nepoţi – Lodovico, Juan şi Rodrigo – cărora le-a dat şi venituri imense, explică tocmai acest lucru. Mulţi cardinali s-au opus acestor alegeri, fără nici un succes. Pentru alt nepot, Pietro-Lodovico, Calixt al lll-lea a pregătit chiar o coroană regală la Neapole, ba chiar se gândea să-l urce pe tronul Bizanţului. Calixt al lll-lea murea la 1458, fără să-i fie îndeplinite măreţele lui planuri.

Papa Sixt al IV-lea, ales papă la 1471, a sprijinit îmbogăţirea rudelor şi mai ales a nepoţilor săi, Riario şi Rovere. La moartea lui în 1484, populaţia Romei a jefuit şi ars palatele acestor nepoţi, în timp ce partidele Orsini şi Colonna se masacrau pe străzi. A fost ales papă un genovez, cardinalul Cibo, sub numele de Inocenţiu al Vlll-lea (1484-1492), datorită votului cumpărat de la cardinalul Rodrigo Borgia. Alegerea era condusă de Giuliano della Rovere, nepotul lui Sixt al IV-lea şi care fusese timp de două pontificate personajul cel puternic şi mai periculos al conclavului cardinalilor. Însă Inocenţiu al Vlll-lea era prea slab, fiind dominat de fiul său Franceschetto şi de nepoţii săi car° aveau spirite cămătăreşti. Ei căutau doar să se îmbogăţească, indiferent de mijloace şi cât mai repede. Întrucât la Roma se înfăptuiau multe crime, ei au creat un tarif pentru asasinate, ba chiar abonamente, care asigurau liniştea criminalilor. Franceschetto, feciorul papei, încasa câte 150 de ducaţi de fiecare omor. Pentru a oferi acestui fiu un apanaj, papa Inocenţiu al Vlll-lea a iniţiat omorârea lui Girolamo Riario, tiranul din Forli. Văduva acestuia, Caterina Sforza, despre care ambasadorul Sanudo spune că era virgo crudelissima, o femeie foarte crudă, s-a apărat până i-au venit în ajutor Bologna şi Milano. Franceschetto a trebuit să se mulţumească cu o nevastă bogată, fata lui Lorenzo de Medici, cel mai puternic bancher din Italia.

Unii papi au lăsat să se înţeleagă că fiii lor erau de fapt nişte nepoţi. Inocenţiu al Vlll-lea, printre alţii, şi-a recunoscut deschis copiii. Imoralitatea era împinsă departe. Lorenzo de Medici, trimiţând la Roma pe fiul său, tânărul cardinal loan în vârstă de 17 ani, îi atrăgea luarea aminte: „Vei merge într-o cloacă a tuturor viciilor de pe lume şi vei avea

2Q multă bătaie de cap să te menţii acolo cât mai decent.” Era aici o asemenea atmosferă, încât Ferdinand de Neapole cerea insistent împăratului Frederic al lll-lea, ca şi preacatolicilor regi ai Spaniei, să intervină cu armatele la Roma, pentru a salva biserica catolică.

Tot ce era mai vicios în Italia la sfârşitul secolului al XV-lea a fost ilustrat prin faptele familiei Borgia. Numele de Borgia apare concomitent în istorie şi legendă şi a devenit sinonim cu acelea de sânge, otravă, crimă. El este legat de bătrânul papă Alexandru al Vl-lea, de un fiu sângeros, condotier laş şi perfid, Cezar Borgia, şi de al unei fete a cărei viaţă nu o poate nimeni plasa într-o lumină adevărată, Lucreţia Borgia.

Multe din lucrările scrise cu privire la viaţa celor din familia Borgia nici nu pot fi luate în serios. Multe din acestea s-au aruncat numai asupra crimelor familiei pontificale, în timp ce câţiva apologeţi ai bisericii catolice au încercat să şteargă orice pată neagră de pe memoria numelui Borgia. Cartea lui F. Gregorovius despre Lucreţia Borgia este o asemenea lucrare apologetică, în timp ce Lucrezia Borgia a spaniolului Villa-Urrutia (Madrid, 1922) caută să despartă adevărul istoric de fantezie. Ludwig von Pastor, în marea sa lucrare Histoire des papes, mărturiseşte dificultatea de a închega istoria familiei Borgia.

De altfel, curiozitatea pe care o trezeşte numele de Borgia nu este numai de ordin istoric. Actele, cinismul, trăsăturile morale îngrozitoare ale acestui papă şi ale familiei lui au determinat pe mulţi cercetători şi istorici serioşi să-i categorisească în rândul „monştrilor umani”.

Papa Alexandru al Vl-lea şi familia lui oferă largi posibilităţi de a face numeroase investigaţii psihologice. Aşa cum au procedat unii istorici şi biografi ai familiei Borgia.

Cumpănirea faptelor şi prezentarea multiplelor feţe ale papei Alexandru al Vl-lea şi ale familiei lui ar trebui să se facă în mod corect şi critic, utilizând notele lăsate de Burchard în al său Diarium, ca şi în rapoartele asupra stărilor de lucruri de la Vatican, lăsate de ambasadorii Veneţiei şi Florenţei.

Emile Gebhart, în cartea sa Moines et papes. Essai de psychologie historique, socoate că mărturisirile unui om mediocru şi egoist, lipsit de orice sentiment delicat, cum era Johannes Burchard, rămân o sursă excepţională de informare. Opera lui este un fel de „oglindă şi ecou” a evenimentelor din vremea negrelor pontificate ale lui Sixt al IV-lea, Inocenţiu al Vlll-lea şi Alexandru al Vl-lea. Abilul diplomat Giustiniani a ştiut să surprindă şi să pătrundă caracterele oamenilor şi mai ales ale lui Alexandru al Vl-lea şi Cezar Borgia. Giustiniani a intuit viaţa psihică a personajelor văzute şi prezentate de el, în timp ce Burchard ne dă un fel de film al faptelor. Lipsa de inteligenţă şi cea de sentiment moral ale acestuia îl fac să rămână doar la suprafaţa fenomenelor, faptelor oamenilor. El repetă adevărul, fie el cât de brutal sau de murdar, cu o seninătate miraculoasă. De aici şi imensa valoare documentară a Jurnalului său. Întreaga literatură transfigurată în romantic sau în legendă s-a născut din istoria adevărată a familiei Borgia, istorie care a aprins mult imaginaţia scriitorilor. Prezentată exagerat sau fără grijă pentru adevăr, existenţa Borgiilor n-a părut interesantă pentru istorie şi a trecut pe făgaşul literaturii beletristice.