Imanuel Wallerstein

Am sugerat deja că studiul sistemelor mondiale este cu deosebire delicat din cauza imposibilităţii determinării cazurilor comparabile. Un asemenea studiu este, apoi, foarte delicat deoarece impactul social al ideilor despre sistemul mondial este limpede şi imediat probator pentru toţi actorii principali de pe scena politică. De aici urmează că presiunile sociale asupra cercetătorilor şi oamenilor de ştiinţă, în forma unui control social relativ sever exercitat asupra activităţilor lor, vor fi destul de mari în acest domeniu. Aceasta constituie o altă explicaţie, adăugată la cea a dilemei metodologice, pentru lipsa de motivaţie a cercetătorilor de a continua activităţile proprii acestui domeniu.

Şi, invers, aceasta este chiar raţiunea pentru care, pe de altă parte, este important să le continue. Capacitatea omului de a participa în mod inteligent la evoluţia propriului său sistem este dependentă de capacitatea sa de a percepe întregul. Cu cât mai mare este dificultatea noastră de a recunoaşte sarcinile de viitor, cu atât mai urgent este să pornim la drum mai devreme şi nu mai târziu. Este sigur că lucrul care urmează a fi înfăptuit nu va reprezenta interesele tuturor grupurilor. Aici se pune problema angajării noastre. Totul depinde de imaginea pe care-o avem despre buna societate. În măsura în care dorim o lume mai egalitară şi mai liberă, trebuie să înţelegem condiţiile realizării acestor moduri ale existenţei. Pentru aceasta este necesară, ca primă condiţie, o prezentare clară a naturii şi evoluţiei sistemului mondial modern de până acum, ca şi a gamei dezvoltărilor posibile în prezeni şi în viitor. Acest tip de cunoaştere va fi adevărata putere. Iar înlăuntrul angajamentelor mele, această cunoaştere va fi puterea pusă în slujba acelor grupuri care reprezintă interesele celor mai largi şi mai oprimate părţi ale populaţiei lumii.

— T, x °”^ tocma^ unor asemenea consideraţii m-am înhămat la acest efort de analiză a elementelor

NOTE

! Die Oben (1954), P- 15. <*

Vânătoarea de vulpi, din Das JVfirteIuiferiicheHausbuch, desen în peniţă al unui artist german anonim, activ intre 1475-1490, cunoscut sub numele de „ Meister des Hausbuchs”.

Capitolul I PRELUDIU MEDIEVAL

Spre sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVIlea, s-a născut ceea ce putem numi o economie mondială europeană. * N-a fost un imperiu, chiar dacă era tot atât de întinsă ca un mare imperiu şi avea câteva trăsături comune cu el. Era totuşi diferită de acesta, şi nouă istoriceşte: un tip de sistem social pe care lumea nu-1 cunoscuse până atunci şi care reprezintă trăsătura distinctivă a sistemului mondial modem. Este o entitate economică, nu însă şi una politică, spre deosebire de imperii, oraşe-state şi state naţionale. De fapt, noul sistem cuprinde între marginile sale (este dificil să vorbeşti despre graniţe) imperii, oraşele-state şi „statele naţionale” în curs de formare. Este un sistem „mondial”

Termenul „world-economy” a fost preluat de către J. Wallerstein de la Feraand Braudel (economie-monde). Întrucâl însă analiza lui Wallerstein se referă la silemul mondial modern, adică la istoria (naşterea şi dezvoltarea) capitalismului, am socotit că este corect să traducem „Worldeconomy” prin „economie mondială” şi nu prin „economie-univers” (cum au procedat traducătorii în cazul lucrărilor lui Braudel) ori, cu atât mai puţin, prin „economie-lumc”, termen rebarbativ în limba română.

La Braudel „feconomie-monde” are înţelesul de economie a unei lumi (lumea creştină, lumea arabă, lumea mediteraneană, lumea romană, lumea bizantină etc şi-au avut propria lor economie). Wallerstein constată că „ sistemul mondial modem” are puterea să asimileze toate lumile existente astfel că economiile diverselor lumi se l„pesc în singura economie mondială existentă astăzi (cea capitalistă europeană) (n.tr.) nu pentru că el cuprinde întreaga lume, ci pentru că este mai larg decât oricare unitate politică juridic definită. Şi este o „economie mondială” deoarece legătura fundamentală dintre părţile sistemului este economică, deşi aceasta a fost întărită, într-o oarecare măsură, de legături culturale şi, în ultimă instanţă, cum vom vedea, de aranjamente politice sau chiar de structuri confederate.

Un imperiu, prin contrast, este o unitate politică. De exemplu, Shmuel Eisenstadt 1-a definit în acest mod: „Termenul de imperiu a fost de regulă folosit pentru a desemna un sistem politic, ce cuprinde teritorii întinse, cu o centralizare relativ înaltă, al cărui centru, întruchipat deopotrivă în persoana împăratului şi în instituţiile politice centrale, a constituit o entitate autonomă. În plus, deşi imperiile se bazau de regulă, pe legitimarea tradiţională, au avut adesea o orientare politică şi culturală mai largă, virtual universalistă, dincolo de orientarea oricăreia dintre părţile sale componente”1.

Imperiile în acest sens au fost o trăsătură constantă a scenei mondiale în ultimii 5000 de ani. Au existat întotdeauna mai multe asemenea imperii în diverse părţi ale lumii în oricare perioadă istorică. Centralizarea politică a unui imperiu a fost totodată puterea şi slăbiciunea sa. Puterea sa, în sensul că a garantat fluxul economic de la periferie spre centru prin forţă (tribut şi impozit) şi prin avantajele monopolului asupra comerţului. Slăbiciunea sa, în sensul că birocraţia cerută de structura politică a avut tendinţa să absoarbă o parte prea mare a profitului, în special în măsura în care represiunea şi exploatarea au hrănit revoltele care la rândul lor au implicat sporirea cheltuielilor militare2.

Imperiile politice sunt mijloace primitive de dominaţie economică. Realizarea socială a lumii moderne este aceea, dacă vreţi, de a fi inventat tehnologia care face posibilă sporirea fluxului de plusprodus de la structurile inferioare la structurile superioare, de la periferie la centru, de la majoritate la minoritate, eliminând „risipa” unei prea împovărătoare suprastructuri politice.

Am spus că economia mondială este o invenţie a lumii moderne. Nu chiar. Au existat economii mondiale şi înainte. Dar ele au fost întotdeauna transformate în imperii: China, Persia, Roma. Economia mondială modernă ar fi putut evolua în aceeaşi direcţie -într-adevăr, sporadic, ea părea că ar apuca într-acolo-cu singura deosebire că tehnicile capitalismului modern şi tehnologia ştiinţei moderne, cele două fiind oarecum legate, după cum ştim, au dat posibilitatea acestei economii mondiale să se dezvolte, să producă şi să crească fără apariţia unei structuri politice unificate3.

Ceea ce capitalismul este în stare să facă şi face este să ofere o sursă alternativă, mai lucrativă, de însuşire a surplusului (cel puţin mai lucrativă pe termen lung). Un imperiu este un mecanism pentru colectarea tributului, care, după imaginea sugestivă a lui Frederic Lane, „înseamnă plăţi primite pentru protecţie, dar plăţi cu mult peste costul procurării protecţiei'„'. Într-o economie mondială capitalistă, energia politică este folosită pentru a apăra drepturile de monopol (dacă nu integral, măcar atât cât este posibil). Statul devine mai puţin o întreprindere economică centrală, cât mai ales un mijloc de a garanta un anumit raport de schimb în tranzacţii economice străine. În acest mod, funcţionarea pieţei (nu libera funcţionare dar totuşi funcţionarea ei) creează stimulente pentru o productivitate sporită generând totodată un întreg acompaniament de consecinţe ale dezvoltării economice moderne. Economia mondială este arena în care se desfăşoară aceste procese.

O economie mondială pare a avea dimensiuni limitate. Ferdinand Fried a observat aceasta:…„Dacă cineva ia în considerare toţi factorii, ajunge la concluzia că spaţiul economiei „mondiale” în antichitatea romană putea fi parcurs în circa 40-60 de zile, utilizând cele mai bune mijloace de transport…

Acum, în zilele noastre, [1939] sunt necesare de asemenea 40 până la 60 de zile să acoperi spaţiul economiei mondiale moderne, dacă foloseşti procedeele obişnuite de transport pentru mărfuri”5.

Iar Fernand Braudel adaugă că acesta ar putea fi considerat intervalul temporal al lumii mediteraneene în secolul al XVI-lea6.

Originile şi funcţionarea unei asemenea economii mondiale europene de 60 de zile7 în secolul al XVI-lea constituie obiectul acestei lucrări. Este vital totuşi să ne amintim că Europa n-a fost singura economie mondială acea vreme. Au existat şi altele8. Dar numai Europa singură s-a angajat pe drumul dezvoltării capitaliste care a îacut-o capabilă să le depăşească pe celelalte. Cum şi de ce s-a întâmplat acest lucru? Să începem prin a examina ce s-a petrecut în lume în cele trei secole anterioare anului 1450. În secolul al Xll-lea, emisfera estică conţinea o serie de imperii şi lumi mici, dintre care multe interacţionau la margine una cu alta. În acel timp, Mediterana era un nucleu al comerţului, în cadrul căreia se întâlneau Bizanţul, oraşele-state italiene, şi într-o oarecare măsură părţi ale nordului Africii. Complexul Oceanul Indian – Marea Roşie forma un alt nucleu, în timp ce al treilea era reprezentat de regiunea chineză. Cea mai mare parte a ţinutului central-asiatic, din Mongolia până în Rusia, constituia al patrulea nucleu. Aria baltică era pe cale de a deveni al cincilea nucleu. Europa nordvestică era însă o arie foarte marginală, în termeni economici. Principalul mod social de organizare a fost acolo ceea ce a ajuns să fie denumit feudalism.

Trebuie să fim foarte lămuriţi în legătură cu ceea ce feudalismul n-a fost. El n-a fost o „economie naturală”, adică o economie de autosubzistenţă. Feudalismul Europei occidentale s-a dezvoltat din dezintegrarea unui imperiu, o dezintegrare care n-a fost niciodată totală, în fapt, şi nici chiar de jure9. Mitul Imperiului Roman încă mai furniza o anumită coerenţă culturală, şi chiar juridică, ariei. Creştinismul a servit ca set de parametri în interiorul cărora se desfăşura acţiunea socială. Europa feudală a fost o „civilizaţie”, dar nu un sistem mondial.

N-ar avea sens să credem că ariile în care feudalismul a existat ar fi avut două economii, o economie de piaţă a oraşelor şi o economie de subzistenţă a feudelor rurale. În secolul al XX-lea, această abordare s-a impus sub eticheta de teorie a „economiei duale”, de astă dată cu referire la aşa-numita lume subdezvoltată. Mai degrabă, aşa cum sugerează Daniel Thorner.

„Vom fi sigur dezamăgiţi de rezultate dacă vom gândi că economiile ţărăneşti erau orientate exclusiv spre subzistenţă, [şi dacă vom califica drept capitalistă] orice orientare spre piaţă. Este mai rezonabil să începem prin a presupune că, timp de multe secole, economiile ţărăneşti au avut ambele orientări”10.

Timp de multe secole? Cât de multe? B. H. Slicher van Bath, în importanta sa lucrare despre istoria agrară europeană, marchează momentul de răscruce pe la 1150 e.n. Dar nici chiar înaintea acestui moment, el nu crede că Europa apuseană a fost angajată într-o agricultură de subzistenţă, ci mai degrabă, de pe la 500 e.n. până la 1150 e.n., în ceea ce el numeşte sistem al „consumului agricol direct”, adică un sistem de autosubzistenţă parţială, în care majoritatea oamenilor îşi produc hrana proprie, furnizând totodată un surplus populaţiei neagricole prin schimbul în natură. Din 1150 e.n. înainte, el considera că Europa apuseană ar fi atins acel stadiu al „consumului agricol indirect”, un stadiu în care ne aflăm încă şi astăzi11.

Ceea ce trebuie să analizăm, deci, când vorbim despre feudalismul Europei apusene, este seria de mici noduli economici, cu o populaţie şi o productivitate în creştere lentă, cu mecanisme juridice care garantau ca tot volumul de surplus să treacă la acei proprietari de pământ care aveau un statut nobil şi controlau aparatul juridic, întrucât marea parte a acestui surplus era în natură, el oferea un beneficiu redus dacă nu putea fi vândut Oraşele creşteau fiind în stare să susţină economic clasa artizanilor care cumpărau surplusul şi-1 schimbau pe produsele lor. Se năştea o clasă comercială provenită din două surse: pe de o parte, din agenţi ai proprietarilor funciari, care adeseori deveneau independenţi, şi din ţărani de nivel mijlociu care reţineau destul surplus după plăţile făcute seniorilor pentru a-1 vinde pe piaţă12; pe de altă parte, din agenţi locali ai comercianţilor la mare distanţă (cel mai adesea cu baza în oraşele-state din nordul Italiei, iar, mai târziu, în oraşele hanseatice) care scoteau venituri ca urmare a comunicaţiilor precare şi deci a marilor disparităţi de preţuri de la o zonă la alta, în special când anumite zone sufereau de calamităţi naturale13. Pe măsură ce oraşele creşteau, ele ofereau, desigur, un refugiu posibil şi un loc de muncă pentru tirani, fapt care a început să modifice unele aspecte ale sistemului de relaţii de pe proprietatea feudală14.

Feudalismul ca sistem nu trebuie situat în antiteza comerţului. Dimpotrivă, până la un anumit punct, leudalismul şi expansiunea comerţului merg nună în mină. Claude Cahen sugerează că dacă cercetătorii au oservat adesea acest fenomen în alte zone decât în aceea a Europei occidentale15, ei n-au reuşit să remarce acelaşi fenomen în cazul feudalismului occidental probabil din cauza deformării ideologice. „Deoarece a fost stabilită, e drept că numai până la un anumit stadiu de evoluţie, posibilitatea convergentei dintre dezvoltarea feudalismului şi aceea a comerţului, trebuie să reconsiderăm, din acest punct de vedere, chiar istoria Occidentului”16.

Totuşi un sistem feudal nu era în stare să susţină decât într-o măsură limitată comerţul la mare distanţă comparativ cu negoţul local. Aceasta, deoarece comerţul la mare distanţă era un comerţ de obiecte de lux, nu unul de mare volum. A fost un comerţ care a beneficiat de disparităţile preţurilor şi a depins de toleranţă politică şi de posibilităţile economice ale celor cu adevărat bogaţi.

Abia o dată cu expansiunea producţiei în cadrul economiei mondiale moderne comerţul la distanţă s-a putut converti parţial în comerţ de mare volum care va alimenta la rândul său procesul producţiei dezvoltate.

Până atunci, aşa cum subliniază Owen Lattimore, nici n-a existat cu adevărat ceea ce înţelegem azi prin comerţ: „Cel puţin până în vremea lui Marco Polo, comerţul făcut de acei negustori care s-au aventurat dincolo de propriul lor district, depindea în mod sensibil de capriciile celor puternici… Comerţul la mare distanţă viza mai puţin mărfurile în cantităţi mari şi mai mult rarităţi, obiecte de lux şi mărfuri exotice…

Negustorul era în căutarea celor care puteau să-1 ia sub protecţie şi să-i acorde favoruri… Dacă era nenorocos putea fi prădat ori supus unui impozit ruinător, dar dacă era norocos obţinea în schimbul mărfurilor sale nu atât un preţ economic cât mai ales generozitate… Cadrul comerţului de mătăsuri ca şi al multor altora era mai mult tributal decât comercial”17.

Astfel, nivelul activităţii comerciale era limitat. Principala activitate economică rămânea producerea hranei şi meşteşugul, comercializate în cadrul unor regiuni economice restrânse. Totuşi, încet, această activitate economică se extindea. O dată cu aceasta se dezvoltau şi diferitele nuclee economice. Noi pământuri de frontieră erau cultivate. Erau întemeiate noi oraşe. Populaţia creştea. Cruciadele furnizau o parte din avantajele unei prăzi coloniale. Ulterior însă, în cursul secolului al XlV-lea, această expansiune a încetat Suprafeţele cultivate s-au comprimat. Populaţia a scăzut, în toată Europa feudală şi dincolo de hotaraele ei, părea a fi o „criză”, caracterizată printr-o stare de război, boală şi dificultăţi economice. De unde apăruse această „criză” şi care iau fost consecinţele?

Mai întâi, în ce sens fusese cu adevărat o criză? In această chestiune există un oarecare dezacord, nu atât în ce priveşte descrierea procesului, cât mai ales în privinţa accentului şi explicaţiei cauzale. Edouard Perroy consideră situaţia ca fiind în principal o problemă ce ţine de atingerea unui punct optim în procesul de dezvoltare, de saturarea populaţiei, „enorm de densă pentru nivelul încă primitiv al tehnologiei agrare şi meşteşugăreşti”18. Neexistând îngrăşăminte şi pluguri mai bune, prea puţin se putea face pentru ameliorarea situaţiei. Aceasta a dus la lipsa de alimente care, la rândul său, a condus la epidemii. În condiţiile unei oferte stabile de bani, s-a înregistrat şi o creştere moderată a preţurilor, ceea ce i-a afectat pe rentieri. Deteriorarea lena a situaţiei a devenit apoi acută o dată cu începerea Războiului de o sută de ani între 1335-1345, care a reorientat sistemele de stat europene către o economie de război, având ca rezultat specific creşterea nevoii de impozite. Impozitele, care veneau peste dările feudale, deja apăsătoare, erau prea mari pentru producători, creând o criză de lichidităţi care, la rândul său, a determinat întoarcerea la impozitele indirecte şi în natură… Astfel s-a declanşat un ciclu al declinului: apăsarea fiscală a condus la reducerea consumului, care, la rândul său, a provocat o reducere a producţiei şi a circulaţiei banilor; aceasta a sporit în continuare dificultăţile de lichidităţi, fapt ce a determinat împrumuturi regale şi ulterior insolvabilitatea limitatelor tezaure regale; drept urmare s-a declanşat o criză a creditului care a dus la tezaurizarea metalelor preţioase, iar aceasta, la rândul ei, a dezorganizat configuraţia comerţului internaţional. S-a produs o rapidă creştere a >reţunlor, ceea ce a redus, şi mai mult, marja de subzistenţă iar aceasta a început să-şi ia vama din Populaţie, provocându-i scăderea. Proprietarii şi-au raut clienţii şi arendaşii (tenants). Meşteşugarii şi-au 'erdut cumpărătorii. S-a produs o trecere a pământurilor „spre ^ele arabile spre păşuni, deoarece acestea cereau

1 Puţină mână de lucru. Dar a apărut problema 29 cumpărătorilor de lână. Salariile au crescut, ceea ce a creat o dificultate deosebit^ pentru proprietarii mici şi mijlocii, care s-au orientat către Stat pentru a primi protecţie în raport cu creşterile de salarii. „Dezagregarea producţiei feudale, care devine din ce în ce mai drastică după 1350, este dovada unei depresiuni continue… A unei mediocrităţi în stagnare”19.

La prima vedere, stagnarea apare ca o consecinţă curioasă. Ne-am fi putut aştepta la următorul scenariu. Scăderea populaţiei conduce la salarii mai mari care, la rente relativ neelastice, sar traduce într-o schimbare în compoziţia cererii prin deplasarea unei părţi a surplusului de la nobil la ţăran şi reducerea astfel a tendinţei către stocare. În plus o reducere a populaţiei, într-o economie care era preponderent agrară, ar fi trebuit să conducă la reduceri similare ale cererii şi ofertei. Dar întrucât, de regulă, un producător reduce, cum e normal, producţia prin eliminarea loturilor mai puţin fertile, ar fi trebuit să se înregistreze o rată sporită a productivităţii, care ar fi redus preţurile. Amândouă aceste dezvoltări ar fi trebuit să încurajeze şi nu să descurajeze comerţul. Cu toate acestea, comerţul, în realitate, „a stagnat”.

Ceea ce a fost greşit, în această evaluare, se referă la prezumţia implicită a elasticităţii cererii. North şi Thomas ne reamintesc că, dată fiind starea tehnologiei şi nivelul volumului comerţului internaţional, costurile tranzacţiilor erau foarte ridicate şi orice reducere de volum (datorat unui declin al populaţiei) ar pune în mişcare un proces de creştere a costurilor care ar conduce la o reducere suplimentară a comerţului. Ei schiţează acest p/oces în felul următor: „[înainte], comercianţii au găsit profitabil să reducă costurile tranzacţiilor prin instalarea de agenţi într-un oraş îndepărtat pentru a strânge informaţii despre preţuri şi despre posibilităţile de a face comerţ; în măsura în care volumul comerţului scădea, o asemenea procedură nu mai era oportună şi profitabilă. Fluxurile de informaţii au încetat şi volumul comerţului s-a redus şi mai mult. Nu este deci surprinzător că istoricii economiei au găsit depresiunea (pentru ei aceasta însemnând o reducere a volumului total al activităţii economice) chiar înlăuntrul acestei lumi unde venitul mai înalt per capita ar fi fost consecinţa probabilă a unui salariu real mai mare de care trebuie să se fi bucurat ţăranii şi muncitorii”20.

R. H. Hilton acceptă descrierea pe care o face Perroy evenimentelor21. Dar el nu este de acord cu acea formă de analiză care consideră criza comparabilă cu o criză recurentă a sistemului capitalist modern, exagerând astfel gradul în care dilemele financiare şi monetare afectează un sistem feudal unde componenta bănească are o pondere cu mult mai mică în relaţiile interumane decât în societatea capitalistă22. În plus, el sugerează că Perroy omite orice discuţie cu privire la un alt fenomen, produs chiar de evenimentele pe care le descrie Perroy, şi, care, după părerea lui Hilton este principal. Este vorba de gradul neobişnuit atins de conflictul social, de „climatul nemulţumirii endemice”, de răscoalele ţărăneşti care iau forma unei „revolte contra sistemului social ca atare”23. Pentru Hilton, aceasta n-a fost, deci, o simplă criză conjuncturală, un moment dintr-o tendinţă ciclică sinuoasă. Mai curând aceasta a reprezentat culminaţia celor 1000 de ani de dezvoltare, criza decisivă a unui sistem. „în ultimele secole ale Imperiului Roman, ca şi în Evul Mediu, societatea a fost paralizată de consumurile crescânde ale unei suprastructuri politice şi sociale, consumuri cărora nu le-a corespuns nici o sporire compesatoare în resursele productive ale societăţii”24. Hilton este de acord cu Perroy că o cauză imediată a dilemei trebuie găsită în limitele tehnologiei, în lipsa îngrăşămintelor şi în inabilitatea de a spori oferta în acest ultim domeniu prin creşterea numărului de animale, deoarece clima epocii a limitat cantitatea furajului de iarnă pentru animale. Dar „ceea ce trebuie să subliniem este că nu s-a realizat o reinvestiţie lărgită a profiturilor în agricultură încât să se obţină o semnificativă sporire de productivitate”25. Aceasta s-a datorat limitelor inerente ale sistemului distributiv al organizării sociale feudale.

Ceea ce ne oferă accentul pus de Hilton pe criza generală a feudalismului, comparativ cu abordarea conjuncturală a lui Perroy, este posibilitatea explicării transformărilor sociale induse de aceste dezvoltări. Când S7a trecut peste pragul optim de productivitate într-un a K? ^ §i câncl Presiunile economice duceau spre un război de clasă generalizat între ţărani şi stăpâni, precum: sPre luPte ruinătoare înlăuntrul claselor senioriale, singura soluţie în stare să sustragă Europa occidentală de 31

I la decimare şi < agnare ar fi fost una care ar fi mărit „plăcinta econon, ică” de împărţit; o soluţie care a cerut, în condicile tehnologice ale timpului, o sporire a suprafeţelor cultivabile şi a populaţiei exploatate. Aceasta s-a şi petrecut de fapt în secolele al XV-lea şi al XVI-lea.

Că revoltele ţărăneşti au devenit generale în Europa occidentală din secolul al XlII-lea până în secolul al XV-lea pare a fi destul de sigur. Hilton găseşte explicaţia imediată pentru Anglia în faptul că „în secolul al XlII-lea majoritatea celor din clasa proprietarilor, mireni şi ecleziastici, şi-au extins producţia arendarială cu scopul de a vinde produsul agricol pe piaţă… [Ca o consecinţă], obligaţiile de muncă au fost sporite, ba chiar dublate”26. Kosminsky, în mod similar, vorbeşte despre această perioadă ca fiind epoca „celei mai intense exploatări a ţărănimii engleze…”27. Pe continent au avut loc o serie de revolte ţărăneşti: în nordul Italiei şi apoi pe coasta Flandrei spre sfârşitul secolului al XlV-lea; în Danemarca în 1340; în Mallorca în 1351; Jacqueria în Franţa, în 1358; revoltele izolate în Germania, cu mult înaintea Marelui război ţărănesc din 1525. Republici ţărăneşti au apărut în Frisia în secolele al XH-lea şi al XlII-lea, şi în Elveţia în secolul al XlII-lea. Pentru S. H. Slicher van Bath, „revoltele ţărăneşti au însoţit recesiunea economică”28. Dobb sugerează că atunci când o asemenea recesiune s-a produs, ea a lovit în mod deosebit de puternic nu straturile inferioare ale muncitorilor care probabil n-au dus-o prea bine niciodată, ci „straturile superioare ale ţăranilor înstăriţi, care fuseseră în situaţia de a-şi extinde culturile pe noi pământuri şi de a le îmbunătăţi, şi care, în mod corespunzător, erau destinate să fie vârful de lance al revoltei”29.