Immanuel Kant

Caracterul sufletesc al popoarelor se mân i Testă cel r pregnant prin ceea ce este în ele moral; din această ca:; vrem să abordăm diversitatea sentimentului lor penfr; sublim şi frumos şi din această perspectivă. (2.

Italianul pare să aibă un sentiment combinat de la spaniol şi de la francez; sentimentul faţă de frumos îl are în măsură mai mare decât primul, iar sentimentul faţă de sublim – mai mult decât al doilea, în felul acesta pot fi. După părerea mea, explicate şi celelalte trăsături aâf o ului său moral. (289) l

Francezul are un sentiment dominant faţă de frumosul moral. El este cuminte, politicos şi amabil. Devine la iuţeală familiar, este glumeţ şi liber în comportament, iar expresia un bărbat sau o femeie de bon ton^ au o semnificaţie accesibilă doar pentru cel care a dobândit cuminţenia francezului. Chiar simţămintele sale sublime sunt subordonate sentimentului pentru frumos şi eâştigă în intensitate numai prin acordul lor cu acesta din urmă. […] Obiectul asupra căruia se răsfrâng cel mai mult meritele şi însuşirile naţionale ale acestui popor este femeia. […]

Neajunsul cu care se învecinează cel mai îndeaprt este fluştureala sau. Cu o expresie mai politicoasă, fiv litatea. (289-290)

Germanul are un sentiment combinat de ia eng'k de la francez, el pare însă mai apropiat celui dinţii, iar marea asemănare cu cel de-al doilea este doar artificiaM, ji imitată. La el se îmbină fericit sentimentul sublimul” şi cel al frumosului; şi dacă în cazul celui dintâi nu şfl poate compara cu englezul, în al celui de al doilea – cu francezul, îr depăşeşte, în schimb, pe amândoi atunci c^H le îmbină.' (291)

Sentimentul onoarei devine la francez orgoliu. Ia spa-; niol: – aroganţă, la englez – mmdrie, la german; ţnâmfare, iar la olandez – împăunare, (292).

În timpurile vechi, grecii şi romanii au dat. ia poetică, în sculptură, în arhitectură, în jurisprudenţă şi chiar în moravuri, dovezi incontestabile ale unui autentic sentiment atât al frumosului cât şi al sublimului. Domnia împăraţilor romani a transformat simplitatea – pe < nobilă tot pe atât de frumoasă – în splendoare şi apoi u -tr-o strălucire mincinoasă, din care rămăşiţele elocinţei şi poeziei lor. Şi chiar istoria moravurilor lor. ne mai pot fix încă spre învăţătură. Odată cu destrămarea totală f f-fotului, s-a stins însă „i -ir p ce şi-au consolidat pronS 'fi al g^ui rafinat. După

PRIMA INTRODUCERE LA… CRITICA FACULTĂŢII DE JUDECARE”

VIL DESPRE TEHNICA FACULTĂŢII DE JUDECĂRI-; C, TBMEI AL IDEII UNEI TEHNICI A NATURI)

Când deci, în intuiţia empirică, un obiect dat este as fel alcătuit formal încât perceperea diversului său ţin ima ginaţie) se acordă cu înfăţişarea unui concept al intelec tului (indiferent de concept), atunci, în cadrul reflexiuni: intelectul şi imaginaţia se înrâuresc reciproc activându-: acţiunea lor. Obiectul este în cazul acela perceput ca. Adaptat unui scop doar pentru uzul facultăţii, de judecare^ fi-J nalitatea fiind privită ca subi'ectivă. De asemeni <-; nu sej cere, pentru aceasta, nici un concept determin. ^ cu privire la obiect, nici nu se creează astfel vreunul, iar jn „-aţa însăşi nu e o adevărată judecată de cuno:

— O-Asemenea judecată se numeşte una „de reflexiune esletictm în schimb atunci când, în acord cu mecanismul naturii, sunt dinainte date unele concepte empirice şi legi empirice, iar facultatea de judecare compară un astfel de coneept'in-telectual cu raţiunea şi principiul ei privitor la posibilitatea unui sistem.

— Atunci, dacă forma de mai sus e mtâlnită în obiect, finalitatea e judecată obiecţii? Iar lucru se numeşte scop natural, în timp ce mai înainte nu erau luate, în judecare decât lucrurile ca forme naturale nedeterminat adaptate scopului. Judecata asupra finalităţii obiective j!” î năimii se numeşte teleologică. Ea este o judecată de cunoaştere, aparţinând totuşi numai facultăţii de judecau reflexive, nu celei determinative, (415-416)

Vtll. OKSPRE ESTETICA FACULTĂŢII DE JUDKCAHF, Expresia de: mod de reprezentare este cit se poate de limpede, dacă se înţelege prin ea raportul reprezentării la un obiect, ca fenomen, în vederea cunoaşterii obiectului, în acest caz expresia de estetic înseamnă că unei asemenea reprezentări îi e în chip necesar legată forma, sensibili tă|ji (felul cum e afectat subiectul), iar cea îân~ă e astfel, în chip inevitabil, trecută asupra obiectului (dar numai ca fenomen). De aceea şi putea exista o estetică transcendentală ca ştiinţă aparţinând facultăţii de cunoaştere. De multă vreme, însă. A devenit un obicei să se mai numească estetic, adică sensibil, şi un mod de reprezentare prin care se defttBneşte raportul reprezentării, nu faţă de facultatea de cunoaşteâ'e.

— Cj_Ja|ă_de^Imţământul de plăcere/şi neplăcere. Dar chiar dacă avem grijă să mai numim acest simţământ (potrivirâicării sale) un „simţ” (o modificare a stării noastre), întrucât ne lipseşte o altă expresie, el nu este totuşi un^sirnţ obiectiv, a cărui determin;: să fie folosită pentru cunoaşterea, unui obiect (căci a intui, sau a cunoaşte oricum altfel cu plăcere ceva. Nu înseamnă doar raportarea reprezentării la obiect, crţine şi de o receptivitate a subiectului). E dimpotrivăjn simLcare nu contribuie cu nimic la cunoaşterea obiectelor. Tocmai pentru ca toate determinările sentimentului sunt doar de însemnătate subiectivă, nu poate exista o estetică a sentimentului, ca ştiinţă, de felul cum. De pildă, există c estetică a facultăţii de cunoaştere. Rămâne deci necontenit un inevitabil echivoc în expresia de… Mod de reprezentare estetic”, dacă se înţelege prin ea când reprezentarea care trezeşte sentimentul plăcerii şi al neplăcerii, când cea ptIIM care o cere doar facultatea de cunoaştere, în măsura în care se întâlneşte în ea intuiţia sensibilă prin care cunoaştem lucrurile numai ca fenomene.

Acest echivoc poate totuşi fi înlăturat, dacă nu se întrebuinţează expresia de estetic nici pentru intuiţie, cu atât mai puţin despre reprezentările intelectului, ci numai despre manifestările facultăţii de judecare. Dacă cineva întrebuinţează o judecată estetică în vederea unei determinări obiective, judecata devine ceva atât de vădit contradictoriu, încât oricine este îndeajuns prevenit împotriva interpretării greşite a acestei expresii. Căci intuiţiile pot, e drept, să fie sensibile, dar activi de a judeca aparţine exclusiv intelectului (luat într-uh înţeles mai larg), iar faptul de a judeca estetic sau sensibil, în cazul că aceasta trebuie ^ă însemne şi cunoaştere a unui obiect, este în el însuşi contradictoriu, de vreme ce sensibilitatea se amestecă m rosturile intelectului şi (printr-un vitium subreptionis) îi dă o direcţie greşită. O judecată obiectivă este, dimpotrivă întotdeauna de natură intelectuală, şi ca atare nu poate fi numită estetică. De aceea estetica noastră ţranscendenJ tală a facultăţii de cunoaştere a putut foarte bine vor b despre intuiţii sensibile, dar n-a vorbit nicăieri desprji judecăţi estetice. Căci, întrucât ea nu are de-a face decâl cu judecăţi de cunoaştere, care determină obiectul, jude* căţile ei trebuie să fie, toate, logice. Prin denumirea ck judecată estetică în legătură cu un obiect, se indică aşadar. În chip nemijlocit, că o reprezentare dată e, ce-i drept, raportată la un obiect, însă că în actul judecării nu-i înţeleasă determinarea obiectului, ci a subiectului şi a simţa-mântului său. Căci în puterea de judecare, intelectul şi imaginaţia sunt considerate în relaţie unul cu cealaltă, re-| laţie care, în primul moment, poate fi privită obiectiv, t. M aparţinând cunoaşterii (cum s-a întâmplat cu imagin; în schematismul transcendental), dar poate fi considerata şi ca pur şi simplu subiectivă, în măsura în. Care o facultate favorizează sau stânjeneşte pe cealaltă, în cadrul unei. Acem d reprezentări, afectând astfel starea spiritului. Aşadar e vorbei de un raport perceptibil prin simţuri (lucru ce nu se întâmplă în folosirea separată a nici unei alte facultăţi de cunoaştere). Iar deşi senzaţia aceasta nu constituie. Reprezentarea sensibilă a vreunui obiect, ea poate fi totuşi atribuită sensibilităţii, întrucât e legată subiectiv de concretizarea conceptelor intelectului, prin facultatea de judecare, fiind astfel o reprezentare sensibilă a stării subiectului, care e afectat printr-un act al judecăţii, în acest cax judecata poate fi numită estetică, adică sensibilă (după în nu rirea ei subiectivă, nu după ceea ce o determină). Deşi actul de a judeca (anume obiectiv) e o acţiune-de-a intelectului, ca facultate superioară de cunoaştere 'if< genere, iar. Nu una a sensibilităţii.

Fiecare judecată de determinare este logică, întrueii predicatul ei e un concept obiectiv dat. în schimb o judecată de reflexie asupra unui obiect singular dat poate/.

— Estetică atunci când (mai înainte chiar ca obiectul să fi fost comparat cu altele) facultatea de judecare ce n-are dinainte pregătit vreun concept pentru intuiţia dată, asociază imaginaţia (in acţiunea de prindere a conceptului) cu intelectul (in acţiunea de reprezentare a unui concept în genere). Percepând astfel un raport al celor două facultăţi de cunoaştere. Raportul acesta alcătuieşte în genere condiţii; subiectiva, doar sensibilă, a folosinţei obiective a facultăţii de judecare (anume acordarea celor două facultăţi). Este-insa fu putinţă şi o. judecată estetică a simţurilor, anume atunci când predicatul judecăţii nu poate fi de fel concepi al unui obiect, întrucât nu aparţine nicidecum facultăţii de cunoaştere: vinul e plăcut. Căci în acest caz predicatul exprima nemijlocit relaţia unei reprezentări cu sentimentul de p] acere, iar nu cu facultatea de cunoa. Ste.nC). Judecată estetică în general poate fi deci lămurit drtpi acrea. Judecată al cărei predicat nu e în stare niciodat sa fii1 (de. Yi poate conţine condiţiile subiective pentru UTY> oarecare) o adevărata onile subiective pentru oarecare) o adevărata cunoştinţă (un concep „g

F l al obiectului), într~o asemenea judecată Iaiio2_^_ narrb^gate senzaţia. Există însă o singură asa-mrm': ă senzaţie care„ nu poate fi niciodată concept al vreunui obiect, iar aceasta este: simţământul de plăcere şi neplăcere: Ea e doar subiectivă, pe când, dimpotrivă, orice altă senzaţie poate fi folosită în vederea cunoaşterii. Aşadar. O_judeca±â^ esteticăeste aceea al cărei factor determinant sălăşluieşte fntr-o~s5izaţâe7've'„e nemijlocit legata de senfimcnrur de„ placeTe şi „neplăcere. In judecata estetică a simţului, e senzaţia aceea nemijlocit produsă de intuiţia empirică a lucrului; dar în judecata estetică de reflexiune e acea senzaţie pe care o pricinuieşte în subiect jocul armonic al celor două facultăţi de cunoaştere active în judecată, imaginaţia şi intelectul.

— Prin aceea că, în reprezentarea dată, îşi sunt de folos reciproc facultatea de aprehensiune acelei dintâi cu facultatea de reprezentare a celui de-al doilea. O astfel de relaţie trezeşte, în acest ca/, prin simpla ei formă, o senzaţie, care e factorul determinant al unei judecăţi, numită ca atare estetică şi legată, în chip de i'i-iviMiate subiee'. Ivă (fără de concept) cu sentimentul

Judecata esU; i că a simţului conţine rială. Iar judecau estetică de reflexiune. U -mtrueit prima r u se raportează de fel la!' mmştere. ci în chip nemijlocit, prin simţ u plăcere, ultima singură e de socotit ca în u oipii proprii f a unităţii de judecare. Şi a flexiunea asupia unei reprezentări date mântul de plăcere (ca factor determina n atunci finalitatea subiectivă este gândilfi m fi resimţită în. „feetul ei. Judecata estetica re prin, principiile ei, facultăţii superioare di eunoaştore. Anume facultăţii de judecare, sub ale cărei condiţii subiective şi în acela i timp generale se află subsumată re'pre-xentarea obiecti lui., Pentru că însă o condiţie doar subiectivă a judecăţii nu dă nici un concept cu privire la factorul rnuiiu. Dar,: t alea de cu-liimonuil de aţă pe prin-e. C.înd reede simtă-; îl judecat” in.

— Iinle de a atunci, ei determinant, acesta nu poale i'i dat clecât de – mântul de plăcere, în aşa fel. Totuşi încât judecata estetică să rămână necontenit una de reflexiune. Dimpotrivă. Aceax judecată care nu presupune o comparaţie a reprezentării cu facultăţile de cunoaştere – ce lucrează de acord, în facultatea de judecare.

— E o judecată estetică a simţurilor, raportând şi ea (dar nu mijlocită facultăţii de judecare şi principiului ei) o reprezentare dată la simţământul de plăcere. Caracterul deosebit în această privinţă poate fi indicat abia în lucrare, el constând în pretenţia judecăţii de a atinge o valabilitate şi necesitate generală. Căci dacă judecata estetică posedă o asemenea trăsătură, atunci ea poate pretinde şi ca factorul. Ei de determinare să nu să-lăşluiască doar în simţământul de plăcere şi neplăcere, ci, totodată şi în chip necesar, îritr-o regulă a facultăţilor superioare de cunoaştere – aici, în speţă, în cea a facultăţii de judecare.

— Regulă care, aşadar, e a priori dătătoare de legi şi indică autonomie în ce priveşte condiţiile de reflexiune. Această autonomie, însă. Nu este (cum e cea a intelectului prin raport la legile practice ale libertăţii) obiectiv valabilă, adică dând concepte de-ale lucrurilor sau acţiuni posibile, ci doar subiectiv, pentru judecata valabilă prin sentiment, judecată ce, din moment ce poate emite pretenţii, de generală valabilitate, îşi trădează originea ei în anumite principii a priori. Această activitate de legiferare ar trebui mai propriu numită heautonomie, în-trucât facultatea de judecare nu prescrie legea nici naturii, nici libertăţii, ci doar sieşi. Ea nu e o facultate destinată să clea concepte de-ale obiectelor, ci numai să compare, cu cele care-i sunt date pe altă cale. Cazurile ivite arătând a priori condiţiile subiective ale posibilităţii acestei înlănţuiri.

Tocmai de aici se poate înţelege şi de ce.

— Într-u acţiune pe care o desfăşoară pentru ea însăşi (fără a avea tm concept de bază al obiectului), ca simplă facultate de j udecare reflexivă – în locul unei relaţii conştiente dintre -reprezentarea dată şi propria ei regulă, cugetarea nu se raportează nemijlocit decât la senzaţia care, ca orice senzaţie, e întotdeauna însoţită de plăcere sau neplăcere (ceea ce nu se îritâmplă la nici o altă facultate superioară de cunoaştere). Căci într-adevăr, regula însăşi e doar subiectivă, iar acordul cu ea nu poate fi recunoscut decât prin ceea ce exprimă de asemenea o relaţie cu subiectul, anume senzaţia, drept indiciu şi factor determinant al judecăţii. De aceea se şi „numeşte ea estetică, iar toate, judecăţile noastre pot fi împărţite, după ramurile capacităţii -superioare de cunoaştere, în: teoretice, estetice şi practice. Se înţeleg aici prin estetice numai judecăţile de reflexiune care singure se raportează la un principiu al facultăţii de judecare superioară de cunoaştere, în timp ce judecăţile estetice ale simţurilor au de-a face nemijlocit doar cu raportul reprezentărilor la simţul interior, în. Măsura în care şi acesta este un sentiment. (416-421)

OBSERVAŢIE

Aici este în primul rând cazul să lămurim ce este ou definiţia plăcerii ca reprezentare sensibilă a desăvârşirii unui obiect. Dacă am accepta această definiţie, o judecată estetică a simţurilor sau a reflexiei ar fi întotdeauna o judecată de cunoaştere despre un obiect oarecare. […] […] ăesăvârşirea, ca simplă deplinătate a unei pluralităţi închegate într-un tot, este un concept ontologic, identic eu cel al totalităţii (universalităţii) unui compus (obţinut prin coordonarea diversului într-un agregat) sau identic cu conceptul rânduirii totalităţii, sub formă de cauze şi efecte, într-o serie, – - neavând deci nimic de-a Eace cu simţământul de plăcere şi neplăcere. […]

Prin urmare, în general, conceptul de perfecţiune ca i'in. Alitate obiectivă nu. Are nimic de-a face cu simţământul de plăcere, nici acesta cu el. Pentru judecarea celei dinţii e nevoie de un concept despre obiect; pentru judecarea potrivit cu simţământul numit, nu ne e de fel necesar unul, Elacefe'a jjutând fi prilejuită prin simplă intuiţie empirică, i schimb reprezentarea finalităţii subiective a unui obiect este totuna cu sentimentul plăcerii (fără ca să intervină aici un concept scos dintr-o relaţie finală), iar între o reprezentare şi alta este o prăpastie. Faptul că un lucru subiectiv adaptat unui scop este şi obiectiv aşa, cere o cercetare mai totdeauna întinsă, nu numai a filosofiei practice dar şi a tehnicii, fie ea naturală sau artistică. Cu alte cuvinte, spre a găsi perfecţiune într-un lucru e nevoie de raţiune; spre a găsi agrement, nu e nevoie decât de simţ; iar spre a întâlni la el frumuseţe, se. Cere doar reflexiune (fără de nici un concept) asupra unei reprezentări date. Facultatea estetică de reflexiune judecă deci doar asupra finalităţii subiective a obiectului (nu asupra desăvârşirii sale). (421-424)… [. J ^ plncereajeste o stare a sufletului în caro, se acordă/cu si.ne_joj^gfe^m^axe^_Jal&c^iil. Fie de a păstra piu; şi simpJâLjaceastăJBtace (căci starea în care se află facultatea sufletului* ce se favorizează reciproc într-o reprezentarese poate conserva), fie spre a_ produce obiectul acelei re-prezenţărj. Bacă se întâmplă primul caz, atunci judecata asupra reprezentării date e una estetica. D” _ mflexiune. Dacă se întâmplă ultimul caz, atunci e o judecaţii estetic patologică, sau practic estetică. Se vede uşor de aici <; î. plăcerea şi neplăcerea, nefiind moduri de cunoaştere, nu/pot fi explicate în ele însele, ci se cer resimţite, nu examinate; că, prin urmare, ele nu pot fi lămurite decât în chip insuficient prin înrâurirea pe care o exercită o reprezentare, datorită simţământului lor, asupra activităţii desfăşurate de facultăţile sufletului. (426)

IX. DKSI'liK ACTUL TELEOLOGIC DE JUDECARE

Judecarea estetică a formelor naturii putea, fără a pune la bază un concept al obiectului, să găsească.

— În simplul act de înţelegere empirică a intuiţiei, unele obiecte din natură ca fiind finale, şi anume numai în raport cu condiţiile subiective ale facultăţii de judecare. Judecata estetică nu'cerea, aşadar, nici -un concept despre obiect şi nu dădea naştere vreunuia: de aceea şi lămurea obiectele, nu drept scopuri naturale, în cadrul unei judecăţi obiective, ci doar drept subiectiv -finale, pentru facultatea noastră de reprezentare. O astfel de finalitate a formelor poate fi numită figurată, ca şi tehnica naturii în legătură cu ea (tehnica speciosa).

Dimpotrivă, judecata teleologică presupune un concept despre obiect şi judecă asupra posibilităţii lucrului după o lege a înlănţuirii cauzelor şi efectelor O asemenea tehnică a naturii ar putea fi deci numită plastică, dacă expresia aceasta n-ar fi dinainte la modă, într-un înţeles mai general, spre a califica frumuseţea naturală, ca şi scopurile naturale. De aceea, să ne fie îngăduit a o numi tehnică organică a naturii, expresie ce califică finalitatea nu doar după modul reprezentării noastre, ci după posibilitatea lucrurilor înseşi. (428-429)

Conceptul de scop şi finalitate este, e drept, un concept al raţiunii, în măsura în care i se atribuie acesteia temeiul posibilităţii unui obiect. Dar finalitatea naturii, sau chiar conceptul lucrurilor ca scopuri naturale, pune raţiunea, în chip de cauză, în legătură cu astfel de lucruri încât prin nici o experienţă n-o putem recunoaşte pe ea ca temei al posibilităţii lor. Căci doar în materie de creaţii artistice putem deveni conştienţi de acţiunea cauzala a raţiunii cu privire la obiecte, numite de aceea finale, sau scopuri: iar doar prin 'raport la ele putem numi raţiunea tehnică, dacă e pe măsura experienţei ce facem cu privire la acţiunea cauzală a pi'Opriei noastre facultăţi. A-şi înfăţişa şi natura ca tehnică, întocmai unei raţiuni (iar astfel a atribui naturii finalitate şi chiar scopuri) e un concept determinat pe care nu-l putem întâlni în experienţă şi pe care nu-l stabileşte decât facultatea de judecare, în cugetarea ei asupra obiectelor, spre a rândui prin el experienţa în legile ei particulare, anume. Cele care fac posibil un sistem. (429)

X. DKSPKK CĂUTAREA VN'Ui PRINCIPIU AL FACULTĂŢII DE JUDECARE TEHNICE

Dacă aşadar ar fi vorba să lămurim cum de s-a ivit mai întâi printre oameni aceea ce numim gust; de ce unele obiecte au reţinut atenţia mai mult decât altele, punând în mişcare judecata frumosului, într-unele ori altele din împrejurările de loc sau ambianţă socială; din ce cauză a putut gustul să se ridice până la lux, s.a.m.d. – - atu; principiile unei astfel de„ explicaţii ar trebui căutate, mai multe, în psihologie (prin care, într-un astfel de întotdeauna doar ce care, ntr-un astfel de „ întotdeauna doar cea empirică). Morali-gi să le explice, de ild, „ se înţelege una oar cea empirică). Moralide la psihologi să le explice, de pildă, ciudatul fenomen aJ zgârceniei. Care pune un preţ absolut pe simpla posesiune a mijloacelor în vederea traiului bun (sau a oricărui alt scop), cu gândul totuşi de a nu se folosi niciodată de ele; ori cer. Să le explice ambiţia, care crede că găseşte ace, mijloace în. Simplul fapt de a avea un renume, fără nici un alt scop.

— Pentru ca primii să-şi poată îndrepta, potrivit cu avi/ui psihologilor, prescripţia lor, nu atât cu privire la legile morale înseşi, oât la înlăturarea piedicilor stau în calea influenţei acestora-din urmă. Aici trebuie, totuşi să se recunoască greutatea ce întâmpinăm cu explicaţiile psihologice, în comparaţie cu cele fizice; căile sunt neîncetat ipotetice, câtorva principii de explicaţie felurite putâiidu-li-se adăuga foarte bine un altul nou. la fel de imaginar. De aceea, foţi acei pretinşi psihologi care ştiu să indice cauzele oricărei afecţiuni ori emoţii ale sufletului deşteptată de piesele de teatru, reprezentările poetice, sau de obiectele naturii, numind aceastăâncercare neserioasă a lor chiar filosofic – prin care explică ştiinţific cea mai de rând întâmplare din lumea corpurilor. – - nu numai că nu. Arată să aibă vreo cunoştinţă, dar poate nici măcar aptitudinea pentru a dobândi vreuna. A face observaţii psihologice (cum face Burke în cartea sa despre frumos şi sublim), prin urmare a aduna material în nădejdea că se vor ivi reguli experimentale care să-l sistematizeze, fără a voi să concepi aceste reguli, este desigur unica adevărată îndatorire a psihologiei empirice, care însă cu greu ar putea pretinde vreodată rangul de disciplină filosofică.

Dacă însă o judecată se dă drept universal-valabilă,; şi astfel reclamă necesitate în rostirea ei – fie că această cerută necesitate se sprijină pe concepte a priori cu privire la obiect, sau pe condiţiile subiective ale conceptelor ce stau a priori la temelie.

— Atunci, admiţându-se o asemenea pretenţie a judecăţii aceleia, ar fi absurd s-o justi-J ficăm prin indicarea originii psihologice a judecăţii. Căci am proceda astfel împotriva propriei noastre intenţii, iar în clipa când explicaţia căutată ar ajunge la capătul ei. Ea ar dovedi că judecata nu poate emite absolut nici o pretenţie de necesitate, tocmai pentru că i se poate dovedi originea empirică.

Judecăţile esţgjţif'C^cle refle_xiime (pe care le vom analiza pe vntor sub numele de judecăţi de gust) sin; însă de soiul amintit mai sus. Ele reclamă necesitate şi nu afirmă că fiecare ins judecă în fapt aşa – în care caz ar constitui o problemă de lămurit pentru psihologia, empirică – ci că aşa trebuie să judece, ceea ce înseamnă că ele au, în ce le priveşte, un principiu a priori. Dacă raportul la un asemenea principiu nu ar fi inclus în acele judecăţi, în măsura în care ele proclamă necesitate, ar trebui să se conceadj. Că, într-atât se poate afirma că o judecată trebuie să fie universal primită, întrucât după cum o dovedeşte observaţia, ea are cu adevărat răspândire universală; şi invers, că, deoarece fiecare judecă într-un chip anumit, reiese şi că el trebuie să judece astfel.

— Ceea ce constituie o absurditate vădită.

La judecăţile estetice de reflexiune se iveşte, e drept, greutatea că ele nu se pot întemeia de fel pe concepte şi deci nu pot fi derivate din nici un principiu determinat, căci altminteri ar fi logice; reprezentarea subiectivă a finalităţii nu trebuie nicidecum să fie conceptul unui scop oarecare. Totuşi raportul la un principiu a priori poate şi trebuie să aibă întotdeauna loc, acolo unde judecata pretinde necesitate, de orice fel şi oricare ar fi justificarea unei astfel de pretenţii despre care e vorba aici. Căci o critică a raţiunii e îndemnată tocmai de acea pretenţie să caute principiul de bază, chiar dacă el e nedeterniinat; şi ea poate de asemenea să-l găsească, recunoscându-l ca atare drept un principiu care întemeiază judecata subiectiv, şi a priori, chiar dacă nu poate în nici un chip construi un concept determinat al obiectului…