Informatică Lector univ drd. Cristian-mihai pomohaci

partide politice. Au reapărut partidele istorice,

interzise de sistemele totalitare: P.N.Ţ., P.N.L., P.S.D.R.

Astfel, la 11 ianuarie 1990 s-a înregistrat Partidul Naţional-Ţărănesc

Creştin-Democrat, avându-l ca lider pe Corneliu Coposu, unul dintre

colaboratorii apropiaţi ai lui Iuliu Maniu. În programul său, formaţiunea

se pronunţa pentru instaurarea unui regim politic constituţional,

bazat pe democraţia pluralistă, descentralizarea administrativă, alegeri

libere, împiedicarea instaurării unui regim de dictatură, separarea

puterilor în stat şi instaurarea unui stat de drept, libertatea presei, a

cuvântului şi a informaţiei etc.

Partidul Naţional-Liberal, condus de un comitet de iniţiativă format

din Radu Câmpeanu, I.V. Săndulescu şi D.A. Lăzărescu, a fost

înscris la 15 ianuarie 1990. Fidel principiilor fundamentale ale „liberalismului

politic, economic şi cultural”, P.N.L. dorea instaurarea unei

reale democraţii, structurarea unui sistem economic viabil, bazat pe

economia de piaţă şi proprietatea particulară.

Partidul Social-Democrat din România s-a legalizat la 18 ianuarie

1990, avându-i în frunte pe Adrian Dimitriu şi Sergiu Cunescu. În

programul său, se declara pentru realizarea unei societăţi fundamentate

pe: „demnitate, libertate, justiţie socială, egalitate în drepturi,

solidaritate şi bunăstare”.

La 28 ianuarie s-a înregistrat Uniunea Democrată a Maghiarilor

din România, iar în cursul aceleiaşi luni s-au constituit şi alte partide:

356

Partidul Democrat, Partidul Ecologist Român, Partidul Democrat-

Agrar din România etc.

Un moment extrem de controversat a fost transformarea Frontului

Salvării Naţionale în partid politic, la 6 februarie 1990; preşedintele

FSN a fost desemnat Ion Iliescu. După ample confruntări, care

au cunoscut şi forme violente, la 9 februarie 1990 s-a constituit Consiliul

Provizoriu de Uniune Naţională – organ legislativ care avea să funcţioneze

până la alegerile parlamentare şi prezidenţiale din 20 mai 1990.

La 18 martie 1990, CPUN a adoptat legea privind alegerea

Parlamentului şi a Preşedintelui României. Campania electorală a fost

foarte aprinsă, iar în ziua alegerilor s-a înregistrat o masivă participare

la vot, de circa 80% din electorat. Frontul Salvării Naţionale a fost

marele câştigător, cu peste 65% din sufragii, atât pentru Camera

Deputaţilor, cât şi pentru Senat.

În primul parlament pluripartidist al României postbelice (cu rol

şi de Adunare Constituantă) au obţinut reprezentare circa 40 de formaţiuni

politice, legea electorală neprevăzând nici un prag de acces în

forul legislativ naţional.

Pentru funcţia de preşedinte al României, Ion Iliescu a înregistrat

majoritatea sufragiilor – peste 85%.

La 28 iunie 1990, Parlamentul a învestit un executiv monocolor

(FSN) condus de P. Roman.

b) Constituţia din 1991. Alegerile din 1992. Perioada „provizoratului

politic” a luat sfârşit, din punct de vedere juridic, o dată cu

adoptarea noii Constituţii, după ample dezbateri la 21 noiembrie 1991.

Aceasta avea un caracter democratic şi consacra sistemul pluripartidist.

În perioada 1990-1992, FSN a cunoscut o reducere a popularităţii.

Conform Constituţiei, preşedintele României nu mai putea face

parte dintr-un partid politic, astfel încât I. Iliescu a renunţat la preşedinţia

FSN, în favoarea lui P. Roman. Noul lider s-a declarat „reformist”,

începând o campanie de eliminare din conducerea partidului a

susţinătorilor lui I. Iliescu.

Acutizarea elementelor de instabilitate socială şi politică a condus

la prima criză guvernamentală din România postcomunistă, în

septembrie 1991. Guvernul Roman este înlocuit, în octombrie 1991,

cu unul condus de Theodor Stolojan, cu misiunea de a gestiona problemele

curente ale ţării până la alegerile generale din septembrie 1992.

Convenţia FSN din 27-29 martie 1992 a marcat „ruperea” acestui

partid. P. Roman a fost reales preşedintele organizaţiei. Pe de altă

357

parte, gruparea care îl susţinea pe I. Iliescu a creat un nou partid –

Frontul Democrat al Salvării Naţionale. Asemenea mutaţii importante

s-au înregistrat şi în sânul opoziţiei. Aici s-a ajuns însă şi la constituirea,

din cele trei partide istorice (PNL, PNŢ şi PSDR) a Convenţiei

Naţionale pentru Instaurarea Democraţiei, devenită în 26 noiembrie

1991, prin lărgirea acesteia, Convenţia Democratică (C.D.).

Anul 1992 a fost un an electoral prin excelenţă, condensând toate

cele trei forme de scrutin. Organizate în februarie-martie 1992, alegerile

locale au oferit legitimitate puterii locale, conturându-se şi cea mai

importantă forţă de opoziţie – CD, care s-a plasat pe poziţia secundă.

Locul CD a fost luat, la 24 iunie 1992, după retragerea PNL din

coaliţie, de Convenţia Democrată din România (C.D.R.).

Alegerile din 27 septembrie 1992, desfăşurate pe baza noii legi

electorale, promulgată în iunie 1992, ce introducea pragul de 3% din

totalul voturilor exprimate, au fost câştigate de FDSN, urmat de CDR

şi FSN. În parlament au intrat opt formaţiuni politice şi 13 organizaţii

ale minorităţilor naţionale, care au primit un mandat din oficiu.

Alegerile prezidenţiale au beneficiat de o maximă atenţie, Ion

Iliescu devenind câştigător, cu 61,4% din voturi, urmat de Emil

Constantinescu, candidatul CDR.

Noul guvern condus de Nicolae Văcăroiu a fost învestit la 21 noiembrie

1992, iar programul său de guvernare a fost supus dezbaterii

parlamentare în februarie 1993.

c) Noi confruntări politice. „Schimbarea” din 1996

Marea majoritate a partidelor politice au traversat momente de

criză, producându-se sciziuni şi apariţii de noi organizaţii politice

(PNL-Câmpeanu, PAC etc.). Şi FSN, devenit din mai 1993 – Partidul

Democrat-FSN, s-a înscris în aceeaşi linie de evoluţie, mai ales după

transformarea, în iulie 1993, a FDSN în Partidul Democraţiei Sociale

din România.

Platforma program a CDR, „Contractul cu România”, adoptată

de Convenţia din noiembrie 1995, s-a dovedit câştigătoare atât în

alegerile locale (iunie 1996), cât şi în cele parlamentare şi prezidenţiale

(3 noiembrie 1996). Emil Constantinescu,candidatul Convenţiei,

a devenit preşedintele României. Iar la 12 decembrie 1996, Parlamentul

a investit guvernul condus de Victor Ciorbea, un cabinet de

coaliţie, între CDR, USD şi UDMR.

d) „Schimbarea schimbării”. Guvernarea de coaliţie a fostei

opoziţii a dezamăgit populaţia; „algoritmul politic” a creat repetate

358

crize ministeriale, care au dus şi la schimbarea primilor miniştri. Situaţia

economică şi socială a populaţiei s-a deteriorat. Au avut loc numeroase

sciziuni în sânul CDR, devenită din august 2000 – CDR 2000.

Pe de altă parte, polul democrat-social din România a decis participarea

pe liste comune şi susţinerea lui Ion Iliescu pentru funcţia de

preşedinte al statului.

La alegerile parlamentare din 26 noiembrie 2000, PDSR a obţinut

peste 35% atât pentru Adunarea Deputaţilor, cât şi pentru Senat. Ion

Iliescu a redevenit preşedintele României. La 28 decembrie 2000, s-a

constituit guvernul Adrian Năstase, care a beneficiat de susţinerea PNL şi

UDMR. Ulterior, în aprilie 2001, PNL a dezavuat colaborarea cu guvernul

Perdantul alegerilor a fost PNŢ-CD, care nu numai că a pierdut

guvernarea, dar nici măcar nu a mai reuşit să intre în Parlament.

11. ROMÂNIA ÎN EUROPA SECOLULUI XX

a) La început de secol. După 1900, covârşitoarea majoritate a populaţiei

române locuia în mediul rural, ocupându-se cu agricultura. Numai

elita politică şi culturală trăia la nivelul celor mai înstărite familii europene,

România fiind recunoscută, din această perspectivă, ca o adevărată membră

a comunităţii continentale, Bucureştiul fiind definit chiar „micul Paris”.

b) Marea Unire din 1918. Ca urmare a unirii, România devenea

o ţară de mărime mijlocie în Europa, ocupând locul opt, funcţie de

numărul de locuitori şi locul zece – funcţie de suprafaţă.

c) România interbelică. Ca şi în alte ţări europene, în această perioadă

au fost legiferate reforme democratice (vot universal, reformă

agrară). Opţiunile politice s-au diversificat, partidele politice multiplicându-

se, iar viaţa publică devenind mult mai intensă şi mai plină de conţinut.

Prin politica sa externă, România, participantă a Societăţilor

Naţiunilor şi semnatară a tratatelor de importanţă europeană, s-a înscris

pe linia tuturor statelor importante de pe continent.

Cultura românească a fost una dintre cele mai acerbe promotoare ale

spiritului naţional peste hotare, având dimensiuni cu adevărat europene.

Nivelul de dezvoltare al ţării se ridica şi el la nivelul european,

România devenind dintr-o ţară agrară o ţară agrar-industrială.

d) Sfâşierea României Mari. Participarea la cel de-al doilea

război mondial. Pierzând teritoriile străbune şi găsindu-se fără aliaţii

săi tradiţionali, într-un context internaţional extrem de tulbure, România

a fost nevoită să se îndrepte spre Germania.

359

Lovitura de stat din 23 august 1944 a readus România în tabăra

europeană a marilor puteri democrate, dar numai pentru scurt timp.

Prin acorduri secrete, Marile Puteri trasaseră sferele de influenţă pe

continent, România intrând în sfera de dominaţie a Uniunii Sovietice.

e) Sovietizare şi desovietizare. Au urmat astfel patru decenii de

regim totalitar, în timpul cărora România s-a aflat, în prima parte a

perioadei, aproape în afara legăturilor sale tradiţional europene.

După 1958 s-a manifestat o tendinţă de revenire la valorile

naţionale şi de extindere a relaţiilor externe. Cultul personalităţii,

dezvoltat după 1974, a marcat puternic evoluţia României.

f) Revoluţie şi reformă. O dată cu revoluţia din 1989, România

s-a reîntors în sânul statelor europene democrate, trecând printr-un

dificil şi complex proces de tranziţie. Succese importante s-au

înregistrat în domeniul politicii externe: desfiinţarea vizelor de intrare

pentru români în statele din Spaţiul Schengen (2003), aderarea

României la NATO (2004), stabilirea anului 2007 ca termen de

aderare a României la Uniunea Europeană.

La scara istoriei, un secol nu reprezintă foarte mult. Dar, în condiţiile

accelerării progresului tehnic, al micşorării distanţelor ca urmare a

utilizării intensive a mijloacelor de comunicaţie modernă, ale interconexiunilor

şi globalizării, un secol de istorie poate „înmagazina” experienţe

şi realizări pentru care altădată era nevoie de sute şi mii de ani.

În fond, România a mers, în tot acest secol, „în pas cu Europa”,

din care nu a încetat să facă parte. Dincolo de unele insatisfacţii,

rămâne faptul că România este un stat care, prin suprafaţă şi numărul

de locuitori, prin bogăţiile materiale şi spirituale, prin tradiţia sa istorică,

are certe perspective de a-şi aduce propria contribuţie la dezvoltarea

generală a Europei şi a lumii în secolul al XXI-lea.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Ioan Scurtu, Istoria contemporană a României (1918-2003), Editura

Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2003.

2. Ioan Scurtu, România şi Marile Puteri, Documente, vol. I, 1918-1933,

Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002.

3. Ioan Scurtu, România şi Marile Puteri, Documente, vol. II, 1933-1940,

Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002.

4. Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX, Editura

Paideia, Bucureşti, 1999.

299

ISTORIA RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE

ŞI A DIPLOMAŢIEI

Prof. univ. dr. VIORICA MOISUC

Obiective

– formarea unui ansamblu de cunoştinţe necesare înţelegerii

fenomenelor specifice evoluţiei relaţiilor internaţionale în contextul lor

istoric, a particularităţilor acestor fenomene în ceea ce priveşte România;

– cunoaşterea raportului între diplomaţie şi politica externă a statelor

de-a lungul timpului;

– caracteristicile politicii externe şi diplomaţiei româneşti.

I. Statul şi teritoriul său: Teritoriul statelor; Delimitarea teritoriului

statelor, felurile frontierelor; Domeniul maritim; Felurile statelor

Teritoriul unui stat este regiunea de pe glob pe care un stat îşi

exercită suveranitatea şi se află sub dominaţia sa exclusivă. Teritoriul

unui stat poate fi: terestru, acvatic, glaciar. Statele pot avea teritoriu

compact (exemplu: România, Elveţia, Ungaria etc.) sau teritoriu

dispersat, format din mai multe fragmente despărţite de întinderi de

ape – state cu colonii (Marea Britanie, Franţa, Belgia etc.). Un stat

înconjurat de toate părţile de teritoriul unui alt stat se numeşte

enclavă.

Întinderile de apă în categoria oceanelor şi mărilor intercontinentale

nu fac parte din teritoriul nici unui stat, nici un stat nu poate

avea vreun drept de proprietate asupra lor. Oceanul este drumul

comun al tuturor naţiunilor unde ele se află pe picior de egalitate.

Folosirea lor rămâne deschisă tuturor naţiunilor. Fundul şi subsolul

oceanelor şi mărilor intercontinentale au regim de domeniu terestru.

Se admite că statele pot ocupa fundul mărilor pentru a exploata, de

exemplu, bancurile de perle, recifurile de coral. De asemenea un stat

poate săpa un tunel în fundul mărilor, acesta devenind obiectul

ocupaţiei sale. Un tunel submarin face parte din domeniul statelor care

l-au construit.

300

În epoca veche şi epoca medievală, unele state au pretins să-şi

exercite suveranitatea asupra mărilor intercontinentale. Astfel, fenicienii

şi cartaginezii au încercat să elimine orice alţi navigatori de pe

mările unde circulau corăbiile lor; Regele Cretei, Minos sau tiranul din

Samos, Polycrate şi-au luat titlul de „Stăpâni ai mărilor”. În Evul Mediu,

Veneţia susţinea dreptul ei de proprietate asupra Mării Adriatice;

Portugalia considera Marea Guineei ca făcând parte din teritoriul ei,

iar Spania a reclamat proprietatea asupra Oceanului Pacific; în secolul

XVIII, Anglia considera că oceanele fac parte din teritoriul ei, iar în

1821, Rusia a proclamat toată Marea Behring ca teritoriu rus etc.

Teritoriile statelor sunt delimitate de frontiere. Frontierele statelor

delimitează posesiuni imemoriale şi necontestate, acestea apărând

ca un acord tacit între state. În timpurile moderne, frontierele au fost

delimitate prin tratate, cele mai multe fiind tratatele de pace. Mai

există şi convenţii speciale numai pentru determinarea frontierelor,

cum ar fi cedări de teritorii sau modificări de frontiere stabilite de

comun acord între părţi. Sunt şi situaţii când modificările de frontieră

au fost impuse prin forţă de marile puteri unor state mai mici. Frontiera

artificială este stabilită urmărindu-se o anumită latitudine şi

longitudine. Ele există între ţări pe care nu le separă nici fluvii, nici

munţi, nici alte forme de relief vizibile. Frontierele naturale sunt

reprezentate de forme de relief în care nu a intervenit mâna omului

(munţi, cursuri de apă, deşerturi etc.). În aceste cazuri, delimitarea

poate fi făcută astfel:

– punctul superior al munţilor marchează frontiera;

– linia de frontieră trece prin mijlocul lacului sau al mării interioare;

– când un fluviu curge între două state, de regulă, linia mediană

constituie frontiera.

Domeniul Maritim se compune din întinderile marine care sunt

supuse autorităţii statului (mările interioare sau închise, radele, canalele

artificiale etc.). Există state care n-au teritorii maritime, de exemplu,

Elveţia, Austria, Ungaria, Cehia, Bolivia, Afganistan. Marea teritorială

sau litorală se întinde în lungul coastelor unui teritoriu asupra

căruia statul respectiv are dreptul de suveranitate. Întinderea mării

teritoriale era arbitrală în Evul Mediu: de exemplu, în secolul XIV a

fost fixată la 6 mile marine (o milă marină = 1852 m; o leghe marină =

5556 m); Filip al II-lea al Spaniei a stabilit întinderea mării teritoriale

până la linia orizontului; în secolul XVII, limita era în punctul unde ar

bate un tun aşezat pe ţărm; în secolul XIX s-a stabilit la 6 mile marine;

în 1907, România şi Rusia au stabilit această limită la 10 mile.

301

Felurile statelor. Statele s-au constituit pe baza formelor iniţiale

de organizare a triburilor şi uniunilor de triburi, şeful militar devenind

conducător suprem, cu putere politică, executivă, judecătorească,

militară, religioasă (exemplu: la geto-daci Burebista a comasat

triburile traco-dace din interiorul arcului carpatic şi extracarpatic până

în Balcani, Tisa, Bug şi Carpaţii Păduroşi; el era rege). În Grecia

antică au existat statele-oraş, republici (exemplu Atena) sau regate

(exemplu: Sparta). La romani oraşul stat Roma născut ca regat, a

devenit apoi republică şi în secolul I d.Hr. s-a transformat în Imperiu,

extinzându-se şi dincolo de Europa. În Europa medievală a

predominat monarhia (regat-imperiu), alături de care au existat oraşerepublici:

Veneţia, Genova etc. La începutul secolului XX, marile

imperii în Europa sunt înlocuite cu regate mai mici sau republici. Al

II-lea război mondial a adus, prin consecinţele sale, modificări

structurale în privinţa formelor de stat. În zona sovietică de ocupaţie,

monarhiile au fost înlocuite de republici, dar statele din această zonă

şi-au pierdut independenţa, devenind semicolonii ale URSS. Statul

federativ este reprezentat de două exemple cunoscute: SUA, format

din state foste colonii britanice şi franceze devenite independente,

care-şi păstrează forme de organizare internă proprie şi unele legi

proprii; URSS, constituit din republici teoretic „autonome” unde în

fapt conducea un singur partid: Partidul comunist bolşevic rus.

II. Pace-Justiţie-Securitate-Război: Consideraţii istorice; Pace

şi justiţie internaţională; Pace şi securitate; Dreptul la pace şi război

Aspiraţia către pace a omenirii apare din cele mai vechi timpuri.

La greci, Amficţioniile erau asociaţii de state suverane care se ocupau

de interesele comune ale acestora, medierea conflictelor, respectarea

dreptului ginţilor. La romani, „Pax Romana” însemna recunoaşterea

stăpânirii Romei asupra popoarelor cucerite. Colegiul Fecialilor era o

instituţie cu rol pacificator în situaţii de război. În prima perioadă

creştină, pacifismul este consacrat prin religie, prin dogmele ei: creştinismul

condamna orice fel de război, după principiul de a răspunde

răului prin bine. O dată cu năvălirile barbare, creştinismul acceptă noţiunea

de război drept, de apărare, şi război nedrept, de distrugere şi

cucerire. Mai târziu, prin instituţia Pacea lui Dumnezeu, Biserica

Catolică proclama pacificarea universală. Cei mai de seamă gânditori ai

vremii se ocupă de problema organizării păcii. Astfel, în secolul XIII,

scriitorul italian Dante Aligheri afirmă dreptul umanităţii la pace. În

302

secolul XIV, Pierre Dubois preconiza o federaţie în cadrul căreia

naţiunile îşi vor păstra independenţa absolută. În secolul XVI, Niccolo

Machiavelli, istoric florentin, critică jocurile politice făcute de cei

puternici în dauna celor slabi. În secolul XVII, vestitul jurist şi filosof

Hugo Grotius consideră războiul ca sancţiune supremă împotriva

celor care tulburau pacea. William Penn, filosof englez, afirma că

pacea rezultă dintr-o bună organizare a societăţii, bazată pe justiţie. În

secolul XVIII, pacifismul se exprima în forme foarte concrete. Jean

Jacques Rousseau propunea o alianţă în care pacea se baza pe status-quo.

Epoca modernă aduce un concept nou privind ordinea internaţională:

dreptul la pace. Pacifismul caracteriza războaiele, crime grele sau

universale. Revoluţia Franceză din 1789 proclama pacea ca un bun

al naţiunilor. Declaraţia semnată la 14 septembrie 1814 de membrii

Sfintei Alianţe sublinia că ideea de pace şi justiţie trebuie să

guverneze hotărârile principilor. Congresele internaţionale pentru pace

din secolul XIX şi începutul secolului XX propuneau diferite formule

de organizare a păcii.

Primul război mondial şi revoluţiile naţionale de eliberare din

1918 au răsturnat ordinea politică şi teritorială bazată pe dreptul

forţei, înlocuind-o cu forţa dreptului, situaţie confirmată prin

Tratatele de pace din 1919-1923 de la Paris. Organizarea păcii va

primi un instrument fundamental, Pactul Societăţii Naţiunilor. În

Preambulul său, Pactul atribuia Societăţii misiunea de a veghea la

salvgardarea păcii naţiunilor şi domnia justiţiei internaţionale.

Securitatea statelor este legată nemijlocit de numeroase circumstanţe

care pot contracara cu succes un atac împotriva sa. Elementele

care determină securitatea pot fi de natură politică, militară,

geografică, economică etc. Astfel, munţii sunt o linie de apărare

naturală deosebit de eficientă. În aceeaşi categorie intră cursurile mari

de apă, lacurile, mările interioare, marea litorală. Securitatea rezultată

din aşezarea geografică trebuie susţinută şi de forţa de rezistenţă economică

şi militară. Securitatea unui stat depinde, pe lângă elementele

mai sus enumerate, şi de alianţele politice şi militare, aflate în

conexiune strânsă cu contextul politico-militar şi diplomatic.

O altă categorie de factori implicaţi în chestiunea securităţii sunt

tratatele. În această ordine de idei menţionăm tratatele care prevăd

renunţarea la război ca instrument de rezolvare a diferendelor între state.

Angajamentele unilaterale de neagresiune luate de unele state faţă de

alte state echivalează tot cu renunţarea la război ca mijloc de rezolvare

303

a diferendelor internaţionale. Alături de acestea se înscriu şi tratatele

de cooperare internaţională având ca obiectiv salvgardarea securităţii

generale sau doar a unui grup de state, adică securitatea regională.

Ieşită dintr-un război pustiitor, umanitatea şi-a propus să realizeze

prin legi internaţionale prohibirea războiului de agresiune. Pactul

Societăţii Naţiunilor declară că orice ameninţare de război la adresa

unui membru al Societăţii constituie o ameninţare la adresa tuturor

membrilor Societăţii, instituind astfel solidaritatea internaţională contra

actelor de agresiune. Pactul a fost completat pe această linie cu alte

instrumente politico-diplomatice care au dezvoltat ideea de cooperare

internaţională împotriva războiului.

Noţiunea de neutralitate nu a existat în Antichitate. În secolul

XVII, Hugo Grotius a afirmat că într-un război, pe lângă părţile

beligerante, pot exista şi state neimplicate, neutre. Legislaţia definitivă

în acest domeniu s-a realizat în 1818 în SUA.

III. Tratate-Acorduri-Convenţii: Statutul politico-juridic al

Principatelor Române; Negocierea şi încheierea tratatelor; Ratificarea

şi rezervele la tratate; Expirarea tratatelor; Sancţiunile

cuprinse în tratate