Infectia hiv



Yüklə 37.4 Kb.
tarix09.12.2017
ölçüsü37.4 Kb.


Informaţii generale despre HIV şi SIDA

SIDA


SIDA este o boala infectioasa si transmisibila provocata de un virus specific, care, patruns in organism, actioneaza asupra sistemului de aparare imunitar, reducandu-i treptat capacitatea de actiune pana la distrugere si anihilare totala.

VIRUSURILE


Sunt agenti infectiosi ai bacteriilor, plantelor si ai animalelor inclusiv ai (celui mai evoluat) - omului; reprezinta entitati de sine statatoare, vii, de dimensiuni foarte mici, cu structura foarte simpla, incapabile sa creasca si sa se inmulteasca altfel decat prin parazitarea celulelor vii cu organizare complexa; virusurile patrund in celule, se dezvolta, se multiplica, dezorganizand si omorand, in final, celula.

IMUNITATE SI IMUNODEFICIENTA


Imunitatea reprezinta proprietatea organismului de a se apara fata de diversii agresori externi (bacterii, virusuri, paraziti, ciuperci) prin intermediul unor celule si al anticorpilor specifici (produsi de alte celule specializate); se induce deci o stare de rezistenta specifica fata de actiunea unui agent inductor de boala.
Imunodeficienta congenitala (ereditara) sau castigata in cursul vietii reprezinta o stare anormala, patologica, ce se manifesta prin disfunctii, reduceri ale capacitatii de aparare a organismului.
Imunodeficienta castigata apare insa ca urmare a unei cauze externe care actioneaza asupra sistemului imunitar. Una din cele mai importante cauze ale imunodeficientei castigate este infectia cu virusul HIV.
Imunodeficienta se exprima in diverse niveluri de gravitate si poate interesa diverse componente ale sistemului imunitar.

ANTIGEN


Orice "parte" din structura unui agent patogen, orice "macromolecula", in sens larg, capabila sa stimuleze sistemul imunitar si sa-i faca sa riposteze, fie prin producerea de anticorpi specifici (pot bloca actiunea daunatoare a antigenului care le-a indus aparitia), fie prin instruirea unor celule capabile sa recunoasca si sa actioneze impotriva antigenului fata de care s-au instruit se numeste ANTIGEN.

ANTICORP



ANTICORPUL a carui aparitie se datoreaza stimularii sistemului imunitar de catre antigen, reprezinta o structura proteica de dimensiune mica, prezenta in "sange", circuland odata cu acesta in tot organismul, capabil sa se "lege" specific de antigenul care i-a indus aparitia si sa-i blocheze actiunea vatamatoare. Anticorpul care intervine in apararea imuna se numeste anticorp protector tot asa cum antigenul care i-a determinat aparitia se numeste antigen protector. Subliniem cele de mai sus pentru faptul ca un agent infectios poate contine multe parti din structura sa cu proprietati antigenice (multi epitopi) care induc aparitia de anticorpi al caror rol nu este de protectie, putand insa folosi ca un semn (marker) al infectiei sau bolii.
Virusul Imunodeficienţei Umane (HIV) este un agent patogen, care iniţial, atacă celulele din sistemul imunitar, multiplicându-se în interiorul acestora şi distrugându-le, scăzând astfel apărarea naturală a organismului împotriva infecţiilor şi a bolilor.

Cu dimensiuni extrem de mici, măsurabile în microni şi o structură biologică primitivă, virusul nu-şi poate realiza singur metabolismul şi de aceea parazitează celule gazdă vii pentru a se putea înmulţi. Virusul face parte dintr-o familie deosebita denumita Retroviridae, subfamilia Lentivirinae genul Lentivirus, specia HI V. Ca orice organism viu, capabil de inmultire, virusurile contin un "genom" constituit fie dintr-o macromolecula de acid dezoxiribonucleic (ADN), fie ribonucleic (ARN), detinator al informatiei genetice care face ca descendentii sa fie asemanatori parintilor.


In celulele animale si umane genomul este constituit numai din ADN, singur detinator al informatiei genetice. Acesta are rol de "matrita"; prin intermediul unei enzime numita transcriptaza (transcrie informatia genetica), va produce acizi ribonucleici "mesageri" (ARNm), capabili sa transmita mai departe "proiectul" dupa care se construiesc in celula proteinele structurale, functionale.
Diferit de celulele cu organizare complexa, virusul HIV poseda insa un genom care contine numai acid ribonucleic (ARN). Ca sa infecteze o celula umana al carui genom este reprezentat de ADN are nevoie de o enzima de transcriere a propriului mesaj genetic care sa inverseze fluxul normal de transcriere a informatiilor genetice; aceasta enzima va actiona deci invers decat enzima existenta in celulele umane (ADN > transcriptaza > ARN) fiind denumita reverstranscriptaza (ARN > reverstranscriptaza > ADN-copie). Aceasta reverstranscriptaza permite ca ADN-ul viral (provirusul) "copiat" dupa ARN-ul viral sa se integreze in genomul celulei infectate, unde se poate mentine perioade indelungate fara sa se exprime (stare latenta); sub aceasta forma, el este la adapost de atacul anticorpilor si al celulelor apararii imune. Prezenta reverstranscriptazei reuneste toate virusurile in ceea ce s-a denumit familia Retroviridae. Se cunosc actualmente doua tipuri: HIV-1 si HIV-2; cel de al doilea tip antigenic diferentiabil de primul a fost izolat in 1987 in Africa de Vest.

.

SEROCONVERSIE SI SEROPOZITIVITATE


Aparitia in sangele celui infectat a anticorpilor specifici anti-HIV, ca urmare a contactului dintre virus si sistemul imunitar, constituie seroconversia. Seroconversia nu se produce imediat, dupa contactul virus - sistem imunitar, necesitand o perioada de timp, variabila ca durata, de care organismul are nevoie ca sa produca anticorpii specifici. In cazul infectiei cu HIV, aparitia anticorpilor necesita 4-6 saptamani din momentul infectarii. De remarcat ca, in cazul persoanelor al caror sistem imun este in suferinta din alte motive (diabetici, cancere, boli imune, toxicodependenti etc.), perioada de timp necesara aparitiei anticorpilor este de 3-6 si chiar de peste 12 luni. Prin seropozitivitate se intelege prezenta in ser a anticorpului sau/si a antigenului. In cazul infectiei HIV, in limbajul curent expresia HlV-pozitiv sau HlV-seropozitiv defineste prezenta in serul testat a anticorpilor specifici anti-HIV.
Notiunea de seroconversie si cea de seropozitiv se refera deci la orice fel de infectie, corectitudinea exprimarii obligandu-ne la utilizarea sintagmei HlV-pozitiv sau seropozitiv si seroconversie-HIV. A fi HlV-pozitiv sau seropozitiv este deci sinonim cu prezenta anticorpilor specifici in serul persoanei testate, dupa cum HlV-seronegativ atesta absenta anticorpilor specifici in serul testat, in momentul recoltarii probei de sange. Perioada de latenta intre momentul contagiului si cel al seroconversiei ne obliga a tine cont de momentul recoltarii, rezultatele testului referindu-se la prezenta sau absenta anticorpilor numai la data recoltarii probei.

PERIOADA DE INCUBATIE


Se intelege timpul scurs din momentul contagiului, al infectiei, pana la aparitia manifestarilor (simptomatologiei) clinice corespunzatoare bolii aparute in cadrul sindromului de imunodeficienta.
Perioada de incubatie este lunga si foarte variabila de la individ la individ, fiind apreciata in medie la 10-12 ani. Incubatia minima si maxima dupa cunostintele actuale se apreciaza la 6 luni, respectiv 15 ani (durata maxima a observatiei, tinand cont ca aparitia primelor cazuri a fost semnalata in 1981).

Virusul imunodeficientei umane este prezent pe intreaga durata de viata a infectatului care ramane astfel contagios si capabil sa infecteze. Virusul ramane cantonat in organism, integrat si in genomul celulelor parazitate. Este exact ce se intampla si in cazul altor virusuri, herpesul de exemplul care ramane cantonat toata viata sub o forma inactiva, latenta, capabil de reactivare, "trezire" provocand iarasi manifestarile clinice (herpes recidivant) ori de cate ori apararea organismuli scade (oboseala fizica, nervoasa etc.).

Virusul imunodeficientei umane nu face parte din grupa virusurilor rezistente in conditiile mediului ambiant (in afara organismului). »Supravietuieste » doar 48-72 ore la temperatura camerei. Virusul este foarte sensibil la actiunea caldurii fie ca ne referim la caldura umeda (fierbere, vapori de apa sub presiune) sau la caldura uscata (cuptorul cu aer cald). Fierberea (100°C) il inactiveaza in cateva minute, durata recomandata de 20-30 minute, oferind siguranta deplina. In activitatea medicala curenta, sterilizarea fie la autoclav (vapori sub presiune), fie la cuptorul cu aer cald, in conditiile si durata prescrisa este pe deplin asiguratorie. Virusul rezista la actiunea radiatiilor, inclusiv a celor ultraviolete. Radiatia solara (calorica si ultravioleta) in functie de durata expunerii, concentratie etc., poate sa scada durata supravietuirii; nu constituie o metoda sigura de inactivare. Virusul este inactivat rapid (3-30 minute) de substantele chimice utilizate curent in decontaminare (dezinfectie): aldehida formica (formol), aldehida glutarica, apa oxigenata, alcoolul etilic 70% (chiar denaturat), iodul (iodoform), sapunul cu 0,5% fenol, substantele clorigene (hipocloritul de sodiu, de calciu, cloramina).
In seringi utilizate (si reutilizate fara sterilizare), virusul poate rezista si 10 zile, la adapost de uscaciune (partea terminala a seringii utilizata intravenos, mai pastreaza urme de sange coagulat care "astupa" si mentine umiditatea).
 La început infecţia cu HIV nu prezintă nici un fel de simptome. Cu timpul însă, organismul pierde capacitatea de rezistenţă chiar în faţa unei boli infecţioase comune. Infecţiile oportuniste, survenite pe fond de imunitate scăzută, constituie caracteristicile de bază ale sindromului de imunodeficienţă dobândită - SIDA (prescurtare după expresia franceză syndrome d'Immunodéficitaire acquis).

 

SIDA nu reprezintă doar o singură boală, ci un complex, o colecţie de boli diferite care afectează în mod specific persoanele infectate cu HIV, dar pe care un organism sănătos ar reuşi să le învingă fară prea mare efort. Prin SIDA se înţelege stadiul de infecţie cu HIV în care sistemul imunitar este atât de slăbit, încât nu mai poate face faţă agenţilor patogeni şi pot să apară diferite boli sau tumori. SIDA se manifestă în special prin infecţii comune, rezistente la tratament, cantonate la nivelul diferitelor organe şi sisteme (infecţii pulmonare, intestinale, ale sistemului nervos etc). Medicii au o listă cu aşa numitele „condiţii definitorii SIDA” şi atunci când o persoană infectată cu HIV prezintă o boală de pe această listă, se consideră că e bolnavă de SIDA. Unele dintre aceste boli reprezintă afecţiuni grave, altele minore.



  

În absenţa unui tratament, evoluţia de la infectare până la apariţia bolii SIDA este, în general, între 8-13 ani. Durata supravieţuirii după instalarea bolii variază, în absenţa tratamentului, de la 9 luni la 2 ani. Această perioadă poate fi prelungită în condiţiile unui tratament adecvat şi susţinut cu medicaţia specifică.



Stadiile infecţiei cu HIV
Se pot identifica 4 stadii ale evoluţiei infecţiei HIV în organismul uman, astfel:
Stadiul 1: corespunzător primoinfecţiei cu HIV. Majoritatea pacienţilor nu se adresează medicului în acest stadiu datorită absenţei manifestărilor clinice. Durata este variabilă, întinzându-se de la câteva zile până la câteva săptămâni.
Stadiul 2: este cel al perioadei asimptomatice şi acoperă un interval de timp lung, de ordinul anilor (5-15 ani).
Stadiul 3: este caracterizat prin apariţia creşterii în volum a ganglionilor limfatici. Există două grupe evolutive în raport cu prezenţa sau absenţa semnelor erologice.
Stadiul 4: corespunde manifestărilor clinice mai severe cu prognostic bine stabilit. El a fost împărţit în cinci substadii:

  • IV A – pacienţi cu semne constituţionale (scădere in greutate, diaree, febră);

  • IV B – subiecţi cu atingeri neurologice (encefalopatii, mielopatii);

  • IV C – pacienţi cu infecţii oportuniste (severe şi care nu antrenează diagnosticul de SIDA);

  • IV D – subiecţi cu neoplazii (Kaposii);

  • IV E – pacienţi cu alte suferinţe legate de infecţia cu HIV (pneumonie interstiţială).


  1. Transmiterea infecţiei HIV



Nr.

crt.

Căi de transmitere

Produse biologice implicate în transmitere

1.

Sexual

Spermă, secreţii vaginale

2.

Parenteral

Sânge sau produse biologice ce conţin sânge

3.

Vertical

Lapte matern

2. Porti de intrare in corp pentru HIV:

    • Rani deschise

    • Suprafete de piele inflamate (purulente)

    • Suprafete de piele zgiriate

    • Mucoase inflamate, ranite

    • Tesuturi extrem de sensibile- la suprafata mucoasei intestinului, vaginului precum si uretrelor




  1. Transmiterea pe cale sexuală

Transmiterea pe cale sexuală este cea mai frecventă modalitate de răspândire a infecţiei, în întreaga lume. Toate practicile sexuale neprotejate sunt potenţial infectante. Riscul de transmitere este diferit în funcţie de practicile sexuale utilizate, varietatea partenerilor, precum şi de sexul persoanei infectate. Astfel, transmiterea de la bărbat la femeie este de 20%, iar de la femeie la bărbat este de 10%. Transmiterea de la bărbat la femeie are o incidenţă mai mare, deoarece în timpul unui contact vaginal, o parte mai mare a zonei genitale feminine este expusă secreţiilor partenerului decât la bărbat. De asemenea, concentraţia de HIV este în general mai mare în spermă decât în secreţiile vaginale.


De asemenea, tinerele se expun în general mai multor riscuri decât cele femeile adulte. Vaginul şi colul uterin nu sunt încă maturizate, deci sunt mai puţin rezistente la HIV şi alte ITS-uri (infecţii cu transmitere sexuală), cum ar fi gonoreea. Schimbările aparatului reproducător în timpul pubertăţii fac ţesuturile din aceste zone mai susceptibile infecţiei cu HIV. De asemenea, schimbările asociate ciclului menstrual sunt de multe ori asociate cu o subţiere a mucoasei care acoperă colul uterin. O astfel de subţiere poate permite mai uşor accesul HIV în organism. Tinerele produc foarte puţine secreţii vaginale, nefiind o barieră serioasă în transmiterea infecţiei HIV.
ATENŢIE! O persoană poate transmite infecţia HIV prin contact sexual, în primele săptămâni de la infectare, într-o perioadă în care anticorpii nu sunt încă detectabili şi, deci, nu poate fi stabilit încă diagnosticul.
.


  1. Transmiterea pe cale parenterală

Transmiterea infecţiei pe cale sanguină se poate face prin:




  • transfuzie de sânge sau cu derivate sanguine (sânge infectat netestat, sânge infectat şi recoltat de la o persoană, înainte ca aceasta să fi dezvoltat anticorpi detectabili la testele obişnuite);




  • folosirea unor seringi sau a unui instrumentar medical nesteril;




  • rănirea, penetrarea pielii sau a mucoaselor cu instrumente nesterile, de ex. ace pentru perforarea urechii sau pentru efectuarea tatuajelor, foarfeci pentru manichiură şi pedichiură, lame de ras, sau orice expunere a pielii vătămate (răni deschise) la sângele infectat. Riscul în aceste cazuri este apropiat de 0,3%.


3. Transmiterea pe cale verticală
Riscurile de transmitere de la mamă la copil, în timpul sarcinii, al naşterii şi al alăptării – aşa numita transmitere verticală – apare la 20% dintre cazuri. Toţi copii născuţi din mame HIV-pozitive se nasc cu anticorpi Anti-HIV, proveniţi din sângele infectat al mamei. Dacă însă copilul nu este infectat, testul HIV devine negativ după vârsta de 16-24 luni.

În general, tratamentul profilactic al mamei cu antiretrovirale, în timpul sarcinii şi al naşterii, absenţa alăptării şi tratamentul copilului imediat după naştere scad riscul transmiterii infecţiei HIV la copil până la 5%. Naşterea prin cezariană programată, efectuată înainte de declanşarea travaliului şi pe membrane intacte poate contribui la reducerea riscului (50%). Nou-născutul nu va fi alăptat la sân, va primi profilaxie specifică şi va fi evaluat asupra status-ului HIV.

HIV poate fi transmis de la mamă la făt prin 3 modalităţi:

a). infecţia directă poate să se producă in utero (transmitere antepartum – în 6% dintre cazuri). Este asociată cu un risc crescut de evoluţie rapidă a bolii la copil.

b). transmiterea poate să se producă în timpul travaliului şi în timpul expulziei (transmitere intrapartum – în cca. 18% dintre cazuri).

c). după naştere, prin alăptare la sân (transmitere postpartum – în cca. 4% dintre cazuri).

HIV nu se transmite prin:


  • Tuse sau strănut, deci prin aer;

  • Atingere, sărut, îmbrăţişare;

  • Folosirea grupurilor sanitare în condiţii igienice;

  • Trăind sau muncind în preajma unei persoane infectate;

  • Contacte interumane, de serviciu sau şcolare;

      • Înţepături de ţânţar sau alte insecte;

      • Băi, bazine, adică prin apă;

      • Animale de orice fel, muşcături de animale;

      • Picături de salivă, transpiraţie, lacrimi;

      • Prosoape, clanţe de uşi, receptor de telefon.

Deşi HIV a fost izolat şi în lacrimi, salivă şi urină, nu există dovezi ca prin acestea s-ar putea transmite infecţia. Sărutul uscat şi în general sărutul, dacă nu există leziuni bucale, nu prezintă risc de infecţie. Nu trebuie însă neglijată posibilitatea existenţei de microleziuni sângerânde, mai ales că cei infectaţi cu HIV pot avea diverse leziuni, cum sunt aftele, candidozele, herpesul, gingivitele, leziuni care îmbogăţesc saliva cu HIV.


Produse biologice care NU sunt implicate în transmitere:

  • Secreţii nazale

  • Spută

  • Lacrimi

  • Transpiraţii

  • Fecale

  • Urină

  • Lichid de vărsătură


Testarea HIV. Principalele teste de laborator
Testarea se face prin recoltarea sângelui şi determinarea anticorpilor care sunt anticorpi anti-HIV din ser.

Testele utilizate curent în toate laboratoarele din lume sunt testele ELISA. Ele evidenţiază infecţia cu HIV a organismului uman utilizând lizatul viral ca ţintă pentru anticorpii specifici anti-HIV produşi de organismul uman al cărui ser este utilizat.


Deoarece uneori pot apărea reacţii fals-pozitive sau fals-negative din diverse cauze (infecţii, medicaţie, factori de eroare umană, cauze necunoscute), când testul ELISA este pozitiv se trece la etapa următoare, de confirmare a infecţiei cu HIV. Aceasta se efectuează prin testul WESTERN BLOT. Acest test se bazează pe punerea în contact a serului analizat cu antigene HIV purificate şi separate prin electroforeză. Testul HIV se face numai cu consimţământul clientului.

CE TREBUIE FACUT IN CAZUL expunerii ACCIDENTALE


Se dezinfecteaza abundent cu alcool etilic 70%;

Nu se exercita presiune pe plaga si nu se incearca »stoarcerea « locului ranit ;in cazul expunerii mucoaselor,acestea se spala abundent cu apa.
• prezentarea la serviciul medical pentru profilaxia tetanosului si a hepatitei virale B (vaccinare, eventual);
• solicitarea testarii pentru punerea in evidenta a anticorpilor anti HIV imediat si la 1-3-6 luni de la expunere.
In toata aceasta perioada persoanele in cauza se vor comporta ca si cum ar putea fi infectati, pentru a nu difuza infectia (nu se doneaza sange, organe, sperma; contactele sexuale vor fi Protejate prin utilizarea prezervativului
).




Dostları ilə paylaş:


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2019
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə