Insula din ziua de ieri umberto eco



Yüklə 2,05 Mb.
səhifə17/25
tarix21.08.2018
ölçüsü2,05 Mb.
#73534
1   ...   13   14   15   16   17   18   19   20   ...   25

Technica Curiosa
Cînd părintele Caspar spuse că era din nou Duminică, Roberto îşi dădu seama că trecuse mai bine de o saptămînă din ziua întîlnirii lor. Părintele Caspar ţinu slujba, apoi i se adresă pe un ton hotărît: "Eu nu pot să aştept ca tu nataţie înveţi", zise el.

Roberto răspunse că nu era vina lui, dar în timpul ăsta intemperiile şi animalele sălbatice aveau să-i strice Observatoarea, de care trebuia avut grijă în fiecare zi, ca atare, ultima ratio, nu rămînea decît o soluţie: pe Insulă avea să se ducă el. Iar la întrebarea cum avea să facă, părintele Caspar zise că avea să-ncerce cu Clopotul Acquatic.

De mult timp, explică el, studia cum s-ar putea naviga pe sub apă. Se gîndise pînă şi să construiască o barcă de lemn întărit cu fier şi cu corp dublu, cum ar fi o cutie cu capacul ei. Vasul ar fi fost lung de şaptezeci şi două de picioare, înalt de treizeci şi două, larg de opt şi era destul de greu ca să coboare sub faţa apei. Ar fi fost mişcat de o roată cu palete, acţionată de doi oameni dinlăuntru, aşa cum fac asinii cu fusul unei mori. Iar ca să vezi încotro mergeai, făceai să iasă în afară un tubospicillum, un ochelar care, printr-un joc de oglinzi interne, ar fi îngăduit să explorezi dinlăuntru ce se petrecea afară, în aer.

De ce nu o construise? Pentru că aşa-i făcută natura ― zicea el ― spre umilirea puţinătăţii noastre, există idei care pe hîrtie par perfecte şi pe urmă, la proba experienţei se dovedesc imperfecte, şi nimeni nu ştie din ce motiv.

Totuşi părintele Caspar construise Clopotul Acquatic: "Et acea plebiculă ignorantă, dacă cineva ar fi spus lor că un om pe fundul Rinului poate să coboare păstrînd uscate hainele şi chiar ţinînd în mîini un foc într-un vas cu jeratic, ar fi zis că era o trăsnaie. Însă proba experienţiei s-a făcut, şi aproape acum un veac în cetatea Toletului din Hispania. Deci eu ajung pe Insulă acum cu Clopotul meu Acquatic, mergînd pe jos, cum mă vezi că merg acuma".

Se îndreptă către chelnă, care era, de bună seamă, o comoară fără sfîrşit: pe lîngă instrumentarul astronomic, se mai aflau acolo şi altele. Roberto fu nevoit să aducă pe punte alte bare şi semicercuri de metal şi o apărătoare voluminoasă de piele ce încă mai păstra mirosul cornutei de pe care fusese jupuită. Nici nu mai contă că Roberto îi amintea că, fiind duminică, nu se cădea să lucreze în ziua Domnului. Părintele Caspar răspunsese că aceea nu era muncă, cu atît mai puţin muncă de robi, ci exercitarea unei arte mai nobile decît toate şi că truda lor avea să fie consacrată sporirii cunoaşterii marii cărţi a naturii. Era prin urmare tot un fel de a medita pe Marginea textelor sacre, de care cartea naturii nu se desparte.

Roberto trebui aşadar să se apuce de treabă, îmboldit de părintele Caspar, care intervenea în momentele cele mai delicate, cînd elementele metalice trebuiau îmbucate prin nişte şănţuleţe anume făcute dinainte. Lucrînd toată dimineaţa, puse astfel pe picioare o colivie în formă de trunchi de con, ceva mai înaltă de un stat de om, la care trei cercuri, cel de sus de diametru mai mic, iar cel mijlociu şi cel de jos progresiv mai largi, se menţineau paralele pe patru prăjini înclinate. De cercul din mijloc fuseseră fixate nişte hamuri de pînză în care se putea strecura un om, dar în aşa fel că, printr-un joc de curele ce trebuiau să se încrucişeze şi pe spate şi pe piept, acestuia nu i se legau numai încheieturile picioarelor pentru a-l împiedica să cadă în jos, ci şi umerii şi gîtul, aşa ca nu cumva capul s-ajungă să atingă cercul de sus.

În timp ce Roberto se întreba la ce putea sluji toată armătura aceea, părintele Caspar despăturise învelitoarea de piele, ce se dovedise a fi acoperămîntul ideal sau mănuşa, sau degetarul acelui schelet metalic, peste care nu fu greu să-l tragă, fixîndu-l cu nişte găici pe dinlăuntru, în aşa fel ca obiectul, odată terminat, să nu mai poată fi dezbrăcat de pielea lui. Iar obiectul terminat era cu adevărat un con fără vîrf, închis ― deasupra şi deschis la bază ― sau, dacă vrem, întocmai, un soi de clopot. Pe clopotul ăsta între cercul superior şi cel median, se deschidea o ferestruică de sticlă, iar pe micu-i acoperiş fusese fixat un inel solid.

După toate astea clopotul fu luat şi dus la vinciul de ancoră şi agăţat de un braţ care, printr-un sistem de scripeţi bine pus la punct, ar fi permis să fie ridicat, lăsat în jos, trecut peste bord, coborît sau urcat, aşa cum se cere pentru orice balot, ladă sau pachet ce se-ncarcă sau se descarcă de pe o corabie.

Vinciul era cam ruginit după atîtea zile de nefolosire, dar pînă la urmă Roberto reuşi să-l pună în mişcare şi să urce clopotul la o înălţime mijlocie, aşa ca să se poată vedea ce are înlăuntru-i.

Clopotul ăsta mai aştepta acum doar un pasager care să se strecoare acolo şi să se-mbrace-ntr-însul, în aşa fel încît s-atîrne-n văzduh ca o limbă.

Putea intra în el un bărbat de orice statură: era de ajuns să ajustezi curelele slăbind sau strîngînd nişte catarame şi noduri. Iar apoi, odată bine înhămat, locuitorul clopotului ar fi putut să se plimbe cu casa-n spinare, iar băierile de pînză îi făceau capul să rămînă la înălţimea ferestruicii şi marginea de jos să-i ajungă cam pînă aproape de gleznă.

Acum lui Roberto nu-i mai rămînea decît să-şi închipuie, explica triumfător părintele Caspar, ce-avea să se întîmple atunci cînd vinciul avea să coboare clopotul în mare.

"O să se-ntîmple că pasagerul se-neacă", trăsese Roberto concluzia, cum ar fi făcut oricine. Iar părintele Caspar îl învinuise că ştia prea puţine despre "echilibrul licorilor".

"Tu poate vrei gîndeşti că vidul este în vreo parte, cum spun acele podoabe de la Sinagoga Satanei cu care vorbeai la Paris. Dar tu poate accepta-vei că în clopot nu este vidul, ci aer. Et cînd tu un clopot plin cu aer cobori în apă, nu intră apă. Ori el, ori aerul."

Era adevărat, încuviinţa Roberto. Şi deci oricît de adîncă ar fi fost marea, omul putea merge fără să intre apă înlăuntru, măcar pînă ce pasagerul cu respiraţia lui n-avea să consume tot aerul, transformîndu-l în vapori (aşa cum se vede cînd suflăm pe o oglindă) care, fiind mai puţin şi decît apa, avea să-i şi cedeze pînă la urmă acesteia locul ― probă definitivă, comenta triumfător părintele Caspar, că natura are oroare de vid. Dar cu un clopot de mărimea aceea pasagerul putea să se bizuie, calculase părintele Caspar, pe cel puţin treizeci de minute de respirat. Ţărmul părea foarte departe, ca să ajungi la el înot, însă mergînd pe jos ar fi fost o plimbare, pentru că aproape la jumătatea drumului dintre corabie şi ţărm începea bariera de coral ― fiindcă nici barca nu putuse să meargă pe drumul acela, ci trebuise să facă ocolul mai lung, pe după promontoriu. Iar în anumite locuri coralii se aflau la faţa apei. Dacă expediţia s-ar fi început pe timp de reflux, drumul de făcut pe sub apă s-ar fi scurtat şi mai mult. Era suficient să ajungi la pămîntul acela ieşit din apă şi de îndată ce pasagerul avea să se ridice, fie şi cu o jumătate de picior deasupra apei, clopotul s-ar fi umplut din nou cu aer proaspăt.

Însă cum avea să meargă oare pe fundul apei, care trebuie că era plin de pericole şi cum avea să urce pe bariera care era făcută din pietre ascuţite şi din corali mai tăioşi decît pietrele? Şi, altminteri, cum avea să coboare clopotul în apă fără să se răstoarne, sau să fie împins, din aceleaşi motive pentru care un om ce se aruncă-n apă revine la suprafaţă ca o plută.

Părintele Caspar, cu un zîmbet poznaş, adăugă că Roberto uitase obiecţia cea mai importantă: anume că împingînd în mare doar clopotul singur plin cu aer s-ar fi mişcat atîta apă cîtă era masa lui, iar această apă ar fi avut o greutate mult mai mare decît corpul ce încerca să pătrundă în ea, căruia de aceea i-ar fi opus multă rezistenţă. Dar în clopot aveau să fie şi destule livre de om şi în fine, mai erau şi Coturnii Metalici. Şi cu aerul unui om ce se gîndise la toate, se ducea şi scotea din Chelna cea fără de fund, o pereche de cizme scurte cu tălpi de fier, groase de mai bine de cinci degete, ce trebuiau legate sub genunchi. Fierul avea să-i slujească de ancoră şi avea să şi ocrotească picioarele drumeţului. Avea să-i facă mersul mai încet, dar şi să-l scutească de grijile acelea pentru terenul accidentat care de obicei fac să-ţi şovăie pasul.

"Însă după coborîşul care-i aici dedesubtul nostru, domnia ta va trebui să urci pe mal, tot drumul o să fie în urcuş!"

"Tu nu erai aici cînd ancora au coborît! Eu mai întîi am sondat locul. Nu-i nici o prăpastie! Dacă Daphne mergea puţin mai încolo se împotmolea!"

"Însă cum veţi putea să ţineţi clopotul, care vă apasă pe cap?" întrebă Robertp. Iar părintele Caspar era cel ce-i amintea că în apă această greutate n-avea să se simtă, şi Roberto trebuia să ştie lucrul ăsta dacă încercase vreodată să împingă o barcă sau să pescuiască cu mîna o bilă de fier dintr-o cadă, anume că tot efortul începea cînd o scoteai din apă, şi nu atîta timp cît stătea scufundată.

Roberto, în faţa acestei încăpăţînări a bătrînului, încerca să întîrzie momentul pieirii lui. Dar dacă coborîm clopotul cu vinciul, îl întreba el, "pe urmă cum mai dezlegăm funia? Altfel, întinzîndu-se, ea vă ţine în loc şi nu puteţi să vă depărtaţi de corabie."

Caspar răspundea că, odată ajuns el pe fund, Roberto avea să-şi dea seama, pentru că funia avea să se slăbească: şi în clipa aia avea s-o taie. Credea oare că avea să se mai întoarcă el pe aceeaşi cale? Odată ajuns pe Insulă, s-ar fi dus şi ar fi recuperat barca, şi cu ea avea să se-ntoarcă, dacă voia Dumnezeu.

Însă ajuns pe uscat, cînd s-ar fi eliberat din chingi, clopotul, dacă nu mai era vinci care să-l ţină în picioare, s-ar fi lăsat pînă la pămînt împiedicîndu-l.

"Vreţi să vă petreceţi restul vieţii domniei voastre închis într-un clopot?" Iar bătrînul răspundea că odată eliberat din nădragii aceia nu-i rămînea decît să sfîşie pielea cu cuţitul său, şi avea să iasă de-acolo ca Venus din coapsa lui Joe.

Şi dacă sub apă avea să întîlnească vreun peşte mare, din aceia care devorează oamenii? Iar părintele Caspar rîdea: chiar şi cel mai feroce dintre peşti, atunci cînd întîlneşte în drum un clopot ce merge de unul singur, lucru de care s-ar teme pînă şi un om, se sperie aşa de tare încît o rupe la fugă.

"În fine", încheiase Roberto, sincer îngrijorat de soarta prietenului său, "domnia voastră sînteţi bătrîn şi firav, dacă tot trebuie să-ncerce cineva, o să fiu eu acela!"

Părintele Caspar îi mulţumise, însă îi explicase că el, Roberto, dăduse deja destule dovezi că e un fluşturatic şi cine ştie cum ar mai fi încurcat treaba; că el, Caspar, cunoştea cît de cît porţiunea aceea de mare şi zidul, şi mai vizitase unele asemănătoare în alte părţi, cu o barcă plată; că clopotul acela îl construise el şi deci îi cunoştea şi viciile şi virtuţile; că avea noţiuni juste de fizică hidrostatică şi ar fi ştiut cum să se descurce la nevoie în caz neprevăzut; şi, în sfîrşit, adăugase, ca şi cum ar fi spus ultimul argument în favoarea-i, "în sfîrşit, eu am credinţă, iar tu nu".

Iar Roberto înţelesese că ăsta nu era deloc ultimul dintre motive, ci primul şi, cu siguranţă, cel mai frumos. Părintele Caspar Wanderdrossel credea în clopotul lui aşa cum credea în Observatoarea lui şi credea că trebuie să foloseşti Clopotul ca să ajungi la Observatoare, şi mai credea că toate lucrurile ce se pregătea să le facă erau spre cea mai mare slavă a lui Dumnezeu. Iar cum credinţa poate muta munţii din loc, cu siguranţă că avea să-nfrîngă şi apele.

Nu rămînea decît să pună din nou clopotul pe punte şi să-l pregătească de scufundare. O operaţie care-i ţinu ocupaţi pînă seara. Pentru a tăbăci pielea cum se cuvenea, ca nici apa să n-o poată pătrunde şi nici aerul să nu iasă din ea, trebuia folosită o pastă ce se pregătea la foc mic, potrivind trei livre de ceară, una de terebentină veneţiană, şi patru uncii dintr-un alt clei folosit de tîmplari. Apoi trebuiau să lase să se absoarbă substanţa aceea în piele, punînd-o să se odihnească pînă a doua zi. În fine, cu o altă pastă făcută din păcură şi ceară trebuiră umplute toate crăpăturile de pe marginea ferestruicii, la care sticla fusese deja fixată cu sacîz, la rîndu-i amestecat cu catran.

"Omnibus rimis diligenter repletis", cum spunea el, părintele Caspar îşi petrecu noaptea în rugăciune. În zori controlară din nou clopotul, legăturile, agăţătorile. Caspar aşteptă momentul potrivit în care putea să se folosească la maximum de reflux, şi în care totuşi soarele să fie destul de sus, aşa încît să lumineze marea dinaintea lui, aruncînd toate umbrele în spatele lui. Apoi se îmbrăţişară.

Părintele Caspar repetă că avea să fie o treabă de jucărie, în care avea să vadă lucruri uluitoare şi pe care nici Adam sau Noe nu le cunoscuseră şi se temea să nu păcătuiască din trufie - mîndru cum era, că-i primul om ce coboară în lumea-marină.

"Însă", adăugă el, "asta este şi o probă de mortificare: dacă Domnul Nostru Isus Hristos mers pe ape, eu sub ele voi merge, cum unui păcătos cuvine."

Nu rămînea decît să ridice din nou clopotul, să i-l pună în spate părintelui Caspar, şi să controleze dacă acesta era în stare să se mişte în voie.

Timp de cîteva minute Roberto asistă la spectacolul unui melc uriaş, dar ce spun eu, al unei băşici, al unei ciuperci mergătoare care înainta cu paşi agale şi caraghioşi, adesea oprindu-se şi făcînd o rotire pe jumătate în juru-i cînd părintele voia să privească la dreapta sau la stînga. Mai mult decît a mers, scufia aceea umblătoare părea pornită să danseze o gavotă sau vreun dans ca at ţăranilor din Auvergne pe care absenţa muzicii îl făcea şi mai deşuchiat.

În fine, părintele Caspar păru mulţumit de probele lui şi, cu o voce care părea că-i iese din încălţări, zise că se putea pleca.

Se duse lîngă vinci, Roberto îl agăţă la loc, se apucă să împingă la vinci şi mai controlă o dată, după ce înălţase clopotul, dacă picioarele se legănau şi bătrînul nu luneca în jos iar clopotul nu se trăgea de pe el în sus. Părintele Caspar bubuia şi răsbubuia că totul mergea strună, dar că trebuia să se grăbească: "Coturnii ăştia îmi trag picioarele de parcă mi le smulg din pîntece! Iute, pune pe mine în acvă!"

Roberto mai strigase cîteva fraze de încurajare şi lăsase în jos vehiculul cu motorul lui omenesc. Lucru care nu fu lesne, pentru că făcea el singur treaba mai multor marinari. Din care cauză coborîrea aceea i se păru veşnică, de parcă marea se lăsa în jos pe măsură ce el îşi înmulţea eforturile. Însă în cele din urmă auzi un zgomot în apă, simţi că sforţările-i scad şi după cîteva clipe (care lui i se părură ani) simţi că vinciul se învîrtea acum în gol. Clopotul atinsese apa. Reteză frînghia, apoi se repezi la peretele vasului să se uite în jos. Şi nu văzu nimic.

Din părintele Caspar şi din clopot nu rămînea nici urmă.

"Ce mai firoscos de iezuit!" îşi zise Roberto uluit, "a reuşit! Gîndeşte-te numai, colo jos e un iezuit care merge în picioare şi nimeni n-ar putea ghici una ca asta. Hăurile tuturor oceanelor ar putea fi pline de iezuiţi şi nimănui nu i-ar trece prin minte!"

Apoi trecu la gînduri mai prudente. Că părintele Caspar era dedesubt, asta se vedea pe nevăzute. Dar că avea să se mai întoarcă deasupra încă nu puteai şti.

I se păru că apa se mişcă ici-colo. Ziua aceea fusese aleasă tocmai pentru că era senin; totuşi, pe cînd făceau ei ultimele operaţii, se ridicase un vînt care la adîncimea aceea încreţea doar uşor suprafaţa apei, dar la ţărm făcea nişte jocuri de valuri care, pe stîncile acum acoperite de apă, ar fi putut împiedica debarcarea.

Către capul dinspre nord, unde se iţea un perete aproape neted şi vertical, zărea împroşcaturi de spumă ce se duceau să lovească stînca, răspîndindu-se în aer ca tot atîtea mironosiţe albe. Era desigur efectul unor valuri ce băteau de-a lungul unui şir întreg de obstacole mici pe care el nu reuşea să le vadă, dar de pe corabie părea că un şarpe sufla din adînc văpăile acelea cristaline.

Plaja părea însă mai liniştită, înspumarea aceea era numai pe la jumătatea drumului, iar pentru Roberto era un semn bun: indica locul unde zidul de corali ieşea afară din apă şi marca limita dincolo de care părintele Caspar n-ar mai fi întîmpinat nici un pericol.

Unde era acum bătrînul? Dacă se aşternuse la drum imediat ce atinsese fundul, trebuie să fi trecut de... Dar cît timp trecuse oare? Roberto pierduse simţul scurgerii clipelor, fiecare dintre ele părea cît o veşnicie, aşa că încerca să reducă socoteala presupusă şi se convingea că bătrînul abia coborîse, poate se afla tot pe sub carenă, încercînd să se orienteze. Însă atunci se năştea bănuiala că funia, încolăcindu-se în jurul ei însăşi pe cînd cobora, făcuse o jumătate de ocol în jurul clopotului, aşa încît părintele Caspar se pomenise fără să vrea cu ferestruica întoarsă spre apus şi mergea acum către largul mării.

Apoi Roberto îşi zicea că mergînd către apă adîncă oricine şi-ar fi dat seama că coboară în loc să urce şi şi-ar fi schimbat direcţia. Dar dacă în punctul acela o fi fost un mic urcuş către apus, iar cel ce urcă credea că se duce spre răsărit? Însă, iarăşi, răsfrîrigerile soarelui ar fi arătat partea din care se mişca astrul... Şi totuşi, se vede oare soarele în adîncuri? Trec oare razele lui ca printr-un vitraliu de biserică, în mănunchiuri compacte sau se-mprăştie într-o puzderie de stropi, aşa încît cine vieţuieşte acolo jos vede lumina doar ca pe o albeaţă lipsită de direcţii?

Nu, îşi spunea el apoi: bătrînul înţelege el bine încotro trebuie să meargă, poate e chiar la jumătatea drumului dintre corabie şi zidul de corali, sigur, a şi ajuns acolo, iată, poate chiar acum urcă pe el cu tălpile-i de fier, şi peste puţin îl şi văd...

Alt gînd: în realitate nimeni pînă astăzi n-a mai fost în fundul mării. Cine-mi spune mie că acolo, cu cîteva braţe mai jos, nu intri în negrul absolut, locuit doar de făpturi ai căror ochi emană numai nişte licăriri slabe... Şi cine zice că în fundul mării mai putem avea simţul drumului drept? Poate că se mişcă aşa în cerc şi face tot mereu acelaşi drum, pînă ce aerul din pieptul lui se preface în umezeală, care cheamă la sine apa înrudită, în clopot... Se învinuia că n-a adus măcar o clepsidră pe punte: cît timp trecuse oare? Poate mai bine de o jumătate de oră, din păcate prea mult, şi simţea că el e cel ce se sufocă. Aşa că respira adînc din plămîni, îşi venea în fire, şi credea că asta-i dovada că foarte puţine clipe trecuseră, iar părintele Caspar se mai bucura şi acum de aer foarte curat.

Dar poate că bătrînul o luase-ntr-o parte, e inutil să privească în faţă-i ca şi cum ar fi trebuit să iasă la suprafaţă ca pe traiectul unui glonte de archebuză. Putea să se fi abătut mult căutînd cel mai bun acces printre corali. Nu spusese el, în timp ce urcau clopotul, că era un noroc că vinciul îl depunea chiar în locul acela? Cu zece paşi mai la nord ridicătura se adîncea dintr-odată formînd o pantă abruptă, de care odată se izbise barca, în timp ce drept în faţa vinciului era o trecere, prin care şi barca trecuse, ajungînd apoi să se împotmolească acolo unde stîncile urcau puţin cîte puţin.

Însă, poate greşise în menţinerea direcţiei, se trezise în faţa unui perete, iar acum mergea pe lîngă el spre sud căutînd trecerea. Sau poate că-l ocolea pe la nord. Trebuia să-şi plimbe ochii de-a lungul întregului ţărm, de la un capăt la altul, poate că ieşea din apă pe acolo, încununat cu volburi de mare... Roberto întorcea capul de la o margine la alta a golfului, temîndu-se că, în timp ce privea la stînga putea să-l piardă pe părintele Caspar ieşit deja pe la dreapta. Şi totuşi puteai identifica imediat un om chiar la distanţa aceea, ce să mai zicem de un clopot din piele strălucind umed în soare, ca o tingire de aramă abia spălată...

Peştele! Poate că în ape se afia cu adevărat vreun peşte canibal deloc înspăimîntat de clopot, ce-l devorase cu totul pe iezuit. Nu, unui peşte ca ăsta i s-ar fi zărit umbra întunecată: dacă era, ar fi trebuit să fie între corabie şi începutul stîncilor de coral, nu mai încolo. Dar poate că bătrînul ajunsese de mult la stînci, iar colţii animali sau minerali îi perforaseră clopotul, făcînd să iasă din el tot aerul ce-i mai rămăsese...

Alt gînd: cine mă asigură că aerul din clopot i-ajungea cu-adevărat atîta timp? A spus-o el, dar tot el a greşit şi cînd era sigur că lighenaşul lui avea să funcţioneze. La urma urmelor, dragul de Caspar s-a dovedit a fi un aiurit şi poate că toată povestea aia cu apele Diluviului, şi cu meridianul, şi cu Insula lui Solomon e o înşiruire de bazaconii. Şi apoi, chiar dacă avea dreptate în ceea ce priveşte Insula, putea să fi calculat greşit cantitatea de aer de care are nevoie un om. Şi, în sfîrşit, cine-mi spune că toate unsorile alea, esenţele alea, au astupat cum trebuie toate crăpăturile? Poate că-n clipa asta pe dinlăuntrul clopotului e ca-ntr-o peşteră din alea în care ţîşneşte apa din toate părţile, poate că toată pielea trage apă ca un burete, oare nu-i adevărat că pielea noastră e un fel de ciur cu pori imperceptibili, căci totuşi există ei, dacă pe-acolo se filtrează sudoarea? Şi dacă aşa stau lucrurile cu pielea unui om, tot aşa s-o-ntîmpla şi cu pielea unui bou? Sau boii nu asudă? Şi cînd plouă, un bou se simte oare udat şi pe dinăuntru?

Roberto îşi frîngea mîinile şi-şi blestema graba. Era clar, el credea că trecuseră ore şi cînd colo trecuseră doar cîteva bătăi de clipă. Îşi spuse că nu avea motive să tremure, nici el, şi cu atît mai puţin curajosul bătrîn. Poate că trebuia ca el mai de grabă să-i uşureze călătoria prin rugăciune, sau măcar prin speranţă şi gînduri bune.

Şi pe urmă, îşi spunea, mi-am închipuit prea multe motive de tragedie şi aşa-i dat melancolicilor, să născocească stafii pe care realitatea nu-i în stare să le stîrnească. Părintele Caspar cunoştea legile hidrostatice, a sondat deja marea asta, a studiat Potopul şi cu ajutorul fosilelor ce populează toate mările. Calm, ajunge ca eu să pricep că timpul trecut e minim şi să ştiu s-aştept.

Îşi dădea seama că-l iubea, acum, pe cel ce fusese Intrusul şi uite că plîngea doar la gîndul că putuse să păţească ceva. Haide, bătrîne, murmura, întoarce-te, renaşti, reînvie, pentru Dumnezeu, c-o să tăiem gîtul găinii celei mai grase, doar n-oi vrea să laşi singură Văzătoarea ta Malteză?

Şi deodată prinse de veste că nu mai vedea stîncile de pe lîngă ţărm, semn că marea începuse să crească, iar soarele, pe care mai înainte îl vedea fără să fie nevoit să ridice capul, acum era chiar deasupră-i. Deci din momentul dispariţiei clopotului trecuseră de-acum nu minute, ci ceasuri.

Trebui să-şi repete adevărul acela cu glas tare, ca să-i dea crezare. Socotise că-s secunde şi de fapt erau minute, el se convinsese că avea în piept un ceasornic nebun, cu bătăi repezi, şi-n schimb ceasornicul său lăuntric îşi încetinise umbletul. De cine ştie cînd, zicîndu-şi că părintele Caspar abia coborîse, aştepta o fiinţă căreia aerul îi lipsea de mult timp. De cine ştie cînd, tot aştepta un trup ce zăcea fără viaţă în vreun punct de pe întinderea aceea.

Ce anume putea să se fi întîmplat? Totul, toate cîte gîndise el ― şi pe care cu teama-i prăpăstioasă le şi făcuse să se-ntîmple, ca o piază rea ce era. Principiile hidrostatice ale părintelui Caspar puteau fi iluzorii, poate că apa intră într-un clopot chiar prin partea de jos, mai ales dacă cel dinlăuntru alungă aerul din el, ce ştia Roberto cu adevărat despre echilibrul lichidelor? Sau poate că pătrunderea în apă fusese prea rapidă, clopotul se răsturnase. Sau părintele Caspar se-mpiedicase pe la jumătatea drumului, sau pierduse drumul. Sau inima lui de om trecut de şaptezeci de ani, mai prejos de zelu-i, cedase. Şi în fine, cine zice că la adîncimea aceea apa mării nu poate strivi pielea cum storci o lămîie sau cum dezghioci o păstaie?

Dar de-ar fi mort n-ar fi trebuit oare să i se întoarcă cadavrul şi să plutească? Nu, căci era ancorat de tălpile de fier, din care bietele-i picioare aveau să iasă numai cînd acţiunea apelor unite, şi a atîtor peşti nesătui, aveau să-l aducă în starea unui schelete.

Apoi dintr-o dată avu o intuiţie fulgerătoare. Dar ce tot blodogorea el acolo cu mintea? Păi, sigur, părintele Caspar i-o spusese răspicat, Insula pe care-o vedea el dinainte-i, nu era Insula de astăzi, ci cea de ieri. Dincolo de meridian era tot ziua dinainte! Putea el să se-aştepte să vadă acuma pe plaja aceea, unde încă era ieri, o persoană care coborîse în apă astăzi? Bineînţeles că nu. Bătrînul se cufundase de dimineaţă, în zorii zilei de luni, dar dacă pe corabie era luni, pe Insula aceea încă mai era duminică, şi aşa că el ar fi putut să-l vadă pe bătrîn ajungînd la ţărmu-i abia spre dimineaţa zilei lui de mîine, cînd pe Insulă avea să fie, abia atunci, luni...

Trebuie să aştept pînă mîine, îşi zicea. Şi apoi: dar Caspar nu poate să aştepte o zi, aerul nu-i ajunge! Şi iarăşi: dar numai eu trebuie să aştept o zi, el pur şi simplu s-a reîntors în duminică, îndată ce-a trecut linia meridianului. Dumnezeule, păi, atunci Insula pe care o văd e cea de duminică, iar dacă a ajuns acolo duminică, eu ar trebui să-l şi văd acolo! Nu, greşesc totul. Insula pe care o văd este cea de azi, e imposibil ca eu să văd trecutul ca într-un glob magic. Acolo, pe Insulă, numai acolo ― este ieri. Dar dacă văd Insula de azi, ar trebui să-l văd pe el, care în ieri cel de pe Insulă există deja, şi se pomeneşte trăind o a doua duminică... Însă, fie că a ajuns ieri sau astăzi, trebuie să-şi fi lăsat pe plajă clopotul cu burta spintecată, dar nu-l văd. Dar poate că şi l-a luat cu el în pădure. Cînd? Ieri. Deci: să punem cazul că Insula pe care-o văd eu este cea de duminică. Trebuie să aştept ziua de mîine ca să-l văd pe el cum ajunge acolo luni...

Am putea spune că Roberto îşi pierduse curajul de tot, şi pe bună dreptate: oricum o-ntorcea el, socoteala nu-i ieşea. Paradoxurile timpului ne fac şi pe noi să ne pierdem capul. Aşa că era normal ca să nu mai ştie ce-are de făcut: şi se mulţumi să facă ceea ce oricine, chiar victimă a propriei speranţe, ar fi făcut. În loc să se lase pradă disperării, s-a hotărît să aştepte ziua următoare.

Cum anume o fi făcut-o, e greu de reconstituit. Umblînd încolo şi încoace pe punte, fără să se atingă de mîncare, vorbind cu sine însuşi, cu părintele Caspar şi cu stelele, şi poate recurgînd din nou la rachiu. Fapt e că-l regăsim şi-n ziua următoare în timp ce se albeşte de ziuă şi cerul se colorează, ca şi după răsăritul soarelui, tot mai încordat pe măsură ce orele trec, apoi întunecat la faţă între unsprezece şi amiază, răvăşit la culme între amiază şi asfinţit, pînă ce trebui să se oprească în faţa realităţii ― iar de data asta fără nici o îndoială. Ieri, de bună seamă că ieri, părintele Caspar s-a cufundat în apele oceanului austral şi nici ieri, nici azi nu a mai ieşit din ele. Şi pentru că toată ciudăţenia meridianului antipod se produce între ieri şi mîine, nu între ieri şi poimîine, sau mîine şi alaltăieri, acum era sigur, din marea aceea părintele Caspar n-avea să mai iasă niciodată.

Cu o siguranţă matematică, ba chiar cosmografică şi astronomică, bietul său prieten era pierdut. Nici măcar nu se putea spune unde-i era trupul. În vreun loc oarecare de pe acolo. Poate existau curenţi vijelioşi pe dedesubt, iar trupul acela se găsea acum prin largul mării. Sau nu, poate că sub Daphne exista o groapă, o prăpastie, clopotul se oprise în ea, iar bătrînul nu putuse să mai urce, cheltuindu-şi puţina suflare, tot mai apoasă, ca să strige după ajutor.

Poate, ca să scape, se dezlegase din curelele lui, clopotul încă plin cu aer făcuse un salt în sus, dar părţile-i de fier îi frînaseră acel prim impuls şi-l păstraseră la jumătatea adîncimii, cine ştie pe unde. Părintele Caspar încercase să se elibereze de cizmele lui, dar nu reuşise. Acum în groapa aceea, înfipt în vreo stîncă, trupu-i neînsufleţit se clătina ca o algă.

Şi pe cînd Roberto gîndea toate astea, soarele de marţi era acum în spatele lui, momentul morţii părintelui Caspar Wanderdrossel devenea tot mai depărtat.

Asfinţitul crea un cer ca de gălbenare pe după verdele mohorît al Insulei, şi o mare întunecată ca Styxul. Roberto simţi că natura se întrista odată cu el şi, cum li se întîmplă celor rămaşi cu ochii-n lacrimi după cineva drag, încet, încet, începu să nu mai plîngă nenorocirea aceluia, ci pe a sa proprie, şi propria-i singurătate regăsită.

De puţine zile scăpase de ea, părintele Caspar devenise pentru el prietenul, tatăl, fratele, familia şi patria. Acum îşi dădea seama că-i din nou stingher şi nenorocit. De data asta pentru totdeauna.

Totuşi în descurajarea aceea, o altă iluzie începea să capete formă. Acum era sigur că unicul mod de a ieşi din recluziunea-i nu trebuia căutat în Spaţiul de netrecut, ci în Timp.

Acum trebuia cu adevărat să-nveţe să-noate şi să ajungă pe Insulă. Nu atît ca să mai găsească vreo rămăşiţă din părintele Caspar, pierdută-n cutele trecutului, ci să oprească înfricoşatoarea venire a propriului său mîine.


26.


Yüklə 2,05 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   13   14   15   16   17   18   19   20   ...   25




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin