Insula din ziua de ieri umberto eco

14.

Tratat despre Ştiinţa Armelor
Şi la Casale visa spaţii deschise şi valea aceea largă în care o văzuse pentru prima dată pe Novareză. Dar acum nu mai era bolnav şi aşa că se gîndea cu mai multă luciditate că n-avea s-o mai regăsească, pentru că el avea să moară peste puţin timp sau poate pentru că ea murise deja.

În realitate nu era pe moarte, ba chiar începea să se vindece cu încetul, dar nu-şi dădea seama de asta şi lua sfîrşelile convalescenţei drept secătuire de viaţă. Saint-Savin venise deseori să-l vadă, îl ţinea la curent cu mersul întîmplărilor cînd era de faţă părintele Emanuele (care-l pîndea de parcă ar fi voit să-i fure lui acel suflet) şi cînd acesta era nevoit să-i lase singuri (căci în mînăstire se îndeseau acum tratativele) tăifăsuia ca un filosof despre viaţă şi despre moarte.

"Bunul meu prieten, Spinola e pe moarte. Eşti invitat la petrecerile pe care o să le facem cînd ne-om despărţi de el."

"Săptămîna viitoare o să mor şi eu..."

"Nu-i adevărat, aş şti eu să recunosc chipul unui muribund. Dar rău fac că te dezlipesc de gîndul morţii. Ba chiar, profită de boală, ca să faci acest exerciţiu folositor."

"Domnule de Saint-Savin, vorbeşti ca un eclesiastic".

"Da de unde. Eu nu-ţi spun să te pregăteşti pentru viaţa viitoare, ci să foloseşti bine viaţa asta, una, care-ţi este dată, ca să poţi înfrunta, atunci cînd o să vină, unica moarte a cărei experienţă o s-o ai. E necesar să meditezi mai dinainte asupra artei de a muri, ca să reuşeşti pe urmă s-o faci bine o singură dată."

Voia să se ridice din pat, iar părintele Emanuele îl împiedica, pentru că nu credea că este încă gata să se întoarcă în hărţuielile războiului. Roberto îi dădu de înţeles că era nerăbdător să se întîlnească cu cineva. Părintele Emanuele socoti că-i o prostie ca trupul lui, atît de slăbit, să se lase istovit de gîndul trupului altcuiva, şi încercă să facă să-i apară demnă de dispreţ stirpea femeiască: "Acea prea-deşartă Lume Muierească", îi spuse el, "pe care o poartă pe ele anumite Atlase moderne, se roteşte-n jurul Dezonoarei şi are Semnele Racului şi ale Capricornului drept Tropice. Oglinda, care-i este Primul Mişcător, niciodată nu se-ntunecă mai mult ca atunci cînd reflectă Stelele ăstor Ochi lascivi, prefăcute, din cauza Vaporilor răspîndiţi de Amanţii prostiţi, în comete ce vestesc nenorociri Onestităţei".

Roberto nu gustă această alegorie astronomică, nici nu-şi recunoscu iubita în portretul acelor înşelătorii lumeşti. Rămase în pat, dar răspîndea şi mai mult în jur Aburii îndrăgostirii sale.

Alte veşti îi sosiră în timpul ăsta prin domnul Della Saletta. Casalezii se întrebau acum dacă n-ar fi trebuit să le îngăduie francezilor accesul în citadelă: înţeleseseră acum că, dacă voiau să-l împiedice pe duşman să intre în ea, trebuiau să-şi unească forţele. Dar domnul della Saletta lăsa să se înţeleagă că, acum mai mult ca oricînd, în timp ce oraşul părea pe punctul de a cădea, ei, arătînd că colaborează, revizuiau în cugetele lor pactul de alianţă. "Trebuie", zise el, "să fim nevinovaţi ca turturelele cu domnul de Toiras, dar vicleni ca şerpii în cazul în care regele său ar vrea după aceea să vîndă Casale. Se cere să luptăm, dar într-aşa fel încît, dacă oraşul se salvează, să fie şi meritul nostru; însă fără să depăşim măsura, încît dacă el cade, vina să fie numai a francezilor". Şi adăugase, ca pentru edificarea lui Roberto: "Cel prudent nu trebuie să se înhame la un singur car".

"Păi francezii spun că staţi la tocmeală: nimeni nu-şi dă seama cînd luptaţi şi toţi văd că trişaţi cu toptanul!"

"Ca să trăieşti mult e bine să preţuieşti puţin. Vasul crăpat e cel ce nu se sparge niciodată de tot şi ajunge să-ţi mănînce sufletul de mult ce durează."

Într-o dimineaţă, în primele zile ale lui septembrie, căzu peste Casale o ploaie torenţială eliberatoare. Sănătoşi şi convalescenţi, ieşiseră cu toţii afară, să-i ude ploaia, care trebuia să spele orice urmă de molipsire. Era mai mult un mod de a-şi recăpăta puterile decît un leac, iar boala continuă să secere şi după trecerea ploii. Singurele ştiri consolatoare priveau ravagiile pe care ciuma continua să le facă şi în tabăra duşmană.

Fiind acum în stare să se ţină pe picioare, Roberto se aventură afară din mînăstire şi la un moment dat văzu pe pragul unei case însemnate cu cruce verde, ce o declara a fi un loc contagios, pe Anna Maria sau pe Francesca Novareza. Era scofîlcită ca o figură din Alaiul Morţii. Din albă ca neaua şi rumenă ce fusese, ajunsese gălbejită de tot, deşi, tot mai amintea, în trăsăturile-i veştede de vechile-i graţii. Roberto îşi aminti de o frază a lui Saint-Savin: "Mai continua-vei oare să îngenunchezi dinainte-i după ce bătrîneţea va face din trupul acela o arătare, bună atunci doar să-ţi amintească de iminenţa morţii?"

Fata plîngea pe umărul unui capucin, de parcă ar fi pierdut o fiinţă dragă, poate pe francezul ei. Capucinul, cu faţa şi mai sură decît barba, o susţinea arătînd cu degetu-i osos către cer, de parcă spunea "într-o zi, acolo sus..."

Iubirea devine un lucru mental numai atunci cînd trupul doreşte iar dorinţa-i e călcată în picioare. Dacă trupu-i de plîns şi neînstare să mai dorească, lucrul mental piere. Roberto descoperi că era atît de slăbit, încît nu mai era în stare să iubească. Exit Anna Maria (Francesca) Novareza.

Se întoarse în mînăstire şi se întinse la loc în pat, hotărît să moară de-a binelea: prea mult suferea văzînd că nu mai suferă. Părintele Emanuele îl mîna la aer curat. Dar veştile pe care i le aduceau alţii de afară nu-l încurajau să trăiască. Acum, pe lîngă ciumă, mai era şi foametea, ba chiar ceva şi mai rău, o vînătoare îndîrjită după hrana pe care casalezii o mai ţineau încă ascunsă şi nu voiau s-o dea aliaţilor. Roberto spuse că dacă nu putea muri de ciumă voia să moară de foame.

Pînă la urmă părintele Emanuele îşi dădu seama ce-i cu el şi-l alungă. În timp ce dădea colţul, se întîlni nas în nas cu un grup de ofiţeri spanioli. Dădu s-o rupă la fugă, însă aceia îl salutară ceremonios. Înţelese că, după ce căzuseră atîtea bastioane, duşmanii se înnădiseră acum în diferite puncte ale aşezării, fapt pentru care se putea zice că nu cei de pe cîmp asediau Casale, ci Casale îşi asedia acum Castelul.

În capătul străzii îl întîlni pe Saint-Savin: "Dragă La Grive", zise acesta, "te-ai îmbolnăvit francez şi te-ai vindecat spaniol. Partea asta a oraşului este acum în mîna duşmanului."

"Iar noi putem trece?"

"Nu ştii că a fost semnat un răgaz de pace? Şi apoi, spaniolii vor castelul, nu noi. În partea franceză vinu-i pe terminate iar casalezii îl scot la iveală din pivniţele lor de parcă ar fi sîngele Domnului Nostru Isus Hristos. Nu-i poţi împiedica pe nişte francezi ca lumea să frecventeze anumite taverne din partea asta, unde acum hangiii importă vin foarte bun din ţinut. Iar spaniolii ne primesc ca pe nişte mari seniori. Numai că trebuie să respectăm convenienţele: dacă vrem să ne luăm la harţă, trebuie s-o facem la noi acasă cu compatrioţii, căci în partea asta trebuie să ne comportăm curtenitor, cum e cazul între duşmani. Aşa că mărturisesc că partea spaniolă are mai puţine distracţii decît cea franceză, cel puţin pentru noi. Însă alătură-te nouă: în seara asta vrem să-i cîntăm serenade unei doamne care ne-a ascuns farmecele ei pînă mai alaltăieri, cînd am văzut-o arătîndu-se pentru o clipă la fereastră."

Aşa că în seara aceea Roberto regăsi cinci chipuri cunoscute din anturajul lui Toiras. Nu lipsea nici măcar abatele, care pentru ocazia aceea se împodobise cu bumbi şi dantele, şi cu eşarfă de atlaz. "Domnul să ne ierte", zicea el cu o nesăbuită ipocrizie, "dar trebuie să ne mai înveselim şi sufletul, dacă vrem să ne facem datoria şi de-aici înainte..."

Casa se afla într-o piaţă, în partea ce era acum spaniolă, dar spaniolii la ora aceea erau pesemne cu toţii prin cîrciumi. În pătratul de cer desenat de acoperişurile joase şi de coroanele copacilor care mărgineau piaţa, luna trona sus, senină, abia puţin pişcată şi se oglindea în apa unei fîntîni care murmura în centrul pătratului aceluia liniştit.

"O, tu, prea dulce Diana," zise Saint-Savin, "cît trebuie să fie acum de calme şi de liniştite oraşele, ca şi satele tale, care nu cunosc războiul, căci Selenarii vieţuiesc dintr-o fericire a lor naturală, neştiutori de păcat..."

"Nu vorbi cu păcat, domnule de Saint-Savin", îi zisese abatele, "căci chiar dacă luna ar fi locuită, cum în deşert a vorbit în romanu-i recent domnul de Moulinet, şi cum Scripturile nu ne învaţă, prea nefericiţi ar fi locuitorii aceia ai ei, căci nu au cunoscut întruparea."

"Şi din cale afară de crud va fi fost Domnul Dumnezeu, privîndu-i pe ei de o revelaţie ca asta", ripostase Saint-Savin.

"Nu încerca să pătrunzi tainele dumnezeieşti. Domnul nu a îngăduit să se predice despre Fiul său nici indigenilor din cele două Americi, dar în bunătatea lui le trimite acum misionari, ca să le aducă lumina".

"Dar atunci de ce seniorul papă nu trimite misionari şi pe lună? Oare Selenarii nu sînt fii ai Domnului?" "Nu spune nerozii!"

"Nu iau în seamă că m-aţi făcut nerod, domnule abate, dar aflaţi că sub această nerozie se ascunde o taină, pe care desigur seniorul papă nu voieşte s-o dezvăluie. Dacă misionarii ar descoperi locuitori pe lună şi i-ar vedea că privesc spre alte lumi, care sînt în bătaia ochilor lor şi nu spre a noastră, i-ar vedea întrebîndu-se dacă nu cumva şi în acele lumi nu trăiesc alte fiinţe asemănătoare nouă. Şi ar trebui să se întrebe şi dacă stelele fixe nu sînt şi ele tot nişte sori înconjuraţi de lunele lor şi de alte planete ale lor, şi dacă locuitori acelor planete nu văd şi ei alte stele necunoscute nouă, care ar fi, tot aşiderea, sori cu planete aşijderea, şi tot astfel, la infinit..."

"Dumnezeu ne-a făcut neputincioşi de a gîndi infinitul, şi de aceea mulţumeşte-te neam omenesc şi nu te rătăci."

"Serenada, serenada", şopteau ceilalţi. "Aceea e la fereastră". Iar fereastra apărea inundată într-o lumină roşietica ce venea dinlăuntrul unui alcov plin de ademeniri. Dar cei doi certăreţi se aprinseseră de-a binelea.

"Şi mai puneţi", insista în zeflemea Saint-Savin, "că dacă lumea ar fi finită şi înconjurată de Nimic, Dumnezeu ar fi şi el finit: ar fi de datoria lui, cum spuneţi domnia voastră, să stea în cer şi pe pămînt şi în tot locul; n-ar putea să stea unde nu se află nimic. Nimicul este un ne-loc. Ori poate, ca să lărgească lumea, ar trebui să se lărgească pe sine însuşi, născîndu-se pentru prima oară acolo unde mai înainte nu era, fapt ce se-mpotriveşte pretenţiei sale de veşnicie."

"De ajuns, domnule! Tăgăduieşti veşnicia Celui Veşnic, şi asta nu ţi-o îngădui. A sosit clipa să te ucid, pentru ca aşa-zisul duh tare al domniei tale să nu ne mai poată aduce slăbiciune!" Şi trase spada din teacă.

"Fie precum doriţi", zise Saint-Savin salutînd şi punîndu-se în gardă.

"însă eu n-am să vă ucid: nu vreau să iau din soldaţii regelui meu. Pur şi simplu vă voi desfigura, aşa încît să supravieţuiţi purtînd o mască, cum fac comedianţii italieni, e o demnitate ce vi se potriveşte. Vă voi face o cicatrice de la ochi pînă la buză şi vă voi da lovitura asta frumoasă de jugănit grăsunii numai după ce vă voi fi servit, între două ciomăgeli, o lecţie de filosofie naturală."

Abatele atacase încercînd să lovească imediat dînd puternic cu tăişul de sus în jos, strigîndu-i că era un gîndac veninos, un purece, un păduche ce trebuia strivit fără milă. Saint-Savin parase, îl încolţise la rîndu-i, îl împinsese lîngă un copac, dar trîntind cîte o filosofie la fiece mişcare.

"Hei, buşumatele şi dărîmatele sînt lovituri vulgare ale celor orbiţi de mînie! Vă e de lipsă o Idee a Scrimei. Dar sînteţi lipsit şi de caritate, dispreţuind purecii şi păduchii. Sînteţi un animal prea mic ca să puteţi să vă imaginaţi lumea ca pe un animal mare, lucru ce ni l-a arătat şi divinul Platon. Încercaţi să gîndiţi că stelele sînt nişte lumi cu alte animale mai mici, şi că animalele mai mici servesc reciproc de lumi altor popoare ― şi atunci n-o să mai găsiţi că-i contradictoriu să gîndiţi că şi noi, şi caii, şi elefanţii, sîntem lumi pentru purecii şi păduchii care locuiesc pe noi. Ei nu ne percep din cauza mărimii noastre, şi tot aşa noi nu percepem lumi mai mari, din cauza micimii noastre. Poate că există acum un popor de păduchi care ia corpul domniei voastre drept o lume, şi cînd unul dintre ei vă va fi străbătut de la frunte pînă la ceafă, semenii lui zic despre el că a îndrăznit să ajungă la hotarele terrei cognita. Acest popor mic ia părul vostru drept nişte păduri din ţara sa şi atunci cînd am să vă rănesc va vedea rănile voastre ca pe nişte lacuri şi mări. Cînd vă pieptănaţi, ei iau agitaţia asta drept fluxul şi refluxul oceanului, şi-i spre răul lor că lumea le e atît de schimbătoare, din pricina năravului vostru de a vă pieptăna la fiece clipă ca o femeie, iar acum cînd vă tai ciucurele ăsta vor crede că strigătul vostru de mînie este un uragan, poftim!" Şi îi descususe o podoabă, ajungînd aproape să-i spintece mantia brodată.

Abatele spumega de mînie, se dusese către centrul pieţei, privind în spate ca să se asigure că are spaţiu pentru fentele pe care acum le încerca, apoi retrăgîndu-se, ca să-şi acopere spatele cu fîntîna.

Saint-Savin părea că dansează în jurul lui fără să atace: ("Ridicaţi capul, domnule abate, priviţi luna, şi reflectaţi că dacă Dumnezeul vostru ar fi putut face sufletul nemuritor, ar fi putut tot aşa să facă şi lumea infinită. Dar dacă lumea e infinită, va fi astfel atît în spaţiu cît şi în timp, şi deci va fi eternă, şi cînd există o lume eternă, care n-are nevoie de creaţie, atunci ar fi inutil de conceput ideea de Dumnezeu. Oh, ce înşelătorie, domnule abate, dacă Dumnezeu e infinit nu puteţi să-i limitaţi puterea: el n-ar putea niciodată ab opere cessare, şi aşa că lumea ar fi infinită; iar dacă lumea-i infinită n-are cum să mai existe Dumnezeu, aşa cum peste puţin timp n-or să mai existe ciucuri pe tunica domniei voastre!" Şi unind zisele cu fapta, îi mai tăiase cîteva pandantive de care abatele era atît de mîndru, apoi scurtase garda ţinînd vîrful spadei puţin mai sus; iar în timp ce abatele încerca să strîngă de aproape, dăduse o lovitură seacă în tăişul spadei adversarului. Abatele aproape că lăsase să-i cadă spada, strîngîndu-şi cu stînga încheietura mîinii drepte de durere.

Apoi uriaşe: "Pînă la urmă tot trebuie să te spintec, necredinciosule, blasfemiatorule, Spurcăciunea Domnului, pe toţi sfinţii blestemaţi ai Paradisului, pe Sîngele Răstignitului!"

Fereastra doamnei se deschisese, cineva se arătase în ea şi scosese un strigăt. Acum cei de faţă uitaseră de scopul isprăvii lor şi se agitau în jurul celor doi duelgii, care urlînd dădeau roată fintînii, în timp ce Saint-Savin îşi dezorienta adversarul cu o serie de ocoluri în cerc şi de lovituri cu vîrful.

"Nu chemaţi în ajutor misterele întrupării, domnule abate", îl tachina el. "Sfinta biserică romană a domniei voastre v-a învăţat că bulgărele nostru de lut este centrul universului ce se învîrte în juru-i făcînd-o pe menestrelul şi cîntîndu-i muzica sferelor. Fiţi atent, vă lăsaţi împins prea mult către cişmea, o să vă udaţi poalele ca un bătrîn bolnav de pietre la băşică... Dar dacă în golul cel mare se învîrt lumi infinite, cum a spus un mare filosof pe care cei de teapa voastră l-au ars la Roma, foarte multe fiind locuite de creaturi ca noi, şi dacă toate ar fi fost create de Dumnezeul vostru, atunci ce-am mai face cu Mîntuirea?"

"Ce-o să facă domnul cu tine, blestematule!" strigase abatele, parînd cu greu o lovitură dată pe dos din încheietura mîinii.

"Oare Crist s-a întrupat numai o singură dată? Deci păcatul originar s-a dat o singură dată pe globul ăsta? Ce nedreptate! Fie pentru alţii, ce au fost privaţi de întrupare, fie pentru noi, deoarece, în cazul ăsta, în toate celelalte lumi oamenii ar fi perfecţi ca strămoşii noştri înainte de păcat, şi s-ar bucura de o fericire naturală fără povara Crucii. Ori poate că nenumăraţi Adami au comis de nenumărate ori prima greşeală, ispitiţi de infinite Eve cu infinite mere, iar Crist a fost obligat să se întrupeze, să predice şi să pătimească pe Muntele Calvarului de infinite ori, şi poate că o mai face şi acum, iar dacă lumile sînt infinite, infinită va fi şi sarcina lui. Infinită sarcina lui, infinite formele supliciului său: dacă dincolo de Calea Laptelui ar exista un pămînt pe care oamenii au şase braţe, ca cei care sînt pe Terra Incognita a noastră, fiul lui Dumnezeu nu va fi ţintuit pe o cruce, ci pe un lemn în formă de stea ― lucru ce mi se pare demn de un autor de comedii".

"Destul, voi pune eu capăt comediei tale!" urlă abatele ieşindu-şi din fire, şi se aruncă asupra lui Saint-Savin înteţindu-şi ultimele lovituri.

Saint-Savin le răspunse parînd tocmai la timp, apoi, în mai puţin de o clipă, în timp ce abatele mai ţinea încă spada înălţată după ce parase o lovitură dată mai înainte, se mişcă ca şi cum ar fi vrut să încerce o lovitură rotită pe dos şi, se prefăcu a cădea în faţă. Abatele se trase într-o parte, sperînd să-l lovească în cădere. Dar Saint-Savin, care nu-şi pierduse controlul asupra picioarelor, se şi ridicase la loc fulgerător, luîndu-şi avînt cu stînga sprijinită pe pămînt, iar dreapta îi fulgerase în sus: era Lovitura Pescăruşului.

Vîrful spadei făcuse un semn pe faţa abatelui, tăind de la rădăcina nasului pînă la buză, despicîndu-i mustaţa stîngă.

Abatele blestema, aşa cum nici un epicureu n-ar fi îndrăznit vreodată, în timp ce Saint-Savin lua poziţie de salut, iar cei de faţă aplaudau lovitura aceea de maestru.

Dar exact în momentul acela, din fundul pieţii sosea o patrulă spaniolă, poate atrasă de zgomote. Din instinct francezii puseseră mîna pe spade, spaniolii văzură şase inamici înarmaţi şi strigară că e o trădare. Un soldat îşi aţinti puşca şi trase. Saint-Savin căzu lovit la piept. Ofiţerul băgă de seamă că patru persoane, în loc să se pregătească să atace, se repezeau alergînd către cel căzut aruncînd armele, se uită la abatele cu faţa plină de sînge, înţelese că deranjase un duel, dădu un ordin alor săi, şi patrula dispăru.

Roberto se aplecă asupra bietului său prieten. "Ai văzut", articula cu greu Saint-Savin, "ai văzut, la Grive, lovitura mea? Gîndeşte-te la ea şi exerseaz-o. Nu vreau ca secretul să moară odată cu mine..."

"Saint-Savin, prietene", plîngea în hohote Roberto, "nu trebuie să mori aşa dintr-o prostie!"

"Prostie? Am bătut un prost şi mor pe locul luptei, şi de glonte duşman. În viaţa mea am ales o măsură bine cumpănită... Să vorbeşti mereu serios e plictisitor. Să glumeşti tot timpul, e de dispreţuit. Să tot filosofezi, e trist. Să-ţi baţi joc, e neplăcut. Am jucat rolul tuturor personajelor după timp şi prilej, şi cîteodată am fost chiar şi nebun de curte. Dar astă-seară, dacă ai să istoriseşti cum trebuie povestea, nu va fi fost o comedie, ci o frumoasă tragedie. Şi nu te întrista că eu mor, Roberto", şi pentru prima oară îi zicea pe nume, "une heure apres la mort, notre ame evanouie, sera ce que'elle estoit une heure avant la vie... Frumoase versuri, nu? Şi expiră. Hotărîndu-se ei să spună o minciună nobilă, la care consimţi pînă şi abatele, spuseră în jur că Saint-Savin murise într-o ciocnire cu lăncierii care se apropiau de castel. Toiras şi toţi ofiţerii îl plînseră ca pe un viteaz. Abatele povesti că în înfruntarea aceea fusese rănit, şi se pregăti să primească un beneficiu ecleziastic atunci cînd avea să se întoarcă la Paris.

În scurt timp Roberto îşi pierduse tatăl, iubita, sănătatea, prietenul şi poate şi războiul.

Nu izbuti să găsească mîngîiere la părintele Emanuele, acesta fiind prea ocupat cu conciliabulele sale. Reintră în slujba domnului de Toiras, ultima imagine familiară şi, purtîndu-i ordinele, fu martorul ultimelor evenimente.

La 13 septembrie sosiră la castel trimişii regelui Franţei, ai ducelui de Savoia, şi căpitanul Mazzarini. Armata de sprijin se afla şi ea în tratative cu spaniolii. Printre ultimele ciudăţenii ale acestui război, francezii cereau răgaz ca să poată ajunge la timp să salveze oraşul; spaniolii îl acordau pentru că şi tabăra lor, devastată de ciumă, era în criză, se înmulţeau dezertările, iar Spinola abia se mai ţinea acum de viaţă cu dinţii. Toiras se trezi că i se impun de către noii veniţi termenele acordului, care îi îngăduiau să continue să apere Casale deşi oraşul era acum cucerit: francezii aveau să se grămădească cu toţii în Citadelă, lăsînd oraşul şi pînă şi Castelul în mîinile spaniolilor, cel puţin pînă la 15 octombrie. Dacă la data aceea armata de sprijin nu avea să soseacă, francezii trebuiau să plece şi de acolo, definitiv înfrînţi. Altminteri spaniolii aveau să restituie oraşul şi castelul.

Deocamdată, asediatorii aveau să-i aprovizioneze cu merinde pe asediaţi. Bineînţeles că nu-i ăsta modul în care ni se pare nouă că trebuia să aibă loc un asediu pe timpurile acelea, însă era modul în care pe atunci i se îngăduia să aibă loc. Nu era război, era ca un joc de zaruri, ce se întrerupea cînd adversarul trebuia să se ducă să urineze. Sau ca un pariu pe calul învingător. Iar calul era armata aceea, ale cărei proporţii creşteau încet, încet, pe aripile speranţei, dar pe care nimeni nu o văzuse. Se trăia şi la Casale, în Citadelă, ca şi pe Daphne: închipuindu-ţi o insulă îndepărtată şi cu intruşi la tine acasă.

Dacă avangărzile spaniole se purtaseră cum trebuie, acum intra în oraş grosul armatei, iar casalezii trebuiră să aibă de furcă cu îndrăciţii care rechiziţionau totul, violau femeile, băteau bărbaţii şi-şi permiteau plăcerile vieţii de oraş după luni de zile petrecute în păduri şi pe cîmp. Şi, egal împărţită între cuceritori, cuceriţi şi cei baricadaţi în Citadelă, trona ciuma.

La 25 septembrie se răspîndi zvonul că murise Spinola. Mare bucurie în Citadelă, tulburare printre cuceritori, rămaşi orfani şi ei, ca şi Roberto. Urmară zile mai incolore decît cele petrecute pe Daphne, pînă ce, la 22 octombrie se anunţă armata de sprijin, care era acum la Asti. Spaniolii se apucaseră să înarmeze castelul şi să alinieze tunurile pe malurile Padului, fără să mai respecte (blestema Toiras) tratatul prin care la sosirea armatei trebuiau să părăsească oraşul. Spaniolii, prin gura domnului de Salazar, aminteau că acordul fixa ca dată ultimă 15 octombrie şi, în acest caz, francezii erau cei ce ar fi trebuit să cedeze Citadela cu o săptămînă mai înainte.

La 24 octombrie de pe bastioanele Citadelei se observară mari mişcări printre trupele inamice, Toiras se pregăti să-i susţină cu tunurile pe francezii care soseau; în zilele următoare spaniolii începură să-şi îmbarce bagajele pe fluviu pentru a le expedia la Alecsandria, iar în Citadelă asta păru să fie un semn bun. Dar duşmanii de pe fluviu începeau şi să lege poduri de bărci ca să-şi pregătească retragerea. Iar asta i se păru aşa de puţin elegant lui Toiras, încît puse tunurile pe ele. De necaz, spaniolii îi arestară pe toţi francezii care se mai găseau încă în oraş, şi cum de mai erau unii acolo, mărturisesc că-mi scapă, însă aşa relatează Roberto, iar de acum înainte de la asediul acela sînt gata să mă aştept la orice.

Francezii erau aproape şi se ştia că Mazzarini făcea de toate ca să împiedice confruntarea, avînd mandatul papei. Se deplasa de la o armată la cealaltă, se întorcea să raporteze în mînăstirea părintelui Emanuele, pleca din nou călare ca să ducă propunerile de la unii la alţii. Roberto îl vedea mereu de departe, şi singur, acoperit de praf, scoţîndu-şi cu dărnicie pălăria în faţa tuturor. Ambele părţi stăteau în acest timp pe loc, pentru că prima care ar fi făcut vreo mişcare ar fi primit şah şi mat. Roberto ajunse să se întrebe dacă întîmplător armata de sprijin nu era cumva o născocire a căpitanului aceluia tînăr, care-i făcea să viseze acelaşi vis pe asediatori şi pe asediaţi.

În realitate încă din iunie se ţinuse o reuniune a electorilor imperiali la Ratisbona, iar Franţa îşi trimisese acolo ambasadorii, printre care era şi părintele Iosif. Şi, în timp împărţeau oraşe şi ţinuturi, ajunseseră la o înţelegere asupra oraşului Casale încă de la 13 octombrie. Mazzarini o aflase din vreme, cum îi spuse părintele Emanuele lui Roberto, iar problema era numai să-i convingă fie pe cei care urmau să sosească, fie pe cei care-i aşteptau, de lucrul ăsta. Spaniolii primiseră şi ei ştiri destule, însă fiecare spunea contrariul celeilalte; francezii ştiau şi ei cîte ceva, dar se temeau că Richelieu nu era de acord ― şi de fapt nu era, dar încă din zilele acelea viitorul cardinal Mazarin îşi da de furcă să facă să meargă lucrurile cum le voia el şi fără ştirea celui ce avea mai apoi să-i devină protector.

Astfel stăteau lucrurile cînd la 26 octombrie cele două armate se aflară faţă-n faţă. La răsărit, pe buza colinelor de către Frassinetto, se înşiruise armata franceză; în faţa ei, cu fluviul la stînga, pe cîmpul dintre ziduri şi coline, armata spaniolă, în care Toiras trăgea cu tunurile din spatele ei.

Un şir de care duşmane tocmai ieşea din oraş, Toiras îşi adunase puţina călărime care-i mai rămăsese şi o aruncase afară din oraş, ca să le oprească. Roberto implorase să ia parte la acţiune, dar nu-i fusese îngăduit. Acum se simţea ca pe puntea de sus a unei corăbii, din care nu putea debarca, măsurînd cu ochii întinderea mării şi vîrfurile unei Insule ce i se refuza.

Se auziseră la un moment dat focuri de armă, poate că cele două avangărzi începeau să ia contact între ele: Toiras hotărîse ieşirea, ca să-i angajeze pe două fronturi pe oamenii Maiestăţii Sale Catolice. Trupele stăteau gata să iasă în afara zidurilor, cînd Roberto, din bastioane, văzu un călăreţ negru care, fără să se sinchisească de primele gloanţe, alerga acum prin mijlocul celor două armate, chiar pe linia de foc, fluturînd o hîrtie şi strigînd, cum au relatat mai apoi cei ce erau de faţă, "Pace, Pace!"

Era căpitanul Mazzarini. În cursul ultimelor lui pelerinaje între un parapet şi celălalt, îi convinsese pe spanioli să accepte acordurile de la Ratisbona. Războiul luase sfîrşit. Casale îi rămînea lui Nevers, francezii şi spaniolii se angajau să-l părăsească. În timp ce rîndurile se împrăşitau, Roberto sări în şaua credinciosului său Pagnufli şi alergă la locul confruntării oprite. Văzu gentilomi în armuri aurite ocupaţi cu saluturi foarte complicate, cu complimente, cu paşi de dans, în timp ce se pregăteau nişte tăbliţe găsite întîmplator ca să fie sigilate pactele.

În ziua următoare începeau plecările, mai întîi spaniolii, apoi francezii, dar cu unele confuzii, cu întîlniri întîmplătoare, cu schimburi de daruri, oferte de prietenie, pe cînd în oraş putrezeau la soare cadavrele ciumaţilor, văduvele plîngeau în hohote, unii dintre tîrgoveţi se trezeau în cîştig şi cu bani sunători şi cu boala franţuzească, fără însă să se fi culcat decît cu propriile neveste.

Roberto încercă să dea de ţăranii lui. Dar despre armata de la Griva nu mai ştia nimeni nimic. Unii probabil muriseră de ciumă, iar ceilalţi se împrăştiaşeră. Roberto crezu că se întorseseră acasă, iar de la ei maică-sa poate că şi aflase de moartea bărbatului ei. Se întrebă dacă nu era cazul să-i fie aproape în momentul acela, dar nu mai înţelegea nici el care-i era datoria.

E greu de spus ce anume îi zdruncinase mai mult credinţa: lumile infinit de mici şi infinit de mari, într-un gol fără Dumnezeu şi fără regulă, pe care Saint-Savin îl făcuse să le întrevadă, lecţiile de prudenţă ale lui Saletta şi Salazar, sau arta Emblemelor Eroiceşti pe care părintele Emanuele i-o lăsa ca pe unica ştiinţă.

Din felul în care evocă el toate astea pe Daphne, consider că la Casale, pe cînd îşi pierdea şi părintele şi pe sine într-un război făcut numai din tropi şi fără nici o semnificaţie, Roberto învăţase să vadă universul lumesc ca pe o nesigură urzeală de enigme, în spatele căreia nu mai stătea nici un Autor; sau dacă era vreunul, părea pierdut în a se recupera pe sine din perspective nenumărate.

Dacă acolo intuise o lume ce nu mai avea centru, făcută numai şi numai din perimetre, aici se simţea cu adevărat în cea mai de pe urmă şi mai pierdută dintre periferii; pentru că, dacă exista vreun centru, se afla în faţă-i, iar el îi era acestuia satelitul nemişcat.