Introducere în politicile publice

Analogia. Analogia este o tehnică menită să promoveze recunoaşterea unor probleme similare. Analogia vizează investigarea similitudinilor şi îi ajută pe analişti să folosească în mod creativ asemănările existente în structurarea problemelor de politici. Multe studii arată că, adesea, oamenii nu reuşesc să recunoască faptul că o problemă care pare a fi nouă este una veche, dar deghizată, şi că problemele vechi pot conţine soluţii pentru probleme care par a fi noi. Analogia se bazează pe presupoziţia că înţelegerea relaţiilor identice sau similare dintre probleme poate creşte foarte mult capacităţile analiştilor de rezolvare a problemelor.

În structurarea problemelor de politici, analiştii pot face patru tipuri de analogii. Analogii personale. Construind analogii personale, analiştii încearcă să se imagineze într-o problemă în postùra unor adepţi ai politicii, cum ar fi iniţiatorii politicii publice sau un grup de beneficiari. Analogii directe. Prin analogii directe, analistul caută relaţii similare între două sau mai multe probleme. Structurând problema dependenţei de droguri, de pildă, analiştii pot face analogii directe din experienţa controlului bolilor contagioase. Analogii simbolice. Concepând analogii simbolice, analistul încearcă să descopere raporturi similare dintre o problemă dată şi anumite procese simbolice. De exemplu, analogii simbolice se fac adesea între diverse tipuri de servo-mecanisme (pilot automat) şi procesele politice. În ambele cazuri, procesele analoge de adaptare sunt considerate consecinţe ale unei feed-back continuu din mediu. Analogii fanteziste. La nivelul analogiilor fanteziste, analiştii sunt absolut liberi să exploreze similitudinile între o problemă şi o stare de fapt imaginară. Analiştii de securitate, de exemplu, au folosit uneori analogii fanteziste pentru a structura problemele de apărare împotriva unui atac nuclear.

Brainstorming. Brainstorming-ul este o metodă de a genera idei, scopuri şi strategii care ajută la identificarea şi conceptualizarea problemelor. Concepută iniţial de Alex Osbin ca mijloc de a spori creativitatea, brainstorming-ul poate fi folosit pentru a genera un număr mare de sugestii despre soluţiile potenţiale ale unei probleme. Brainstorming-ul presupune câteva proceduri simple.

Grupurile pentru brainstorming trebuie să fie compuse potrivit naturii problemei care este analizată. Aceasta înseamnă, de obicei, alegerea unor persoane care cunosc în detaliu respectiva problemă, adică experţi. Procesele de generare de idei şi cel de evaluare de idei trebuie să rămână separate, deoarece discuţiile de grup pot fi inhibate de criticile premature. În cadrul unei sesiuni de brainstorming, participanţii trebuie încurajaţi să formuleze cât mai multe idei, evaluarea sau critica acestora fiind păstrate la cel mai scăzut nivel posibil. În faza generării ideilor, activităţile de brainstorming trebuie să aibă loc într-o atmosferă cât mai deschisă şi mai permisivă. Faza evaluării ideilor trebuie să înceapă doar după ce toate ideile au fost epuizate, sub aspectul generării, în prima fază. La sfârşitul fazei de evaluare a ideilor, grupul trebuie să le clasifice după priorităţi şi să le încorporeze într-un proiect care să conţină conceptualizarea problemei şi posibilele soluţii ale ei.

Brainstorming-ul este o procedură extrem de flexibilă, care poate implica activităţi relativ structurate sau chiar nestructurate, aceasta depinzând de scopurile analistului şi de constrângerile practice ale situaţiei. Activităţile de brainstorming relativ nestructurate apar frecvent în agenţiile guvernamentale şi în think-tank-urile publice şi private. Aici, discutarea problemelor de politică este informală şi spontană, implicând interacţiunea dintre cei cu orizonturi foarte largi şi specialişti din mai multe discipline sau domenii ştiinţifice. Activităţile de brainstorming pot fi, de asemenea, relativ structurate, cu diverse metode folosite pentru a coordona sau concentra discuţiile grupului. Aceste metode includ stabilirea unor seminarii de decizie continuă care implică o echipă de experţi puternic motivaţi. Ei se întâlnesc foarte des într-o perioadă de câţiva ani, căutând să evite atmosfera restrictivă a comitetelor convenţionale.

Altă metodă de a coordona activităţile de brainstorming este construirea de scenarii, care sunt descrieri ale unor evenimente viitoare ipotetice şi care pot afecta o problemă. Scrierea de scenarii, care a fost folosită pentru a cerceta posibile crize militare şi politice, implică folosirea constructivă a imaginaţiei pentru a descrie un anume aspect al unei situaţii viitoare. Există două tipuri principale de scenarii: analitice şi cu formă liberă.

Principala diferenţă dintre brainstorming şi alte tehnici de structurare a problemei este că această tehnică dintâi se concentrează pe grupuri, mai degrabă decât pe expertiza individuală. Mai mult, în activităţile de brainstorming accentul cade nu pe ideile consistente logic sau pe plauzibilitatea comparaţiilor, ci pe consensul între membrii grupului de brainstorming.

Metoda perspectivelor multiple. Metoda perspectivelor multiple îşi propune să obţine o cunoaştere mai profundă a unei probleme şi a unor posibile soluţii ale acesteia prin luarea în consideraţie în mod sistematic a perspectivei (1) personală; (2) organizatorică; şi (3) tehnică. Importanţa ei constă în aceea că este o alternativă la alte metode, care accentuează aproape exclusiv aşa-numitele abordări raţional-tehnice în planificare, analiza politicilor, evaluarea politicilor.

Metoda perspectivelor multiple este concepută expres pentru problemele slab structurate.

Caracteristicile celor trei perspective: Perspectiva tehnică priveşte problemele şi soluţiile în termenii modelelor de optimizare şi foloseşte tehnici bazate pe teoria probabilităţii, pe analiza cost-beneficiu şi teoria sistemelor. Ea pune accent pe cauzalitatea logică, pe analiza obiectivă, pe predicţie. Perspectiva organizatorică priveşte problemele şi soluţiile date acestora în raport cu cadrele organizatorice ale agenţiilor guvernamentale pe agenda cărora se află acea problemă sau care au ca scop elaborarea şi/sau implementarea politicilor corespunzătoare. Această perspectivă accentuează asupra procedurilor, regulilor şi rutinei instituţionale standard de operare în agenţiile sau organizaţiile guvernamentale respective. Dat fiind acest accent, perspectiva organizaţională este preocupată mai puţin de atingerea scopurilor şi îmbunătăţirea performanţei. Perspectiva personală priveşte problemele şi soluţiile prin prisma percepţiilor, nevoilor şi valorilor individuale. Principalele caracteristici ale perspectivei personale sunt accentul pus pe intuiţie, carismă, stil de conducere şi interes personal, privite ca factori ce generează politicile şi influenţează impactul acestora.

Metoda perspectivelor multiple este relevantă pentru orice problemă tehnico-socială care apare în elaborarea politicilor publice, în planificarea strategică, în dezvoltarea durabilă etc.