Invitate la vals



Yüklə 1.52 Mb.
səhifə20/20
tarix29.10.2017
ölçüsü1.52 Mb.
1   ...   12   13   14   15   16   17   18   19   20

Cîtă vreme am ascultat poruncile sale mi-a mers bine şi n-am avut de ce mă plînge. Iată însă că a apărut în viaţa mea Mihaela, care nu semăna cu nici una din fetele pe care le cunoscusem pînă atunci. Semăna mai degrabă cu mine, fiind dotată cu un orgoliu la fel de atotputernic. Aşa că hotărîrea de a o părăsi ca şi pe cele­lalte era perfect îndreptăţită, pe linie caracterologică.

Numai că de rîndul acesta se întîmplă ceva neaşteptat, care frînse echilibrul. Gîndul despărţirii se născu prea tîrziu, cînd eram deja iremediabil subjugat de farmecul ei. Fusese o coaliţie a sim­ţurilor care adormiseră inconştientul pururea de veghe? Sau el însuşi pierduse măsura î

Nu ştiu. Adevărul e că pentru întîia oară pasiunea birui ra­ţiunea, iar eu n-am mai găsit putere de a rezista pînă la urmă rup­turii. (Mai cu seamă că Mihaela nu-mi dăduse măcar satisfacţia de a se umili în faţa mea, cerşind dragostea.

Mi-aduc şi acum aminte de răzmeriţa fiinţei mele răscolite, care-mi cerea imperios pe Mihaela. Cine s-ar fi încumetat să înă­buşe o asemenea revoltă?

Aşa am ajuns la soluţia căsătoriei, unica soluţie care rezolva problema. Era un compromis necesar pentru restabilirea echilibru­lui, însă ca orice lucru impus, mă punea în dezarcord cu întreaga mea fiinţă.

De aici începe eroarea care m-a urcat pe culmile deznădejdii. Ceea ce a urmat e cunoscut: m-am căsătorit cu Mihaela pe care o jignisem (deşi o iubeam) tocmai pentru că voiam să fug de ea. (În realitate fugeam de mine.) Dacă n-ar fi intervenit sarcina ei neprevăzută, desigur că nu consimţea să se mărite cu mine. Am fi fost scăpaţi amîndoi, sau măcar unul.

Dar soarta noastră era pecetluită. Ea trebuia să devină soţia mea, totul o silea să facă pasul acesta, în ciuda voinţei ei. Nunta se făcu, dar Mihaela tiranizată de mîndria ei nu uită, nu putea să uite jignirea îndurată, după cum n-aş fi uitat-o nici eu, în îm­prejurări similare. Acum nu-i rămînea decît să se răzbune, şi răzbunarea ei făgăduia să fie cu atît mai crudă cu cît simţise (instinc­tul i-o spunea) că o iubeam iremediabil.

Şi această răzbunare ne prăbuşi în neant pe amîndoi. Nu dintr-o dată, fulgerător, ca biblicul gest al lui Saxnson, ci încet, (calculat, fărîmiţîndu-ne bucată cu bucată, dezagregîndu-ne ca sub ac­ţiunea unei soluţii dizolvante.

Nu mi-am dat seama încă de la început ce anume urmăream. Mai precis, n-am avut conştiinţa teribilei răzbunări care îmi în­colţea în minte după consumarea trădării ei imaginare. Ce era mai simplu, mai firesc, decît să-i pun revolverul în tîmplă? Poate aş fi procedat şi aşa, dacă o prindeam asupra faptului, sau aş fi su­grumat-o dacă n-aş fi fost înarmat. În fierbinţeala unor astfel de clipe, raţiunea face mai întotdeauna loc nebuniei. N-o prinsesem însă. Aflasem doar de infidelitatea ei. (Ah, dacă ştiam în ce constă această "infidelitate"!) Şi apoi trecuse o noapte peste ştire. Vreme destulă ca să mă acomodez cu ideea trădării, să se producă o des­tindere în mine, o acceptare silnică a stării de fapt. A doua zi îmi lipsea tensiunea sufletească de a ucide şi, dacă aş fi făcut-o, aş fi fost un criminal de rînd. Dar, nu! Pedeapsa asta dac-o aplicam era prea uşoară, gîndeam, în raport cu vina ei; Mihaela n-ar fi suferit decît o clipă, murind în mîna mea. Atît, o singură clipă de suferinţă fizică! Inconştientul meu voia o pedeapsă mult mai grea: să moară prin ea însăşi, de o moarte totală, întîi a sufletului şi pe urmă a trupului. Iar pe de altă parte conştiinţa mă îndemna să fac totul ca Mihaela să regrete că a trebuit să se despartă de mine, dîndu-mi în felul acesta satisfacţiile de care aveam atîta nevoie.

Aşadar, luptam pe două planuri: pe planul conştient, căutînd să întreţin Mihaelei regretul de a mă fi pierdut, şi pe planul incon­ştient, urzind un vast complot care avea drept scop suprimarea ei.

Cea dintîi faptă a fost dania casei (dacă ar fi bănuit scopul perfid al acestui mărinimos gest, cu cîtă spaimă trebuia să-l fi res­pins!). Cum era însă cu putinţă să prindă aşa ceva de veste cînd eu însumi n-am reuşit să pricep decît abia acum semnificaţia mîrşavei danii? Îmi amintesc ce bucurie mă copleşea că reuşisem, chipurile, să mă depăşesc, trecînd fără efort peste egoismul firii mele nefericite. Şi mă simţeam mai bun, mai om, mai îndrăgostit de mine. Prin însăşi anormalitatea ei, fapta ar fi trebuit să-i dea de gîndit. (Mihaela se obişnuise însă cu ciudăţeniile mele.)

Dacă m-aş fi purtat brutal, copleşind-o cu mizeriile ce-şi fac de obicei perechile care se despart, fără îndoială că nu i-ar fi fost greu să reziste pînă la urmă. M-ar fi dispreţuit şi dispreţul acesta, întreţinut zi de zi, ar fi detaşat-o de mine, sugrumînd orice rămă­şiţă de iubire. Dar, în locul unei purtări menite s-o depărteze, ea primea necontenit dovezi de dragoste tot mai mari, care o apropiau.

Într-o vreme simţeam nevoia unei superiorităţi nete asupra bărbatului ei, în ceea ce priveşte situaţia socială. Ştiam cît sînt de sensibile femeile cînd e vorba de galoane ierarhice. (Vidra lui Răzvan trăieşte în orice soţie.) Eram avocat, el funcţionar public. Între aceste două cariere nu părea să fie o diferenţă sensibilă. Mie îmi trebuia una zdrobitoare.

Cu cîtă rîvnă şi putere de muncă am izbutit să ocup o catedră. (Şi asta pentru că voise ea.) Nu era destul! Mă ridicasem şi mai sus, devenind secretar general, după cum se ştie. Şi ori de cîte ori obţineam vreo izbîndă, aveam grijă să i-o comunic. (Pentru că, în definitiv, tot ceea ce făceam, era pentru ea exclusiv, nicidecum pentru mine, lucru pe care îl observase.) Afară de asta trebuia s-o preocup necontenit de mine, să fiu mereu în actualitatea ei su­fletească, evitînd orice gol care însemna uitare.

Cel din urmă punct al planului era căsătoria cu Cici... Dacă Mihaela rezistase durerii de a mă pierde, cînd îşi dăduse seama de preţul meu, se mîngîia cel puţin cu gîndul că-mi aparţine, că poate cîndva vom încerca o apropiere, o reconciliere. Desigur, o vagă nă­dejde, totuşi o posibilitate. Auzind însă că m-am recăsătorit, abia atunci înţelese că m-a pierdut definitiv pentru ea. (Cît se înşela ― nu mai e nevoie s-o spun.)

Îi dădusem atîtea dovezi de iubire şi le anulam dintr-odată, brutal, necruţător. Îmi scria că aş fi putut să mă însor cu toate fe­meile de pe pămînt, afară de Cecilia: Avea dreptate! Căsătoria asta fusese pentru Mihaela lovitura de graţie. Cui i-ar fi trecut prin minte aşa ceva?

Dar inconştientul meu calculase cu precizie teribila lovitură, situînd-o într-adins la urmă, încredinţat de consecinţa ei ca­tastrofală.

Acum stau şi mă întreb: cum a fost cu putinţă să-mi retez creanga de sub mine fără a avea în vedere urmările la care mă expuneam? Pentru că repet, n-am avut absolut deloc conştiinţa catastrofei care mă aştepta sau pe care, mai bine-zis, mi-o pregă­team singur, pe îndelete.

Ei, bine, toate au fost posibile datorită acelei acţiuni de mi­nare a inconştientului. Fiecare faptă a răzbunării mele, luată în parte, avea o anumită semnificaţie şi un anumit scop; aceleaşi fapte însă, considerate în total, prezentau noi semnificaţii, duceau la un scop pe de-a întregul opus celui conştient.

E ceea ce se întîmplă cu culorile spectrului solar: fiecare în parte dă roşu, portocaliu, galben, violet etc. Toate la un loc îşi pierd proprietăţile individuale şi alcătuiesc ceva nou: culoarea albă.

Considerată separat şi fără perspectiva timpului, dăruirea casei avea drept scop, în conştiinţa mea, o revărsare neobişnuită de ge­nerozitate, o anulare a instinctului de răzbunare (explicabil în atare situaţii), o depăşire a mea în înţeles bun. Considerată încă în an­samblul faptelor sugerate de inconştient, se dovedea a fi una dintre cele mai rafinate şi crude răzbunări pe care o poate născoci o minte omenească.

De asemenea, căsătoria mea cu Cecilia. Departe de a fi soco­tită de mine ca o lovitură de graţie împotriva Mihaelei, o credeam, din contră, un omagiu adus ei, iubirii noastre. În Cici iubeam de fapt tot pe Mihaela, deoarece ea îmi amintea necontenit de fosta mea soţie, de parcă s-ar fi integrat în fiinţa ei proprie. Iubirea mea (din cauza obstacolului ivit în cale prin divorţ) îmi cerea acest ne­vinovat compromis.

Şi cu toate acestea, în plină dragoste, sforile nevăzute ne traseră în faţa a două morminte proaspăt deschise.

Nu-mi pasă dacă voi fi învinuit de moartea Mihaelei. Recu­nosc că eu am împins-o să facă supremul gest. Am dezagregat-o mai întîi cu abilităţile născocite de inteligenţă (iar cînd mi-am dat seama că o iubesc), cu puterea dizolvantă a iubirii. Dar asta m-a pierdut. Prin proporţiile ei uriaşe, răzbunarea mea inconştientă m-a răsturnat şi pe mine.

Mă întreb dacă o fire ca a mea ar fi fost aptă pentru o căs­nicie obişnuită al cărei ideal de fericire e liniştea lipsită de sur­prize, un calm egal de-a lungul anilor, precum şi o securitate ma­terială şi morală sau, după cum ar spune Palmerston, o viaţă fără plăceri ca s-o putem suporta.

Nu! N-am avut niciodată voluptatea inconştientă a omului sănătos, nici optimismul simplist al celui care scrie pe apă erezînd că face o operă durabilă. Ceva în maşinăria subtilă a fiinţei mele a fost dereglat în permanenţă, poate chiar din copilăria mea tristă cînd duceam morţii închipuiţi la cimitir, ori poate încă de la naş­tere cînd mi-a fost transmis orgoliul îngrozitor care a dat peste cap viaţa bunicului...

În orice caz numai dragostea şi creaţia fac viaţa vrednică de a fi trăită şi, totodată, de a fi părăsită fără regret. N-am creat ni­mic care să rămînă generaţiilor viitoare, dar am avut dragostea...

E de neconceput cît am iubit-o pe Mihaela. S-a strecurat atît de integral în mine făcînd una cu fiinţa mea, încît acum cînd a plecat în lunga ei călătorie şi-a luat numai trupul cu ea, dar în mine a rămas întreagă, mai vie ca niciodată. Voia să-mi intre în sînge şi, iată, izbutise mai mult, infinit mai mult decît se aşteptase.

Totul, totul îmi vorbeşte de ea: locurile pe unde am hoinărit, casele, grădinile, lucrurile, oamenii pe care i-am cunoscut împreună. În toate şi în tot parcă şi-a lăsat fiinţa ei. (Şi risipa aceasta nu mai avea margini.) Cînd tac, fiinţele şi lucrurile din afară încep să grăiască amintirile din mine. În gînduri şi în vis, în iubire şi în ură, în bucurie şi în suferinţă, în faptă şi în vorbă, e pururea vie, pu­ruri prezentă Mihaela! Pretutindeni Mihaela! Obsesie uriaşă, co­pleşitoare, trebuinţă ca aerul şi lumina.

Cine ar putea să-mi smulgă rădăcinile ei crescute pînă în adîncurile mele cele mai insondabile? Iubirile mari sînt tocmai ace­lea de care te îndoieşti mai mult.

Totuşi, în rînduiala aceasta cuminte a morţii, un gînd se agaţă timid de viaţă. A tras un colţ de umbră şi mi-a luminat drumul pe care l-aş fi străbătut de aici înainte: politica, profesoratul, căs­nicia. Mi-a arătat perspectivele, bucuriile, victoriile care mă aştep­tau. Degeaba! Toate îmi par şterse, serbede, fără noimă. Pentru cine aş mai ţine prelegeri? Pentru cine aş mai smulge onoruri? Pentru cine aş mai duce-o cu Cecilia? Mihaela nu mai este şi, odată cu ea, dispare sensul tuturor strădaniilor mele, însuşi rostul existenţei mele. De acum s-a prăbuşit temelia pe care se clădesc fapte noi, îmi lipseşte îndemnul, scopul, nădejdea, răsplata, visul tot... tot...!

Sînt obosit!

Încerc impresia că am trăit cîteva vieţi pământeşti, atît de greu mi-e sufletul. Iar copilăria mi se pare aşa de îndepărtată şi nebuloasă, încît mă îndoiesc că am fost cîndva copil.

Nu, nu-mi pare rău de nimeni, de nimic... Nici de părinţi, nici de Cecilia (şi ea o victimă), nici de ceea ce las în urma mea...

Am credinţa fermă că viaţa mea a început cu Mihaela şi se încheie odată cu ea.

Oricum, a fost prea frumos ca să se sfîrşească altfel. Adio!...



SFIRŞIT

Dostları ilə paylaş:
1   ...   12   13   14   15   16   17   18   19   20


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə