Ioan aurel pop
Yüklə 1,55 Mb.
|
|
IOAN AUREL POP INSTITUŢII MEDIEVALE ROMÂNEŞTI adunările cneziale şi nobiliare (boiereşti) din Transilvania în secolele XIV—XVI INTRODUCERE
Am constatat că între aceste instituţii, una mai puţin studiată în comparaţie cu altele (cum ar fi voievodatul, biserica, stâpînirea cnezială etc.) a fost adunarea sau comunitatea cnezilor, reflectată documentar masiv pentru toată perioada secolelor XIV şi XV, în Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş. Pe măsura parcurgerii materialului, am înţeles că aceste adunări i-au cuprins, cu timpul, şi pe nobilii români de origine cnezială, că unele s-au transformat apoi în adunări elitare româneşti, formate exclusiv din această categorie de nobili, aşa cum, sub influenţa directă a realităţilor de la sud de Car-paţi (la a căror cristalizare politică a concurat şi Făgăraşul), adunările cnezilor din ţara Făgăraşului au devenit adunări boiereşti. Fără să gîndim restrictiv tema, convinşi că nu se poate studia trunchiat o realitate organică, le-am încadrat firesc şi pe acestea în analiza noastră. In vederea alcătuirii lucrării, pentru definirea cît mai corectă a adunărilor cneziale şi nobiliare româneşti (care s-au manifestat la nivelul autonomiilor româneşti locale din Transilvania), am reluat, din această perspectivă, şi problematica adunărilor de stări ale Tran-
în altă cuprindere, am socotit necesar să analizăm problema sta tuîui social-economie şi juridic al cnezilor români în veacurile XI\ XVT, deşi aceasta a fost o temă intens cercetată în cadrul istor grafiei româneşti, cu rezultate dintre cele mai diferite, a căror seriere şi reanalizare nu intra în mod direct, cu acest prilej, în ati. ţia noastră. Aceasta, cu atît mai mult cu cît, recent, prin volumul treilea a! monografiei Voievodatul Transilvaniei*, Ştefan Pascu realizat o asemenea analiză globală. Am făcut-o totuşi, parţial, ( gîndul tratării acestui statut şi din perspectiva instituţiilor feuda pe care le-au făurit şi promovat cnezii iu cadrul societăţii medieva româneşti. De asemenea, pentru înţelegerea cadrului istoric şi etnic în ca; au evoluat adunările cuezilor şi nobililor (sau boierilor) români, a: conturat specificul „ţărilor" româneşti, care au dat conţinutul etn prioritar al ţării celei mari sau voievodatului Transilvaniei şi al r-giunilor româneşti ce gravitau spre el. Recentele monografii ale i toricului Radu Popa, privind „ţările" Maramureşului5 şi Haţegului deopotrivă pentru valoarea lor ştiinţifică şi metodologică, ne-au fos! în acest sens, de un real folos. Pe de altă parte, am integrat, î spiritul sintezei, o serie de contribuţii speciale referitoare la Banatt: românesc medieval7, la Maramureş8, Zarand9, Bihor10, Făgăraş11, Hu nedoara — Deva12, Dobra1", Haţeg14 etc.
grafie şi prescurtări ..."). 2 O'i. I. tiritianu, Aux origines, p. 5—35; idem, IA p. 7—64 şi 1975, XV, p. 113-143. 3 Vcv.i, ni ii recent, şi Şt. Paseu, Les institut ion 4 Idem, Voivodatul, UI, p. 351 -573. 5 R. Popa. Tara Maramureşului, passim 6 Idem, Tara Haţegului, passim. J2. (Pentru abrevieri «zi Ji,* , • vezl lista de „Biblio ;35;ide-^—«*,. 1974. ?. 389-404. a, p. 278 — 283; G'i. Ciulei, Proces 6 etc. 8 R. Popa, Ciudatul Murei, passiin; Ioan A. Pop. Un cnezat maramureşan, p 249.
9 V. Eskenasy, Hălmioi,, ~ "' , p. 29,- skenasy, A. A. Rllsu, Pe aceste temeiuri, s-a putut circumscrie în detaliu analiza adunărilor româneşti propriu-zise din districtele Haţeg, Hunedoara, Deva, Dobra, Căpîlna', din „provincia" Beiuş, din Bereg, din „ţara" şi apoi comitatul Maramureşului, din districtele bănăţene (incluse, în parte, în banatul Severinului), din Făgăraş. Pentru rosturile generale ale instituţiilor administrativ-politice şi juridice româneşti în evul mediu, am avut ca îndrumar sintezele de istoria României şi volumul îutîi al tratatului de Istoria dreptului românesc1". Aspectele particulare ale instituţiilor care ne-au stat în atenţie nu au fost studiate în istoriografia noastră în mod direct, cu excepţia unei contribuţii mai vechi axate pe elemente de istoria dreptului (şi edificatoare mai ales pentru Făgăraş18) şi a unor cercetări referitoare la adunările din Be-ius17, Haţeg18 şi, foarte recent, din Banat19. Desigur, într-o serie de lucrări generale sau speciale, dedicate altor teme, s-au făcut interesante şi pertinente referiri la problematica adunărilor româneşti (referiri orientate, cu precădere, spre caracterul lor de scaune de judecată) ; şi pe acestea le-am evidenţiat, ori de cîte ori a fost cazul, pe parcursul cercetării noastre. Cea mai mare parte a lucrării de faţă a fost extrasă din documentele de epocă (edite şi inedite), redactate în limba latină, culese din arhive sau din colecţii tipărite. în afara colecţiei naţionale — Documenta Romaniae Historica, foarte utilă, dar care. în cazul Transilvaniei, abia a depăşit cronologic, ca apariţie, jumătatea secolului XIV, de primă importanţă râmîn încă vechile volume ale colecţiei Hurmuzaki, cu toate micile inadvertenţe ale textului latin şi cu unele inexactităţi ale rezumatelor româneşti. Am folosit copios aceste documente, care, în urma traducerii, destul de anevoioase, adesea, a textelor latine (utilizate de cei mai mulţi autori numai în parte şi cu ajutorul rezumatelor date în româneşte) şi în urma interpretării lor, au oferit date cu totul noi, surprinzătoare pentru destinul acestor adunări cneziale si nobiliare româneşti. Cnezatul Sălaşului, p. 53 — 92; A. A, Rusii, Cetatea Haţegului, p. 333-359; idim Cnezi români, p. 556-568; I. Dragau, Originile, p. 25 — 38; Ioan A. Pop, încercaţi. p. 39—52; idem. Despre voievozi, p. 147- 154; idem. Din docv.mentclt, p. 215 — 220 etc. 15 Istoria României (tratat!, voi. II, Bucureşti, 1962, p. 15-661; Istoria dreptului, passim; scaunele de judecată săteşti, cneziale şi voievodale au fost tratate recent de către Şt. Pascu, Voievodatul, IV. passim. u Şt. Sleteş, Din istoria ditfiului, p. 87—118. 17 Xi. Moldovan, Docununle Biiuş, p. 248—261. Ioan A. Pop, Adunările cruzuih, p. 2079 -2110; idem, Realităţi medieval,*, P- 87—92; A. A. Rusii. Adunările româneşti, p. 169—180. 18 V. Achim, O instituţie, p. 191 — 203.
Evident, cercetînd istoriografia problemei cnezilor români şi instituţiilor lor, am întîlnit şi opinii, concluzii şi ipoteze contrar adevărului istoric sau despre care credem că nu sînt în deplină con cordanţă cu realitatea medievală a secolelor XIV — XVI. Unele din aceste aserţiuni se găsesc în lucrări mai vechi, altele în scrier recente, iar existenţa sau apariţia lor se datorează fie unei doeu mentaţii lacunare, fie unor clişee perpetuate istoriografie şi preluatt fie, ceea ce este mai grav, unor opinii preconcepute, tendenţioase despre trecutul românilor. Pe acestea din urmă, exprimate mai ales de .străini, nu le-am urmărit în mod special, cu excepţia unora legate direct de terna noastră şi cu un pretins grad de ştiinţificitate, Nu am făcut-o deoarece, pe asemenea coordonate, se pot scrie lucrări de sine stătătoare, cum a făcut-o cu multă pricepere şi acribie (pentru perioada şi aria geografică de care sîntem interesaţi), lăsînd un adevărat model al genului, în urmă cu mai bine de 40 de an:, istoricul Ioan Mogaa0. De altfel, lucrarea de faţă nu are caracter polemic. P^a şi-a propus tratarea monografică şi, pe cît posibil, exhaustivă a unor instituţii româneşti din Transilvania. De aceea, în căzu! celorlalte opinii deformate, pe care le-am considerat în discordanţă cu realitatea, exprimate de-a lungul vremii în istoriografia noastră, am procedat la o „corectare" tacită a lor, în acord cu mărturiile documentare. Am marcat mai direct acest lucru cel mai adesea în notele de la subsol. Dar independent de acest fapt, secundar ca importanţă, pentru a convinge, am lăsat documentele să exprime adevărul, de cele mai multe ori în limbajul de epocă al latinei medievale. Am făcut-o convinşi de importanţa filologiei pentru istorie şi am privit-o ca o pledoarie indirectă pentru studiul acestei limbi care a dat mult timp expresie valorilor culturii universale şi din care s-a născut, în această enclavă răsăriteană a latinităţii, limba noastră românească Ani făcut-o, în sfirşit, dar nu în ultimul rînd, minaţi de dorinţa de cunoaştere şi adevăr a istoricului, insuflată nouă cu pasiune şi onestitate, cu multă ştiinţă şi cu o căldură umană deosebită de către spiritul universitar şi cel academic al dascălilor noştri — magistri preţuiţi ai Universităţii naţionale a Daciei Superioare — cărora le exprimăm din nou întreaga gratitudine. C A I' I I O L L L I ROM ÎMI DIN TRANSILVANIA SI ADUNĂRILE DE STĂRI Structura de clasă a societăţii medievale occidentale, evidentă pentru oricare din cercetările moderne şi contemporane şi pusă în lumină pentru prima oară de marii istorici francezi ai Restauraţiei, a fost dublată în epocă de o alta, paralelă, complementară şi, parţial, suprapusă acesteia, anume structura pe stări sau ordine : bclatorcs sau cavalerii, cei care luptă, apărînd întreaga societate (aici se încadrează nobilimea laică), oratores sau oamenii bisericii, cei care se roagă pentru mîntuirea tuturor (aici intrau nobilimea eclesiastică, dar şi călugării, preoţii de rînd etc.) şi laboratorcs sau oamenii de rînd, cei care lucrează pentru întreţinerea lor şi a celorlalte două ordine (aici intră marea masă a ţăranilor)1. Societatea aeelor secole ale evului mediu a conştientizat în mare parte această a doua structură, care a fost receptată la nivelul mentalului colectiv şi pe care au reflectat-o marile creaţii ale spiritului din acel timp. Asemenea împărţire a membrilor societăţii, fără să dobîndească aceeaşi claritate ca-n lumea occidentală, se regăseşte în linii mari şi în centrul şi sud--estul Europei medievale. Societatea feudală, caracterizată nu prin noţiunea de drepturi, ei prin existenţa sau absenţa privilegiilor, a favorizat evident primele două ordine, neproductive, dar st aţine asupra mijloacelor productive, cu precădere asupra celui mai important dintre ele — pămîntul2. De pe o asemenea poziţie privilegiată, făurind structurile statale în propriul folos, nobilimea laică şi clerul au perpetuat structura corporativă a societăţii şi au acaparat principalele pîrghii ale puterii. între aceste pîrghii politice, un rol esenţial in societate l-au avut adunările reprezentative sau, mai corect, adunările de stări. Secolul XIII a văzut forrnîndu-se aproape peste tot în Europa (in afară de Spania, de exemplu, unde erau mai vechi), instituţii. oga. le:; Roi I. M nmains, passim. 1. J. Le Goff, Pentru un alt ev mediu, p. 135-149. 2 Vezi, pentru structurile feudalo-vasalice occidentale, F. I,., Ganshof, Feudalism» passiin. caracteristice regimului oarl f^£ fagr^^\^rtatum^{lS^ stă"3-»dă a fă"miîă"l fe«dale- ţeastă concepţie, esenţialmente indivi- scrie pe sacră - Aur a nobilimii maehiari J r^ maiialisti, s-a transformat cu timpul, permiţînd categoriilor de drept asemanătoare. în 1281 2 ' f\}222 se ^- *e §ruPeze- să^ allrme solidaritatea, să-si manifeste comunitatea wc»pilor i tbil £ ftorms interese şi aspiraţii. B riid despre geneza adunărilor d tăi t uterile o
rcitare". Caracterul esenţial al „ţării" nu este dat de existenţa i ior teritorial ci de comuitat tăit dă d -al, .mîntului". Comunitatea locală este o cor li_' iar (consududo terme, lex terrae). Seniorul ce n \^ echi- dar ma Iagna Chart«> Nicoke 'f d mai vechi- dar mai Ch aparfinînd «^^ ioi^^f--aeteru sfaufTa S£SÎ!?. în?P°tri- PrivileSilo "te,"? l.IWastră.^ susi itare. ţ „ţării nu este dat de existenţa senior teritorial, ci de comunitatea care trăieşte după „dreptul tii" Coitata Inlă rf ^ l constituirea acestor curţi de 1222, document în fe^S"^ d.ţ «gele Andre !enta -— ^^tîSX&^fc..^ d^ -' o-i , . \ ' *■ . 1 ' . y"".u Luiuiiia si puteau arte isi m ea soluţionarea litigiilor. Chiar şi la originea acestei instituţii i^7r1e7.e np parp trarliria a l^rri-f /-* i.^^^.M,:! j, . iv -, igleze, pe care tradiţia a legat-o invariabil de perceperea dărilor, ă mai întîi sfatul (adică justiţia sau judecata), extins apoi la ches-mii administrative şi politice. Cutuma se mărgineşte la o regiune geografică anumită, de mai îică sau mai mare întindere, care constituie „ţara". Asupra acestor "ări" de cutume diverse, principele exercită, de-a lungul anilor, acţiune de nivelare şi de unificare juridică. Dar este incontestabil ierarhie de SWilor7o7Tcoy; a Şipurilor coVra^^eWii^ SC°P PrOte-sSSV rCtrfgedl feudul^ SHU î^n J^f1C' COmPortînd dubla «J™^ d&te Predse desPre activitatea „parlamentelor" în evul —— . y. <*pc care va deveni o cauza r,™_ " o cauză pro- passim s Ibidem, p. 23 — 24. -12. ;ale, ^t"ln^aBr^fr,'t?lrtnIaTea P° "ţări" a Frmiţei *f chiar ll Provinciilor "!e «tari particulare ! '' ,L ^""W "" '" h'ranCC' P" 31~46- Prezenta unor adunări C« Aato p. 193 2(", °adrUl ;lut«"»"«'i'"- provinciale a fost surprinsă de S. Vilfan, '«- C veac. XIII, voi. II, p. 369, nr. 403; Doc. Val., p. 32-35/
pĂlîdfnTMi S"celo H"6 «ti riiinor*-,. _ » * urinau s-an o*--* . ut!)Pl(- aies^prco ..: n; ,. g lui Ştefan strînsu ţara la Direptate", arătînd mai pte că această „ţară" era alcătuită din „boierii ţării mari şi mici şi altă curte măruntă, dimpreună cu mitropolitul Theoctistu şi cu mulţi călugări"12, adică din feudali laici, clerici şi curteni (tot mici boieri cu rosturi militare). Este deci vorba aici despre adunarea ţării, adică despre „ţara legală" Ia capătl vaţii, ne asociem iarăşi unei dis ţ pertirente făcute de Gh. I. Brătianu: dacă nu se pune la originea îndepărtată a adunărilor evului mediu decît dualitatea raporturilor personale ce caracterizează legătura feudo-vasalieă este i til să se caute mai departe; dacă însă i lui cutumia atea dreptu or a căror misiune este de a-1 aplica p colaborarea lor şi prin întemeierea pe vechi uzanţe (datini), atunci, probabil, că originile se pierd dincolo de regimul feudal. Este un substrat mai vechi de tradiţii care, peste instituţiile feudalităţii şi chiar stimulat cîteodată de ele, îşi prelungeşte inflţ î tura corporativă a societăţi l l L d.rePta'e. paralelismu, !nt„ vorba aici despre adun spre „ţara legală". I/a capătul acestor cîteva observaţii, ne asociem iarăşi incţii pertirente făcute de Gh. I. Brătianu: daă inea îndepărtată a dări corporativă a s ale lumii greco-romane de cîtc- a ^cietăţii n ;d ev'a ee Uîgffe ¥^ KS ţ umii greco-romane şi-au î de cîteva secole, atunci cînd le lor lumii invadate d bb uc ale. Instituţiile social-politic întrerupt funcţionarea concretă vreme legile Romei n-au inai ditt i i ţ social şu întrerupt funcţionarea concret cîteva secole, atunci cînd legile Romei n-au inai dictat i lor lumii invadate de barbari, dar influenţa acestor instituţii s-citat în mod tacit, pentru a reveni cu o forţă irezistibilă la în mileniului al II-lea13. Aceată d
ţ cestor instituţii s-a exer forţă irezistibilă la începutul lege, dreptate, jude» Sînt de origine latină (greco-latină), 4rmz; TOiTdH bogat' ■$£■slat' prav"a sint SIavi ~ cei
; TH bogat' ■$£■slat' prav"a sint SIavi ~ £E* S » Tă"k ff'•ca lm>»rli;:«e Ki;deaie'" X,tvd05« ia'
şi m Ţanle Romane, ca importante instituţii ale statului feudaî» Cum s-a văzut, ele reuneau „ţara" legală adică grupurile privilegiate" şi trebuie să le căutam originile îndepărtate tocmai în orgSrel formaţiunilor politice statale incipiente româneşti din secolele I™ XIII. Ele nu au funcţionat in forme si formale clasice decît mai th-ziu în societatea românească, dar considerăm că experienţa pontico statala a romanilor din perioada fărîmiţării politice f ' X S a avut un rol important în acest sens. în Transilvania! deî^SS fireasca, in acord cu ritmul si conţinutul tV^^r , ' uez\oitarea parte a Europei, a societăţii romTn^Sitst ser^"-"1 ^ această «mie triburilor maghiare (circa 900 — 1000) şi de ^m ,->i aauriariie ae stări. Ele nu au funcţionat niciodată, de fado, la nivelul întregului regat, deoarece Ungaria medievală era formată din mai multe „ţări", alipite prin cucerire şi locuite de popoare (sau părţi ale unor popoare) diferite. La originea reunirilor reprezentanţilor stărilor din Ungaria s-a considerat că stă Bula de Aur a regelui Andrei al II-lea din 1222, confirmată apoi, cu unele modificări, de către Ludovic I în 13511B. Dar numai după stingerea dinastiei de Anjou pe linie masculină şi după tulburările care au sfîşiat iarăşi regatul, obiceiul de a convoca regulat adunările şi de a face loc mai considerabil în conducere stărilor (ordinelor) s-a încetăţenit17. Ordinele se reduceau în realitate la două — clerul şi nobilimea. Oraşele, de formaţie recentă şi populate în mare parte cu străini colonizaţi, nu vor fi reprezentate decît destul de tîr-ziu în adunări şi nu vor avea decît un rol destul de restrîns. O distincţie tinde să se stabilească în sînul ordinului nobiliar între magnaţi sau marii seniori feudali (inclusiv prelaţii) şi mica nobilime a comitatelor, diferenţă care va duce în final la împărţirea în două „table" sau camere distincte, care opuneau, nu ca-n Anglia, Uorzii — Comunelor, ci camera înaltă a magnaţilor — camerei inferioare a micii no-bikmi18. In acest timp, Transilvania, ca şi Croaţia, fac excepţie de la această organizare. Faptul se datorează unei evoluţii istorice şi unei structuri etnice diferite de ale Ungariei propriu-zise. Cucerită de la 15 Gh. I. Brătianu, Sfatul domnesc, passim. "Şt. Pascu, Voievodatul III, p. 43 — 44; M. Holbau, Din cronica relaţiilor, p. 248-249. ' 17 Gh. I. Brătianu, Les assemblees, p. 12. 18 Ibidem. Vezi Şt. Pascu, Voievodatul, III, p. 40 — 52 (despre „stări" şi „ordine"). 13
m autohtoni în mai multe vama n-a n«+„+ r; _-. pe parcursul aceste < diş ... uumiaja a po , cu x-uimeie saJe depresiuni intramontane şi &u6- iiV_ — auevărate „ţări" rămase româneşti, regii unguri au : buit să recurgă la aşezarea şi colonizarea unor populaţii străine. Nici Ungaria propriu-zisâ nu a fost ferită de asemenea mozaicare etnică (să luăm numai grupul de cumani, de neam tiire, ajunşi în centrul regatului înainte de marea invazie tătaro — mongolă), dorită, pînă la un punct, de fondatorul însuşi al regatului, Ştefan I, căruia i se atribuie afirmaţia că regatul de o singură limbă este slab si vulnerabil. De aceea, cumanii vor pătrunde, un timp, ca grup distinct, între stări, deosebindu-se de delegaţii nobilimii maghiare din adunări19. Dar în vreme ce în Ungaria, această componentă etnică a stărilor se va atenua şi va dispare curînd în urma asimilării grupurilor alogene, în Transilvania, ţară de cucerire şi de colonizare recentă, cu un fond etnic românesc preponderent, această particularitate se va accentua. Pe un asemenea fond, care făcea din Transilvania o ţară românească, Jegată strîns de celelalte două ţări româneşti, s-a afirmat puternic autonomia voievodatului (şi a ţinuturilor româneşti vecine) în raport cu Ungaria. O marcă a acestei autonomii, la nivel instituţional, vor fi adunările generale ale ţării, distincte de ale Ungariei şi cîteo-dată opuse lor20. De altfel, chiar prima atestare documentară a „adunării obşteşti a nobilimii ţării Transilvaniei" (congregatio generahs nobilium regni Transilvani) datează din 1288, cînd voievodul Roland Borşa, în anii de criză ai sfîrşitului domniei lui Ladislau al IV-lea Cumanul, afirma manifest calitatea de rcgnutn (ţară autonomă) a Transilvaniei21. Din acest punct de vedere, adunările ţării — convocate şi prezidate, de obicei, de către voievod sau vicevoievod — exprimau tendinţa de conservare a organizării originare, cîndva suverane, a voievodatului transilvănean, aşa cum se va fi structurat a-ceastă organizare înainte de cucerirea maghiară şi cum se va afirma ea, neîngrădită şi netiitelată, în ţările româneşti extracarpatice. ]\Tu există o ritmicitate anumită a acestor întruniri, decît din deceniul al treilea al secolului XIV, cînd încep să fie convocate anual sau bianual22. Aceste adunări obşteşti erau, în acea vreme, concomitent, foruri de judecată şi, în prezenţa suveranului, organe legislative > rezolvau pricinile dintre membrii clasei feudale sau, mai rar, dintie alte categorii de oameni liberi, reglementau raporturi economice v« J.:%5^ ,,„ pildă, între nobilime şi biserică), luau măsuri pentru înăbuşirea zbucnirilor violente ale ţărănimii, ^votau subsidii, hotărau chemarea la oaste a populaţiei, acordau anumite prerogative nobilimii, în vederea menţinerii ordinii feudale din ţară etc. Aceste atribuţii şi -ompetenţe ale congregaţiilor îşi au temeiul în situaţia Transilvaniei ie voievodat autonom, considerat de iure parte a regatului maghiar, dar si în componenţa lor, care suferă transformări pe parcursul secolului' XIV, fără să se ajungă însă la schimbări esenţiale de statut. De regulă, membrii marcanţi ai adunărilor erau nobilii din comitate (convocaţi de voievod sau vicevoievod), la care se adăugau reprezentanţii păturilor suprapuse ale secuilor şi saşilor din scaune (chemaţi, în numele regelui, de către voievod). în anumite situaţii, în funcţie de problemele dezbătute şi de interesele privilegiaţilor, se pomeneşte, în ultimul rînd, şi participarea „oamenilor de orice stare sau treaptă", nenobili, dar liberi şi înzestraţi cu o oarecare proprietate funciară. Aceste participări, de altfel, sporadice şi fără rol decisiv, nu atenuează cu nimic aspectul feudal al congregaţiilor, nici poziţia preeminentă a privilegiaţilor în cadrul lor. Pe de altă parte, formula, aşa cum apare, de exemplu, într-un document emis de Andrei, voievodul Transilvaniei, la 13 noiembrie 1356 (in nostra congregatione generali uni-versitatis nobilium ci cuiusvis status et conditionis hominibus partis Transilvane)23, pare să se refere tocmai la fruntaşii secuilor şi saşilor, atunci cînd ei nu sîut numiţi direct, dar nici nu sînt identificaţi cu nobilii. Se pune întrebarea firească, legată de poziţia românilor în raport cu aceste adunări din secolele XIII — XIV.' Mărturiile converg în a susţine că românii s-au aflat în dublă ipostază faţă de congregaţii! aceea de membri cu drept de a lua hotărîri (reprezentare în nume etnic) şi aceea de împricinaţi, care solicitau împărţirea dreptăţii (participare individuală). Din'acest punct de vedere,'românii transilvăneni aveau, în linii mari, un statut asemănător cu celelalte grupuri etnice ale voievodatului, deoarece şi ei puteau, deopotrivă, prin reprezentanţii lor, să participe, rar, cînd era cazul, la alcătuirea unor reglementări, să împartă sau să ceară dreptatea. Cu alte cuvinte, in secolele XIII — XIV, românii aveau încă rol politic, erau recunoscuţi ca factor ,,constituţional" (adică legal admişi şi „recepţi", prin acte oficiale scrise) la nivel central. Dovezile nu sînt foarte numeroase, dar există totuşi. Astfel, la 1288 (anul congregaţiei lui ojţnd Borşa), arhiepiscopul de Strigoniu, Dodomerius, se adre-jinhZ^iUnOr locuitori ai Transilvaniei cu aceste cuvinte: „şi tuturor noDuilor maghiari, saşilor, secuilor şi românilor din comitatele tran-anene Sibiu şi Bîrsa ..." (universisque nobilibus Ungarorum, Yüklə 1,55 Mb. Dostları ilə paylaş:
|