Ioan Petru Culianu

Vrăjitoarele vor ajunge în mod necesar să existe dacă va fi generală credinţa că ele există. Şi nu-i nici o îndoială că aşa au şi stat lucrurile. Unii învăţaţi au susţinut că persoane cum ar fi Johannes Nider (m. 1438) sau Johannes Wier, medicul ducelui de Cleves, ar fi negat existenţa vrăjitoarelor. Este complet greşit. Întreaga aşa-numită tradiţie liberală, al cărei reprezentant a fost poate Nider, ţinea să sublinieze că sunt multe femei (ca şi bărbaţi, de altfel, dar într-o mai mică proporţie) care se consideră ele însele vrăjitoare. Cu alte cuvinte, Nider le nega acestora posibilitatea practicii vrăjitoreşti, calitatea de a fi vrăjitoare în care ele, la rândul lor, credeau cu fermitate. Există o sumedenie de vrăjitoare, spunea Wier, dar nu există în realitate vreun lucru numit vrăjitorie: nu este decât o amăgire diavolească. Vorbim aici despre faptul că toată lumea credea în existenţa vrăjitoarelor, inclusiv vrăjitoarele înseşi, cu excepţia câtorva intelectuali -cei mai mulţi avocaţi şi medici – care confirmau existenţa unor persoane ce se cred vrăjitoare, însă le negau acestora calitatea imaterială de a fi vrăjitoare. Nu mai avem nevoie în original witch-hood or witchness (n. tr.).

De alte dovezi pentru a trage concluzia că, într-o lume în care aproape toţi sunt convinşi de existenţa vrăjitoarelor trebuie să existe indivizi gata să confirme această credinţă purtându-se ca atare.

După cum am mai spus, orice comparaţie cu lumea de azi s-ar dovedi complet neconcludentă când e vorba să arătăm dacă înainte de secolul al XVIII-lea au existat sau nu vrăjitoare. Cu condiţia ca lumea noastră de azi să nu fie utilizată drept un model inevitabil fals pentru aproximarea unor realităţi din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, comparaţia rămâne însă totdeauna posibilă şi poate fi chiar stimulatoare. Este suficient să mergem la un chioşc de ziare pentru a obţine dovezi solide că există nenumărate vrăjitoare şi organizaţii de vrăjitoare a căror existenţă fizică nu e pusă la îndoială de nimeni, cu toate că cei mai mulţi oameni pe care îi cunosc înclină să fie ^ceptici în privinţa calităţii lor imateriale de vrăjitoare. Întrucât am dedicat oarecare atenţie magiei şi am ţinut din când în când prelegeri universitare pe această temă, am învăţat să fiu prudent în asemenea chestiuni. Anul trecut*, în sudul Franţei, am cunoscut trei auto-declarate vrăjitoare din rândul publicului (una dintre ele, fiziciană, lucra ca expert nuclear în Franţa). S-au petrecut o seamă de lucruri imateriale în jur, cum ar fi câteva leşinuri şi unele migrene îngrozitoare, pe care le-am atribuit influenţei mistralului, un vânt atât de cumplit încât, pe ţărmul opus al Mediteranei, când un bărbat îşi ucide vreuna dintre neveste pe timp de mistral, judecătorul îl achită. (Doamnele trebuie să ştie însă că, din păcate, reciproca nu e valabilă.) Astfel

* în mai 1985, la colocviul „Magie et Creation” organizat de Jean Burgos la Centre de Recherche Imaginaire et Creation, Universite de Savoie, Chambery, unde I. P. Culianu a prezentat comunicarea „Magie et creation interieure” (n. ed.).

Încât, dacă în rândul publicului de aici se află cumva vrăjitoare, aş dori să le amintesc cu tot respectul că nu sunt decât un modest istoric care crede cu tărie în existenţa, acum şi în trecut, a unor persoane care cred că sunt vrăjitoare şi se comportă în consecinţă. Ar trebui să-şi dovedească existenţa mai degrabă celor care nu cred.

Ca într-un western clasic american, întreaga substanţă a conferinţei mele se va concentra în ultimele zece minute, în care voi încerca să arăt că este foarte primejdios şi poate fără noimă să încerci să dai răspunsuri facile la următoarele întrebări: cine a pornit vânătoarea de vrăjitoare? De ce a fost declanşată vânătoarea de vrăjitoare? Cine le-a persecutat pe vrăjitoare? Cine a pus capăt vânătorii de vrăjitoare şi de ce?

Mă întreb dacă este corect să se spună că vânătoarea de vrăjitoare a fost pornită de Inchiziţie. Faimoasa bulă papală Summis desiderantes affectibus din 5 decembrie 1484 a fost în mare măsură rezultatul iniţiativei unui ţicnit, călugărul dominican Henric Institoris, Inchizitor al Germaniei de Sus, care l-a convins pe papă că secta vrăjitoarelor face mult rău în teritoriile sale. După cum am încercat să dovedesc cu câtva timp în urmă, papa era îngrijorat de prezicerile astrologice ale cardinalului Paul din Middelburg cu privire la o Conjuncţie Majoră (adică o conjuncţie a planetelor superioare) în semnul zodiacal al Scorpionului. Cardinalul şi-a publicat tratatul în octombrie 1484, aproximativ cu o lună înainte de conjuncţie, care a avut loc pe 25 noiembrie 1484. A prezis ivirea unui „mic profet”, adică a unui reformator al religiei, în Germania. In ziua respectivă nu s-a întâmplat în realitate nimic, însă mai târziu pronosticul acesta va fi pus în relaţie cu naşterea lui Martin Luther. Papa Inocenţiu al VUI-lea era, probabil, atât de îngrijorat încât a receptat în mod absolut necritic informaţia pe care i-o furnizase inchizitorul german.

Institoris a fost creierul care s-a aflat în spatele cărţii Malleus maleficarum {Barosul vrăjitoarelor), tipărită în 1486 sub numele lui Institoris însuşi şi al colegului său Jacob Sprenger, a cărui contribuţie la lucrare a fost, după toate probabilităţile, neînsemnată.

În ciuda zelului dovedit de Institoris, aducerea vrăjitoarelor în faţa judecăţii a depins, la sfârşitul secolului al XV-lea, în mare măsură de iniţiativele sale personale, iar cumplitele rezultate pe care le obţinea inchizitorul erau deplorate de către autorităţile ecleziastice locale. Fanaticii de felul lui Institoris sau de felul inchizitorului spaniol Pedro Arbues din Zaragoza erau obiectul dispreţului public şi cădeau, de obicei, victime ale câte unui braţ răzbunător, în aceste circumstanţe, e un adevărat miracol că Institoris (n. probabil în 1430) şi-a putut continua neobosit activităţile până la moartea sa târzie şi, se%pare, naturală, survenită între 1501 şi 1503.

Dar a fost oare acesta punctul de plecare al maniei vrăjitoriei? Se pare că nu: autorii istoriilor clasice, care nu se arată defel îngăduitori cu Inchiziţia, sunt toţi de acord asupra faptului că marea epidemie de procese împotriva vrăjitoarelor avea să înceapă în Germania abia în 1589. Până atunci, situaţia se arată într-adevăr extrem de curioasă: în regiunile protestante ale ţării vrăjitoarele sunt judecate şi arse pe rug fără întrerupere, deşi, evident, nu de către Inchiziţie. Dar şi în zonele catolice ale Germaniei, rolul Inchiziţiei este preluat de autorităţile laice. În 1589 are loc în Bavaria prima punere sub acuzaţie masivă, care este opera ducelui Ferdinand; îi cad victime 63 de femei din Schongau, cel mai cunoscut dintre centrele unde se presupunea că vrăjitoarele îşi ţin „sabatul”. Nu mai încape vorbă că acest lucru este rezultatul succesului unor cărţi de mare influenţă precum Malleus maleficarum şi alte câteva, care oglindesc doctrina Bisericii privitoare la vrăjitoare. Cu toate acestea, Inchiziţia a jucat doar în mică măsură un rol activ în marea prigoană a vrăjitoarelor, presupunând că ar fi avut totuşi un rol. Această prigoană a vrăjitoarelor se caracterizează, în toate ţările implicate, printr-o frecvenţă mult sporită a proceselor intentate vrăjitoarelor şi deci a arderilor pe rug. Bazele ideologice ale acestei operaţii fuseseră puse de cărţile de mare autoritate privitoare la vrăjitorie, care, în secolul al XV-lea, renunţaseră la poziţia precaută păstrată timp de secole de autorităţile ecleziastice. Vrăjitoria era considerată, pe la 1458, un delict major; în consecinţă, autorul Barosului vrăjitoarelor se simţea îndreptăţit să propună măsuri extreme, pentru a purifica prin foc lumea atât de ameninţată de adoratorii Satanei. Faptele arată totuşi că, în ciuda activităţii unor inchizitori plini de zel, prigoana vrăjitoarelor a început în mod masiv mult mai târziu şi a fost dusă aproape în exclusivitate de către autorităţile seculare.

Dar de ce a avut oare loc această vânătoare de vrăjitoare?

O ipoteză care a făcut şcoală şi al cărei fundal este, după mine, unul marxist, încearcă să o explice drept o tactică a Bisericii, al cărei scop era să abată atenţia oamenilor de la realitatea dură a sărăciei şi de la războiul ţărănesc care ameninţa ordinea statornicită. Autorul acestei teorii n-a citit, se vede, niciodată textul bulei papale din 1484. Această bulă se referă exclusiv la situaţia din Germania, din motivele pe care le-am amintit pe scurt. Efectul său imediat s-a făcut simţit, pentru o scurtă perioadă, numai în Germania, după care ura faţă de vrăjitoare a înflorit, fără să explodeze însă; asta până la sfârşitul secolului al XVI-lea, când cauza purificării lumii a fost îmbrăţişată de autorităţile seculare.

O altă explicaţie la modă a vânătorii de vrăjitoare o prezintă drept consecinţa considerabilei permisivităţi din secolele al XlV-lea şi al XV-lea, în timpul cărora femeile s-au simţit eliberate din tiparul tradiţional în care religia creştină le silise să se încadreze. Ura faţă de vrăjitoare era, de fapt, o punere sub acuzaţie a sexualităţii feminine eliberate din lanţurile ei tradiţionale. Singurul lucru adevărat din această ipoteză este că, într-adevăr, secolele al XlV-lea şi al XV-lea au fost perioade neobişnuit de permisive, chiar judecate după standardele zilelor noastre. Însă Reforma şi Contrareforma au avut grijă ca lucrurile să revină la bunele obiceiuri de altădată. Poate că şi vânătoarea de vrăjitoare a servit aceluiaşi scop. Însă, în acest caz, ar trebui s-o studiem drept corolar al Reformei, nu ca pe un instrument independent de reprimare a sexualităţii feminine.

Se pare că subiectul „cine şi de ce a pornit vânătoarea de vrăjitoare” rămâne deschis discuţiei; la fel şi răspunsul care se dă de obicei în legătură cu cei imediat răspunzători de această vânătoare. Vreme %de mai bine de două sute de ani, răspunsul indiscutabil a fost că toate acestea sunt opera Inchiziţiei. În majoritatea regiunilor Europei însă, Inchiziţia a acţionat doar înainte de declanşarea vânătorii de vrăjitoare. După cum se ştie, cele mai multe vrăjitoare au fost arse pe rug în zonele cele mai dezvoltate ale Europei: Lombardia, ţinutul Rinului şi Ţările de Jos. În niciunul dintre aceste ţinuturi, din a doua jumătate a secolului al XVI-lea Inchiziţia nu s-a mai implicat în procesele intentate vrăjitoarelor.

Situaţia a fost diferită în Spania şi Italia, unde Inchiziţia a avut un rol conducător în judecarea vrăjitoarelor. Lucru destul de ciudat, în Italia (cu excepţia Lombardiei, guvernată de legile franceze) nici n-a avut loc vreo mare prigoană a vrăjitoarelor, căci acţiunile contra lor au fost rare, comparativ, şi relativ blânde. Rămâne doar Spania, unde Inchiziţia, constatăm astăzi, a temperat zelul multor judecători şi, extrem de sceptică în privinţa realităţii vrăjitoriei, şi-a utilizat abilitatea mai degrabă spre apărarea miilor de vrăjitoare puse sub acuzaţie decât spre condamnarea lor. Atât de influentul mit potrivit căruia vânătoarea de vrăjitoare a fost condusă în Europa de Inchiziţie nu mai poate rezista: în majoritatea cazurilor, responsabilitatea revine autorităţilor seculare.

Ultimele minute ale conferinţei noastre vor fi dedicate altui mit: aceluia că încheierea vânătorii de vrăjitoare se datorează unui pretins progres al mentalităţilor şi al instituţiilor. Nu vreau să spun că afirmaţia este în întregime falsă -doar că progresul a avut loc potrivit unei viziuni a lumii care nu are nimic de-a face cu a noastră. Din punctul nostru de vedere, acest progres nu a fost altceva decât o altă sminteală. Şi totuşi, el a dus, pe termen lung, la încetarea proceselor de vrăjitorie.

În această privinţă, Franţei i se cuvine o atenţie specială, nu fiindcă prigoana vrăjitoarelor a fost stopată acolo mai devreme decât în alte ţări, ci fiindcă marea operă a lui Robert Mandrou (Magistrats et sorciers en France au XVIF siecle, vezi Bibliografia) şi-a asumat pentru prima oară sarcina de a întreprinde o cercetare temeinică asupra cauzelor unei mutaţii de mentalitate survenite în decursul secolului al XVII-lea. Într-adevăr, celebra ordonnance royale emisă de Ludovic al XlV-lea în 1682 a marcat încheierea acestui proces, etichetând pur şi simplu delictul de vrăjitorie drept irelevant în ochii justiţiei şi decretând că toate cazurile de „pretinsă magie” (pretendue magie) vor fi judecate numai dacă justifică urmărirea penală pentru omucidere prin otravă etc.

R. Mandrou ne arată că, la jumătatea veacului al XVII-lea, existau două instanţe importante care dovedeau reticenţă în a recunoaşte realitatea vrăjitoriei: judecătorii Parlamentului din Paris şi medicii care secondau autorităţile locale în marile procese de vrăjitorie şi posesiune de către Diavol. Dintre Parlamentele marilor oraşe, unele s-au raliat automat la poziţia sceptică adoptată de Parlamentul din Paris (de pilda Parlamentul provinciei Burgundia, cu sediul la Dijon), altele au păstrat o atitudine mai tradiţională (de pildă Parlamentul Normandiei de la Rouen sau cel al Provenţei, cu sediul la Aix-en-Provence). Cei mai zeloşi vânători de vrăjitoare sunt reprezentanţii locali ai justiţiei, ale căror sentinţe capitale sunt sistematic, chiar dacă nu în totalitate, comutate la apel de Parlamentul de la Paris – faptul se întâmplă, desigur, atunci când justiţia locală se conformează regulilor de procedură pentru procesele de vrăjitorie, ceea ce implică posibilitatea de a se face apel. Căci justiţia locală face deseori abuz de putere. După 1670, ministrul Colbert va trece în privinţa ei la măsuri punitive cu rol exemplar, ceea ce va contribui indubitabil la temperarea entuziasmului judecătorilor locali.

În lucrarea sa de referinţă^ R. Mandrou a lăsat deoparte un alt aspect al cazurilor de posesiune diabolică judecate în Franţa în secolul al XVII-lea, aspect surprins cu mare exactitate de D. P. Walker în cartea sa Unclean Spirits (vezi Bibliografia). Din analiza mai multor asemenea cazuri judecate în Franţa şi în Anglia, D. P. Walker a ajuns la concluzia că situaţia era complet diferită în cele două ţări. În Franţa, exorcismul era practicat de Biserica catolică cu scopul de a demonstra efectele transsubstanţierii şi puterile miraculoase ale sfintei împărtăşanii asupra diavolilor. În toate cazurile din Franţa studiate de Walker (Laon, 1566; Soissons, 1582; Marthe Brossier, 1599), duhul necurat recunoaşte puterea magică a ostiei. Pentru ca o asemenea demonstraţie să fie organizată, e de presupus existenţa unei grupări care nu accepta doctrina transsubstanţierii. O asemenea grupare a existat cu adevărat: era formată din protestanţii sacramen-tarieni reprezentaţi de hughenoţii calvini, după care liturghia catolică nu era decât o ceremonie magică idolatră. Procesele menţionate ale unor persoane aflate în posesiunea diavolilor au avut loc în Franţa înaintea Edictului de la Nantes (1598-l685) şi aveau drept scop să demonstreze, prin exorcism practicat în public, superioritatea catolicilor asupra calvinilor. În timpul perioadei când hughenoţii s-au bucurat de libertatea de a-şi practica ritul, autorităţile regale au împiedicat efectuarea unor asemenea exorcisme demonstrative. Iar în 1685, când a reînceput persecuţia hughenoţilor, în Franţa nu mai erau la modă posedaţii de diavol. De fapt, întrucât erau implicaţi diavolii, posesiunea era automat inclusă în rândul cazurilor de vrăjitorie. După ordonanţa din 1682, vrăjitoria nu mai putea fi pedepsită ca atare, astfel încât şi posesiunea de către Diavol îşi pierduse cu siguranţă din farmec.

În comparaţie cu Europa, Anglia constituie un caz special. Potrivit legii din 1653 privitoare la vrăjitorie (Witchcraft Act), invocarea duhurilor se pedepsea cu moartea de la prima tentativă, în vreme ce vrăjitoria care nu provoca moartea cuiva se pedepsea relativ uşor (un an de temniţă şi expunerea la stâlpul infamiei). Această situaţie a făcut deosebit de periculoasă pentru exorcişti practicarea exorcismelor, căci riscau să fie condamnaţi la moarte pentru invocarea spiritelor. Cu toate acestea, exorcisme sunt efectuate, în secret de către romano-catolici, şi fără prea multă fereală de către puritanul John Darrel, care încearcă să alunge spiritele prin puterea rugăciunii. Aceste tentative duc la o foarte interesantă controversă între Darrel şi autorităţile Bisericii anglicane. Anglicanii susţin că ceea ce încearcă Darrel şi exorciştii este să săvâr-şească o minune. Iar minunile, care mai erau încă posibile pe timpul apostolilor, au devenit după aceea cu neputinţă pe lume. Doctrina încetării minunilor în era post-apostolică, susţinută cu tărie de anglicani (şi avansată cu prudenţă de Calvin), nu favorizează, desigur, nici vânătoarea de vrăjitoare şi nici invocarea spiritelor.

Ca şi Italia, Spania este un teritoriu al Inchiziţiei. Analizând

0 acţiune împotriva vrăjitoriei întreprinsă în districtul Logorfio din provincia Navarra, aparţinând diocezei de Pamplona, între 1609 şi 1614, în care sunt implicaţi nu mai puţin de

1 802 acuzaţi, Julio Caro Baroja ajunge la o concluzie spectaculoasă. Într-adevăr, în rândul autorităţilor care participă la acţiune se disting două categorii: cei care cred în vrăjitorie şi cei care sunt extrem de sceptici în această privinţă. Primul grup este format din: inchizitorii locali, autorităţile mirene locale, clericii locali şi locuitorii din regiune, care ameninţă că vor face singuri dreptate. În schimb, următoarele înalte instanţe arată, dimpotrivă, un scepticism care va prevala asupra opiniilor înflăcărate ale vânătorilor de vrăjitoare: comisarul Inchiziţiei (în cazul acesta, cât se poate de scepticul don Alonso de Salazar y Frias), consiliul Inchiziţiei, Marele Inchizitor însuşi, reprezentanţii iezuiţilor, episcopii din partea locului şi judecătorii regali. Dosarele Inchiziţiei fiind întotdeauna secrete, posteritatea a persistat în credinţa că Inchiziţia este autoarea arderilor pe rug, în vreme ce, în realitate, Inchiziţia spaniolă din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea se arată sceptică, spre deosebire de autorităţile locale şi de locuitorii din Spania. Din chestionarele cu privire la vrăjitoare care îi sunt înaintate inchizitorului, reiese chiar concluzia că ipoteza dominantă în sânul consiliului era şi ea una dintre cele mai moderne; anume, că vrăjitoarele extrăgeau din plante substanţe stupefiante, că ele erau pur şi simplu drogate şi, astfel, nu puteau fi în deplinătatea facultăţilor lor mentale.

Italia, cu excepţia regiunilor nordice, aflate sub influenţă franceză, se dovedea, prin comparaţie, mai ponderată în judecarea vrăjitoarelor. Dacă în Franţa însăşi justiţia regelui a fost cea care a pus capăt prigoanei vrăjitoarelor; dacă în Anglia doctrina încetării miracolelor a inhibat în mod evident extinderea proceselor de vrăjitorie; dacă în Spania scepticismul dovedit de Inchiziţia însăşi a prevalat asupra credinţei maselor, în Italia vrăjitoria a fost de la bun început o problemă de doctrină, iar printr-o evoluţie bizară a doctrinei înseşi, pe la sfârşitul secolului al XVII-lea au fost introduse în conceptul de sacrilegiu câteva modificări pline de consecinţe.

În linii mari, în ceea ce priveşte chestiunea demonologiei lucrurile stăteau în felul următor: toţi demonii, inclusiv incubus şi succubus, erau fiinţe diabolice. Comerţul cu demonii constituia sacrilegiu, întrucât îl implica pe arhi-duşmanul religiei şi al omenirii, Diavolul.

În aceste circumstanţe, învăţatul călugăr franciscan Lodovico Măria Sinistrari (născut la Ameno, lângă Orta, în dioceza Novarei, în 1622, şi mort în 1701), consul tor al Tribunalului Suprem al Prea Sfintei Inchiziţii din Roma, a scris un tratat despre demoni care, deşi n-a fost publicat înainte de 1875, reflectă o importantă schimbare în doctrina profesată de Biserică. Sinistrari nu încearcă să-i dezvinovăţească pe demoni de calitatea lor de fiinţe satanice. Însă, argumentează el, incubii şi succubii nu aduc nici un fel de daune religiei şi, prin urmare, relaţiile cu ei sunt numai un păcat carnal, nu un sacrilegiu. Demonii incubi şi succubi nu sunt interesaţi de probleme religioase; ei aparţin unui neam subtil de creaturi raţionale care pot lua chip de om şi care sunt înspământător de lubrice. Apropierea lor de bărbaţi sau de femei nu constituie un sacrilegiu: nu e decât un păcat contra castitatem.

Sinistrari este perfect conştient de consecinţele explozive ale acestei descoperiri; de aceea, el prezintă chestiunea cu multă prudenţă, având grijă că nu contrazică niciodată înaltele autorităţi în materie. Cu toate acestea însă, potrivit doctrinei sale, o parte importantă a imaginaţiei omeneşti, şi anume imaginaţia erotică, este pusă la adăpost de braţul răzbunător al religiei.

Potrivit unui recent articol al lui John Tedeschi, Inchiziţia a emis, înainte de 1642, o serie de instrucţiuni speciale: Instructio pro formandis processibus în causis strigum, sortilegiorum eî maleficiorum. „Acest document” – ne spune autorul – „adresat episcopilor, vicarilor acestora şi inchizitorilor, conţine o condamnare radicală a abuzurilor practicate în judecarea vrăjitoarelor şi enunţă un număr de principii moderat reformatoare după care să se poată ghida judecătorii în scopul unei rezoluţii echitabile în asemenea cazuri” (p. 165; vezi Bibliografia). Astfel, în plină„prigoană europeană împotriva vrăjitoarelor, Inchiziţia reaminteşte slujitorilor ei „să le apere de violenţa şi de furia gloatei pe femeile acuzate care sunt duse în procesiune pentru a abjura şi a-şi primi sentinţa pe treptele catedralei„. „Căci„, scrie mai departe Tedeschi, „există o sumedenie de dovezi că asprimea judecătorilor seculari era un reflex al urii poporului faţă de vrăjitoare” (ib., p. 177).

La încheierea acestei analize succinte, aş dori să subliniez câteva lucruri. Cred că am reuşit să arăt că utilizarea modelelor analoge în cercetările de istorie a religiilor este extrem de primejdioasă şi de prea puţin folos. Dar cu mult mai primejdioasă este influenţa inconştientă a miturilor cotidiene, care se dovedesc de cele mai multe ori responsabile pentru principalele puncte de vedere exprimate asupra unui subiect de către cercetători. În ceea ce priveşte prigoana vrăjitoarelor, aceste mituri, care oferă explicaţii simple pentru orice, sunt complet greşite: ofensiva contra vrăjitoarelor ne apare drept un fenomen foarte complex, şi care nu a fost declanşat de către forţele considerate în mod obişnuit răspunzătoare pentru el. Nu a fost nici condusă de forţele cu pricina şi nici nu a făcut parte din vreun proiect social, declarat sau ascuns, pe care învăţaţii îl atribuie în mod obişnuit acestor forţe. Dimpotrivă, chiar forţele respective par să fi contracarat urmărirea judiciară a vrăjitoarelor, exact în momentul când aceasta luase proporţii uriaşe. Dacă procesele de vrăjitorie au încetat la un moment dat, lucrul nu s-a petrecut în virtutea îngustelor noastre vederi asupra progresului, ci în virtutea unei evoluţii interne a aceleiaşi viziuni a lumii care declanşase persecuţia vrăjitoarelor.

Mă simt de-acum vinovat de a vă fi reţinut aici atâta vreme. Nu mai e nevoie de vreo încheiere, conferinţa fiind în sine o concluzie. Voi sfârşi prin urmare spunându-vă că, atunci când sunt implicate conştiinţa umană, reflexia şi intenţionalitatea, lucrurile nu pot fi niciodată simple.

Vă mulţumesc pentru atenţie.

Traducere din engleză de Corina Popescu

Bibliografie

Mandrou, Robert, Magistrats et sorciers en France au XVIF siecle. Une analyse de psychologie historique, Paris, Pion, 1968.

Morin, Edgar, Le Paradigmeperdu: la nature humaine, Paris, Seuil, 1973.

Tedeschi, John, „The Roman Inquisition and Witchcraft”, în Revue de l'Histoire des Religions, 1983, pp. 163-l88.

Walker, Daniel Pickering, Unclean Spirits. Possession and Exorcism în France and England în the late Sixteenth and early Seventeenth Centuries, London, Scholar Press, 1981.

Dr. Faust, mare sodomit şi necromant. Reflecţii asupra mitului „Ein konfuses Volk”, beharrte er, „undfiir die andern verwirrend”.

Thomas Mann, Doktor Faustus

(Gesammelte Werke, VI, Oldenburg, 1960, p. 115.)

Pentru un cercetător al cărui ideal este exhaustivitatea, mitul lui Faust este poate mai îngrozitor decât Infernul lui Dante, din ale cărui meandre nici o scăpare nu este posibilă. Manifestările acestui mit sunt atât de variate, atât de contradictorii, încât trebuie să fii motivat de foarte puternice presupuneri teoretice pentru a o scoate la capăt cu înfăţişările sale pestriţe, schimbătoare1. Şi totuşi, personajul Faust este în mod sigur mai puţin învăluit în mister decât protagoniştii miturilor ce nu aparţin culturii occidentale. Sigur, există şi uitarea, care afectează deja lumea de acum douăzeci de ani, ca să nu mai vorbim de Europa Reformei de la începutul secolului al XVII-lea. Dar – şi aceasta este diferenţa fundamentală între miturile occidentale şi majoritatea celor neoccidentale – deşi uitate, referinţele culturale ce-l implică pe Faust de-a lungul timpurilor pot fi exhumate din biblioteci erudite. Astfel, mitul lui Faust îi oferă celui ce nu porneşte cercetarea cu idealul exhaustivităţii în minte un interesant material pentru meditaţie.