Ioan Ramurean Si Milan Sesam

Dărnicia românilor faţă de Răsăritul ortodox a fost scoasă trai în relief de patriarhul ecumenic Athenagoras I (1949-1972) | octombrie 1967, la Mânăstirea Curtea de Argeş, cu ocazia vizitei Bisericii Ortodoxe Române între 16-20 octombrie 1967, care a următoarele: „Numele strălucit al Basarabilor umple întreaga catedrală dir stantinopol şi pretutindeni unde am mers In Răsăritul ortodox an aceste urme vii între Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Ortodc general.

În afară de Constantinopol, Sfântul Munte Athos este plin mele voievozilor ortodocşi români.

Am găsit urme de voievozi români la Damasc, Ierusalim, Aii aria şi chiar la Muntele Sinai, unde am fost în 1959. Toate locaacestea sfinte păstrează cu evlavie numele străluciţilor domnitori rilor române pentru marile lor binefaceri, pentru interesul deosel care l-au arătat Ortodoxiei…„ (Vezi în „Biserica Ortodoxă Romi LXXXV (1967), nr. 9-10, p. 867 şi Pr. prof. I. Rămureanu, Legal Patriarhiei Ortodoxe Române cu Patriarhia Ecumenică de la pină azi, în voi. Centenarul autocefaliei Bisericii Ortodoxe Ror Bucureşti, 1987, p. 498-530, aici p. 515).

În Bulgaria a trăit în secolul al X-lea vestitul pustnic Ican de (Rilski, t. 946), pe muntele cu acelaşi nume, cinstit ca ocrotitor al gariei. Pe acest munte s-a înfiinţat renumita mânăstire Rila, In timpul Imperiului româno-bulgar (1185-1393), care a luat ţă în 1185-1186, s-a ridicat lavra din Târnovo, capitala imperi mânăstirile de pe muntele Vitoşa lângă Sofia, şi mânăstirile Bacicoi Troian, care au jucat, de asemenea, un rol de seamă în promovj vieţii spirituale a bulgarilor.

La sârbi, viaţa mânăstirească a cunoscut o mare înflorire, di] doua jumătate a secolului al XH-lea, datorită Sfântului Sava (11' 1236), călugăr renumit în Muntele Athos, Sfântul naţional al sârbi care a ridicat în 1197 mânăstirea Hilandar din Muntele Athos. Moaşj sale care se aflau în mânăstirea Mileşevo au fost arse de turci în 1J din ordinul lui Sinan Paşa, cel învins de Mihai Viteazul (1593-1601) lupta de la Călugăreni din 13/23. August 1595.

Mănăstirea Hilandar din Muntele Athos a jucat un mare rol în ţa spirituală a poporului sârb. Astfel, în prima perioadă a autocefal

Bisericii Sârbe, obţinută în 1219, din cei 12 arhiepiscopi, 8 proveneauj din mânăstirea Hilandar.

În jurul anului 1183, despotul Ştefan Nemania I (1167-1196) a [construit mănăstirea Studeniţa, în apropiere de capitala Serbiei, Raşca, de la care sârbii s-au mai numit şi rasei.

La 1220, Ştefan Nemania al II-lea (1196-1228), primul încoronat, a ridicat mânăstirea Zicea, care a devenit în 1346, sub ţarul Ştefan Du-şan (1331-1355), scaunul patriarhiei sârbe, de unde s-a mutat apoi la Ipek (Peci – Peşteră).

Către 1228 regele Ştefan Radoslav (1228-1233) a ridicat mânăstirea Mileşevo, la vest de Raşca, în care au fost depuse apoi moaştele Sfân-tului Sava, până la 1595, când au fost arse de turci.

În 1260, s-a ridicat la Ipek sau Peci, sub regele Ştefan Uroş (1243- 1276), biserica Sfinţii Apostoli, începută de arhiepiscopul Sava, în care s-a mutat către 1292 scaunul arhiepiscopiei sârbe.

Regele Ştefan Uroş II Milutin (1282-1329) a ridicat în 1320 frumoasa şi impozanta mânăstire Gracianiţa, aproape de Priştina.

Regele Ştefan Uroş III Decianski (1321-1331) a început în 1327 construirea mânăstirii Deciani, pe care a terminat-o în 1335 ţarul Ştefan Duşan.

Între 1390-1393 a fost ridicată mânăstirea Liubostinia, la răsărit de Zicea, de văduva despotului Lazăr, mort în lupta cu turcii la Kossovo-polie (Câmpia Mierlii), în 15 iunie 1389.

Evlaviosul şi eroicul popor sârb acordă o mare cinstire acestor vechi monumente mânăstireşti din secolele XII-XIV.

La români, monahismul a fost cunoscut şi introdus ou mult înainte de mutarea mitropolitului Iachint de Vi cina în 1359 în Ţara Românească, la Curtea de Argeş, şi de venirea Sfântului Nicodim în Oltenia înainte de 1370.

Astfel s-a dovedit că între călugării care făceau ucenicie pe lângă Sfântul Grigorie Sinaitul (f 1346) în aşezarea isihastă de la Paroria, în munţii Sakar, în apropeire de Adrianopol, existau şi călugări de neam român. Alţii existau în mânăstirile din jurul Târnovei, în Bulgaria.

Sfântul Nicodim nu este, cum s-a afirmat, începătorul vieţii monahale în Ţara Românească, ci reorganizatorul ei. Cu mult înaintea lui au existat diferite schituri şi sihăstrii răspândite în diferite părţi ale ţării. Pustnicii şi sihaştrii români au putut vieţui prin peşteri şi locuri „etrase, prin poienile codrilor şi prin munţi. Bisericuţele rupestre de la Basarabi, din secolele” IX-X, descoperite în 1957, a căror existenţă unii cercetători o urcă până în secolele IV-V, peştera Sf. Nicodim de la Pismana, peştera de la Bistriţa, jud. Vâlcea, schiturile de la Corbii de ^iatră din corn. Corbi, jud. Argeş, schitul din peştera de la Nămăeşti, ud. Argeş, biserica săpată în vârful unei stânci de la Cetăţeni, numită a lui Negru Vodă„ pe malul sting al râului Dâmboviţa, la 25 km est de „împulung, schiturile de la Peştera Ialomicioara, sihăstriile din Munţii ¦uzăului, din Munţii Neamţului, în Moldova, iar în Transilvania bise-icuţele rupestre din părţile Sălajului ş.a. sunt mărturii de viaţă sihăs-easeă trăită de monahii români.

Astfel, în hotărârea de mutare a mitropolitului Iachint de din 1359, lângă scaunul Ţării Româneşti, la Curtea de Argeş, da| patriarhul ecumenic Kalist I (1350-1353; 1355-1363) şi de sinodtj patriarhal se prevede că „toţi clericii din acea ţară şi toţi cei s călugări şi laicii să-l asculte şi să se supuie lui”. Acest important nient confirmă existenţa clericilor şi a călugărilor în Ţara Româr înainte de venirea Sfântului Nicodim în părţile Mehedinţului. M năm că la fundaţiile Bisericii Domneşti din Curtea de Argeş, ri< înainte de 1352 de Basarab I întemeietorul (1310-1352), după mc bisericii Chora din Constantinopol, azi Muzeul Kahrie Djami, s-au coperit urmele unei biserici din secolele XII-XIII.

Au existat numeroase mânăstiri în secolele XI-XIV, de asern în Translivania.

Din lucrarea Vita major Sancti Gerhardi, redactată înainte de aflăm că în vestul Banatului, voievodul ortodox Ohtum sau AhtJ ridicat în jurul anului 1002 în cetatea Morisena (româneşte Mure Cenadul de azi) o mânăstire de „călugări greci”, deci ortodocşi, pi care se aflau desigur şi români, în cinstea Sfântului Ioan Botezători

O nouă mânăstire ortodoxă, cu hramul Sjântul Gheorghe, a luat ţă după 1030, datorită lui Chanadinus, nepotul regelui maghiar Ş cel Sfârât (997-1038), care a învins în luptă pe Ohtum şi i-a luat în satul Oroszlanus, azi Maidan, în Iugoslavia, în apropiere de gr româno-iugoslavâ, unde au fost aduşi călugării din mânăstirea Sf. Botezătorul, cedată călugărilor latini.

Alte numeroase mânăstiri ortodoxe existau în secolele XI-XI Transilvania şi estul şi sudul Ungariei.

Din Scrisoarea papei Inocenţiu al III-lea (1198-1216) din 16, lie 1204, trimisă episcopului Simeon al Oradiei, aflăm că regele Er ai Ungariei (1194-1204) 1-a înştiinţat că unele biserici ale mona greci (ortodocşi), aflătoare în regatul Ungariei, se ruinează de tot lipsa de grijă, a episcopilor diecezei şi din cauza acelor greci înşişi. Najhii „greci”, despre care se vorbeşte în acest document, erau mo ortodocşi, în cea mai mare parte români din Transilvania şi Banat.

După bizantinologul maghiar Gyula Moravcsik, cu bună repu ştiinţifică, înainte de marea invazie mongolă din 1241, numărul rr stirilor de rit ortodox din sudul Ungariei şi din Transilvania se ri la 600, dintre care 400 au putut fi localizate. Reistul s-au distrus (G; Moravcsik, Byzantium and the Magyars, Budapest, 1970, p. 114-115

Reorganizarea vieţii mânăstireşti în Ţara Românească s-a făcut c rânduielile monahiceşti isihaste de la Muntele Athos, de către Sfî Nicodim, aromân din părţile Prilepului, localitate din sudul Serbiei, nit în părţile Mehedinţiului înainte de 1370. Cu ajutorul voievod! Ţării Româneşti Vladislav-Vlaicu (1364-1377), Sf. Nicodim a ridicat tre 1370-1372 mânăstirea Vodiţa, jud. Mehedinţi, pe locul unei bisa mai vechi, zidită pe la mijlocul secolului al XlII-lea, apoi, între 137 1378, cu ajutorul domnitorului Radu I (1377-1383), Mânăstirea Tis na, jud. Gorj, în care a fost înmormântat (f 26 decembrie 1406).

Sfântului Nicodim i se atribuie şi întemeierea Mânăstirii Prislop – la 1400, la aproximativ 15 km de oraşul Haţeg în Transilvania, în tarul satului Silvaşul de Sus.

Sfântul Nicodim, egumenul Mânăstirii Tismana, a purtat o intere-îtă corespondenţă dogmatică cu vestitul patriarh bulgar de Tâi-novo, Eftimie (1375-1393; f 1400), socotit ca o autoritate în probleme? Matice şi liturgice, care-i trimite două scrisori, între 1378-1393, ca 'puns la cele şase întrebări dogmatice puse de el. In prima scrisoare, Eftimie de Târnovo răspunde la cele şase întrebări puse de Sf. Nico-n referitoare la spiritualitatea şi libertatea îngerilor după revelaţia ntei Scripturi, la problema originii răului în lume, la Sl'ânta Cruce, despre suflet şi înviere. În scrisoarea a doua, Sf. Eftimie tratează de-¦e curăţia morală a celor ce vor să primească Sfânta Taină a Preoţiei. Altă scrisoare de răspuns a trimis Sf. Eftimie între 1381 şi 1393 mi-politului Antim Kritopol al Ungrovlahiei (la Severin 1370-1381; Argeş 1381-1401) care-i ceruse „o consultaţie canonică” în legătură repetarea cununiei, cerută de unii cetăţeni bulgari trecuţi în Ţara mânească.

Tot în această perioadă, voievodul Radu I a ridicat o mânăstire în; meana, jud. Argeş, refăcută apoi de fiul său Mircea cel Mare (1386- 8). Viteazul domn Mircea cel Mare a ridicat între anii 138-7-1388 moaşa Mânăstire Cozia, care a devenit necropola sa şi a familei sale. Plan cultural, menţionăm faptul că, în cursul anului 1400 Filos, fos-logofăt al lui Mircea cel Mare, călugărit la Mânăstirea Cozia sub nule de Philothei, care probabil, a compus, între anii 1400-1418, o lu-re imnografică originală, numită Pripeale, adică mici tropare care se tă precedate de stihuri alese din Psalm de către Nichifor Vlemide 37-1272), în timpul slujbei Utreniei, la polieleul sărbătorilor împă-îşti ale Maicii Domnului şi ale Sfinţilor cuvioşi şi mucenici mai în-maţi de peste anul bisericesc. Ele au fost introduse de toate Biserici-) rtodoxe de limbă slavă.

Din primele decenii ale veacului al XV-lea, probabil din timpul miei lui Mircea cel Mare, datează Mânăstirea Dealu lângă Târgoviş-refăcută de voievodul Radu cel Mare (1495-1508), în 1496.

Între anii 1514-1517, domnitorul Neagoe Basarab (1512-1521) a cat renumita biserică a Mânăstirii Curtea de Argeş, cea mai fru-isă biserică de pe tot cuprinsul pământului românesc, capodoperă: ă a arhitecturii şi artei universale.

În Moldova, s-au înfiinţat, de asemenea, numeroase mânăstiri, din-care amintim' ca mai importante: Mânăstirea Neamţ, ridicată după ă probabilitatea de ucenicii Sfântului Nicodim, în timpul domniei Petru Muşat (1375-1391), rectitorită în 1497 de domnitorul Ştefan Mare (1457-1504); Mânăstirea Bistriţa, ctitoria lui Alexandru cel i (1400-1432), ridicată în 1407, care a devenit gropniţa sa şi a sosale Ana (f- 1418) şi Mânăstirea Moldoviţa, în Bucovina ctitorită tot; 1 şi pictată în 1532 sub voievodul Petru Rareş (1527-1538; 1541- 5) fiul lui Ştefan cel Mare, care impresionează până azi prin frumoasale fresce exterioare.

F

La loc de frunte se situează mânăstirile lui Ştefan cel Mare, Putna, ridicată la 1469 şi Voroneţul, ridicată în 1488, ambele în Bucovina.

La Putna este îngropat Ştefan cel Mare şi membrii familiei sale. In curgerea veacurilor, mânăstirea Putna a devenit un important centru cultural şi artistic renumit în Moldova şi în tot Răsăritul ortodox.

Mănăstirea Voroneţ impresionează până azi prin frescele sale exterioare, artistic executate în cursul anului 1547 sub voievodul Petru Ra-reş, care au devenit valori artistice unice, admirate în întreaga lume.

În Transilvania exista în secolul al XlV-lea Mânăstirea Râmeţ, fără îndoială mai veche, probabil din secolul al XlII-lea, de unde unii călugări şi episcopi porneau la mânăstirea Sfântul Arhanghel Mihail din Peri, în Maramureş. O inscripţie descoperită în 1975 pe al doilea strat de pictură al bisericii menţionează la 1377 pe arhiepiscopul Ghelasie, primul ierarh ortodox cunoscut după nume în Transilvania.

În Maramureş, exista în secolul al XlV-lea mânăstirea Sfântul Arhanghel Mihail din Peri, cu siguranţă mai veche, zidită de Sas Vodă, fiul lui Dragoş Vodă, cel ce a trecut în 1359 în Moldova.'Tiii lui Sas, voievozii Baliţă (Bale) şi Drag au închinat în 1391 mânăstirea din Peri Patriarhiei de Constantinopol, în timpul patriarhului ecumenic Antonie al IV-lea (1389-1390; 1391-1397), care a declarat-o în august acelaşi an stavropighie patriarhală, adică a făcut-o dependentă direct de Patriarhia Ecumenică.

În Rusia, viaţa monahală a fost puternic influenţată de Muntele Athos, cel mai însemnat centru monahal, începând din secolul al X-lea.

La Kiev, a fost înfiinţată în secolul al Xl-lea, între 1051-1862, Lavra Pecerska (= a Peşterilor) de Antonie (f 1073), părintele monahismului rusesc. De aici ieşiră o serie de ierarhi însemnaţi, de teologi şi asceţi ruşi, unii veneraţi ca sfinţi, ca mitropolitul Ilarion al Kievului (1051-1054), Teodosie (f 1073), Antonie ş.a. Mitropolitul Ilarion al Kievului a lăsat o importantă scriere teologică, intitulată Cuvânt despre Lege şi har.

Menţionăm, de asemenea, Lavra Sfintei Treimi, numită şi Lavra Sfântului Serghie, lângă Moscova, ridicată în 1354 în cinstea Sfântului Serghie de Radonej (f 1390), eroul naţional al ruşilor în luptele contra tătarilor asupritori.

Alte renumite mânăstiri au fost întemeiate în nordul îngheţat al Rusiei ca: Belozvero, Soloveţk şi Valaamo ş.a.

2. Isihasmul. Cea mai importantă dispută teologică în Răsărit, în secolul al XlV-lea, a fost disputa isihastă, numită şi palamită, după numele Sf. Grigorie Palama (f 13 noiembrie 1359) sau Varlaamită, după numele adversarului isihasmului, Varlaam de Calabria (f 1350).

Ea a pornit sub influpnţa lui Pspiido-Dionisip Areopaffitiil (sec. V) şi a Sfântului Simeon Noul Teolog (j- 1022) printre monahii din Muntele Athos, unde unii dintre ei se adânceăiTân contemplaţie într-o linişte desăvârşită: vjau/ta = linişte, termen de la care („hesychia”) această mişcare şi dispută teologică a primit numele de isihasm (hesychasme).

Metoda sau practica isihastă se realiza astfel: monahii doritori de meditaţie sau contemplaţie se retrăgeau într-un ungher al chiliei, îşi aplecau bărbia în piept, cu privirea aţintită spre centrul abdomenului, de

: ei spre buric oj). CpaX6„, şi prin concentrarea gândului către Dumnezeu -idicau mintea mai presus de simţuri şi-şi sustrăgeau privirea de la e cele exterioare, rostind continuu rugăciunea scurtă: „Doamne Iisuse itoase, miluieşte-mă”.

Prin asceză severă, concentrarea minţii şi exerciţiu continuu, islhaştii îgeau să vadă o lumină asemănătoare cu lumina necreată pe care au jt-o Sâinţii Apostoli Petru, Iacob şi Ioan la schimbarea la faţă a Minorului pe'muntele Taborului (Matei 17, 1-8; Marcu 9, 2-9; Luca 9, -36) şi realizau astfel o mai mare apropiere de Dumnezeu. Această ină strălucitoare nu este fizică sau materială, ci dumnezeiască. Doctrina_i§i] iastă-a_fost susţinută cu putere de Sf. Grigorie Palama >, jântre: W^ şi 132fil a trăit în Muntele. Athos^ de unde s-a retras i' într-un loc singuratic lângă oraşul Bgreea^. În-Maredonia, greacă. El mtat accentul disputei şi practicii isihaste de la aspectul ei meto-igic la cel dogmatic.

Sf. Grigore Palama învaţă că nu este imposibil de a vedea lumina nnezeirii, necreată, imaterială şi incoruptibilă^ identică cu-lumina orului, ea fiind numai o. lucrare, o pnf>rg±P – evspŢsia şi_ ojputexe iovajMî a_Jui^Dumnezeu, care iradiază din fiintajŞa. Nevăzută fără, _să. ^ntică_cuIiarEste, deci, djeoş^irejnj^ejâinfa = ouată lui Dumnezeu invizibilă şi inaccesibilă oamenilor, căci „pe Dumnezeu nimeni nu văzut vreodată” (Ioan 1, 18; I Ioan 4, 12) şi puterile (= Sovâjietî) sau giile (= evspŢetai) Şnlpjnerrpaf. P, mrp q? 2g? I^jjg_g^ prin care Dum-ÎU Cel nevăzut se descoperă oamejiilorT… Asi^^rarărora revarsă KaruTsali îrea Sa, spre a dobândi mântuirea, sfinţeniaşTTrâSttTnTâezelrea până măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos”, cum spune Sf. Apostol Pavel s. 4, 13).

Aceste energii sau lucrări dumnezeieşti sunt comune celor trei perie ale Sfintei Treimi şi, prin lucrarea lor, Dumnezeu se manifestă urne. Ele nu sunt create, nici separate de fiinţa dumnezeiască, ci sunt aparate de ea, depind de ea şi se numesc uneori, de asemenea, Dum-; u sau Dumnezeire.

Fiinţa cea nevăzută a lui Dumnezeu, în adâncurile ei insondabile, îne în veci inaccesibilă raţiunii umane, iar energiile sau lucrările mezeirii sale, care se revarsă din fiinţa Sa cea mai presus de fire, mergii necreate, sunt accesibile şi minţii omeneşti şi prin ele omul e să ia cunoştinţă de Dumnezeu şi să ajungă la sfinţire şi îndum-^ire. Astfel, lumina cea necreată sau imaterială pe care au văzut-o stolii Petru, Iacob şi Ioan pe muntele Taborului nu-i Dumnezeu Î fiinţă, ci Dumnezeu după lucrare.

Această doctrină nu este ceva nou în teologia Răsăritului, căci ea ire izvorul în revelaţia Noului Testament şi a Sfinţilor Părinţi greci, energiile cele necreate ale lui Dumnezeu, oamenii ajung, cum spune tul Apostol Petru, „părtaşi firii celei dumnezeieşti” Osia? Xoivcovoi oî (II Petru 1, 4), iar Sf. Apostol Pavel spune „că pe cei cunoscuţi nai înainte… Dumnezeu i-a hotărât să fie asemenea chipului Fiului > ao (i [j.6ptpooî TTj? EtxovTjS tou Tlo-S auxou (Rom. 8, 29), „Fiul lui Dumnezeu-jăcut om, spune Sf. Atanasie al Alexandriei (f 373) pentru ca noi să fim îndumnezeiţi” (Cuvânt despre întruparea Logosului, Migne, P. G., XXV, 192 B).

Contra doctrinei isihaste s-a ridicat călugărul Varlaam din Calabria. Deşi în tratativele de unire dintre Biserica ortodoxă şi Biserica romano-catolică din 1339, duse la Avignon în Franţa, în timpul papei Benedict al Xll-lea (1334-1342), Varlaam a apărat cu energie doctrina ortodoxa, întorcându-se la Constantinopol, în 1340, el a condamnat metoda şi doctrina isihastă. Acum el începe să vorbească şi să scrie contra monahilor isihaşti din Muntele Athos, chiar în mod grosolan, numindu-i în de-râdere privitori în buric, buricani, sau cu sufletul în buric – o^aXo^o/oi şi acuzându-i de misticism fals.

Din punct de vedere teologic, el susţinea că lumina pe care au văzut-o Apostolii pe muntele Taborului este creată, căci dacă ar fi necreată ar fi identică cu Dumnezeu. Dacă ar fi identică cu Divinitatea, ar fi şi ea invizibilă ca Dumnezeu.

El i-a acuzat pe isihaşti de diteism, pentru faptul că admit în Dumnezeire existenţa a doi Dumnezei: esenţa, substanţa sau fiinţa divină = ooota, transcendentală şi invizibilă, şi energia = svepŢeta sau puterea = Suvocfuc divină, deosebită de cea dintâi, care ar cuprinde şi lumina taborică, aceasta fiind creată. La aceasta a răspuns Sf. Grigorie Palama, subliniind că lumina de pe muntele Taborului nu-i Dumnezeu după esenţă sau fiinţă, ci Dumnezeu după lucrare, este ceva strâns legat de Dumnezeu, este o curgere a harului dumnezeiesc care iradiază din fiinţa lui Dumnezeu şi se revarsă peste cei credincioşi. Harul există din eternitate, ca şi ipostasurile sau persoanele treimice, dar nu este creat, ci iradiază în chip personal din Dumnezeu. Datorită harului, omul ajunge la curăţie, sfinţenie şi îndumnezeire.

SinoduŢjfinut la^Cop^tant. Inopol în 1341fs-a pronunţat pentru isi-haşti. Variaam, fiind condamnat, plecă în Italia, trecu la Biserica latină şi ajunse, în 1342, episcop de Gerace, în sudul Italiei, unde continuă să atace violent nu numai isihasmul, ca metodă şi doctrină, ci şi Ortodoxia pe care o apărase în 1339 la Avignon, în Franţa, în tratativele de unire dintre cele două Biserici.

După 1341, lupta împotriva isihasmului au continuat-o Grigorie Achindin şi Nichifor Grigoras (f 1360), un discipol al lui Varlaam.

Isihasmul avea în Bizanţ şiadyersari politici de temut în persoana împărătesei^TTa'de^Sâvoâli (f (Î3jjb văduvă regentă în timpul minora tului împăraţuhjiJaan al V-lea PăTeologul (1341-1391) şi a patriarhului ecumenicişloan al XlV-lea Kalekas (1334-1347), j/care susţineau pe varlaamiţi ~ „ în Sinodul întrunit în 1345 la~ Constantinopol, sub preşedinţia patriarhului Ioan al XlV-lea Kalekas, Sf. Grigorie Palama, susţinătorul isihasmului, a fost condamnat şi anatematizat.

Dar în două sinoade ţinute la Constantinopol, unul în 1347 şi altul în 1351, s-a aprobat doctrina isihastă, căci din 1347, ajunse pe tronul Bizanţului lloan al Vţ-leq Cant. Acuzino (1347-1355)1 ca asociat al împăratului Jloan al V-lea Paleologul, susţinătorul isihaştilor. 5 – Istoria Bisericească Universală Voi. II

După 1355, el deveni monah, mai întâi în mânăstirea Manganelor Constantinopol, apoi într-una din mânăstirile Muntelui Athos, sub ele de Ioasaf.

În 1347, patriarhul Ioan al XlV-lea Kalekas a fost înlăturat, iar dul din acest an, care a aprobat isihasmul, sub preşedinţia noului iarh Isidor de Monembasia (1347-1350), ucenicul Sfântuiui Grigorie ma a ridicat anatema aruncată asupra Sfântuiui Grigorie Palama ino'dul din 1341. Totodată, sinodalii au ridicat în 1347 pe Sf. Grigorie ma la rangul de mitropolit al Tesalonicului, unde a păstorit până îoartea sa, la 13 noiembrie 1359. Teoria lui Varlaam de Calabria şi orie Achindin a fost înfierată ca eres varlaamit şi achindinist, străină-ţăturii ortodoxe, şi condamnată.

În Sinodul ţinut la 27 mai 1351, în biserica Vlaherne din Constan-DOI, în timpul patriarhului ecumenic Kalist I (1350-1353; 1355-), el însuşi isihast, isihasmul a fost proclamat doctrina oficială a rlcii Ortodoxe şi el a pătruns în Răsăritul ortodox până la mânăsti-îndepărtate din nordul îngheţat al Rusiei.

Miezul doctrinei isihaste care s-a impus în Ortodoxie constă în al că fiinţa lui Dumnezeu, inaccesibilă omului, şi energiile Sale ie nu sunt separate, deşi se deosebesc şi formează o unitate, dar la om ajung energiile sau puterile divine, nu fiinţa Dumnezeirii, Dumnezeu în fiinţa Sa rămâne inaccesibil oamenilor.

Poziţia lui Varlaam de Calabria este caracteristică Apusului ra-îlist care menţine distanţa dintre divin şi uman, în timp ce învă-¦a Sfântuiui Grigorie Palama e caracteristică religiozităţii răsăritene, trăieşte pe deplin sentimentul comuniunii celor două lumi. In Apus, teologii latini, în frunte cu Thomas de Aquino (f 1274), ţă că între fiinţa lui Dumnezeu şi energiile Sale divine, care, după teologii latini, sunt create, nu există deosebire reală, ceea ce face isibilă îndumnezeirea omului, deoarece Dumnezeu rămâne faţă de; ni într-o splendidă izolare. Apoi, nu se înţelege cum poate exista creat în Dumnezeire, care-Şi are existenţa în Sine însăşi. Opoziţia apusenilor faţă de isihasm a mers până la acuzarea SfânGrigorie Palama de erezie, cu toate că teologul Ioan Duns Scot 308), sub raportul conţinutului, are o doctrină mai apropiată de i a Răsăritului şi se bucură la ei de o apreciere apropiată de aceea

Thomas de Aquino.

Susţinătorii isihasmului au fost: Sf. Grigorie Palama, arhiepiscopul Ionicului, canonizat siânt în 1368, în sinodul prezidat de patriarhul ei Kokkinos (1353-1354; 1364-1376) şi de ucenicul său, fiind sărut în fiecare an în Duminica a doua din Postul Paştelui, Grigorie tul (f 1346), Nil Cabasila (f 1363), arhiepiscopul Tesalonicului din care nu şi-a putut ocupa scaunul din cauza tulburărilor interne care trecea Tesalonicul, nepotul său, renumitul teolog Nicolae Ca-a (f după 1371), arhiepiscopul Simeon al Tesalonicului (f 1429), politul Marcu Eugenicu al Efesului (f 23 ian. 1444) ş.a.

În secolul al XVIII-lea, isihasmul a cunoscut o nouă înflorire în Biserica Ortodoxă, datorită Sfântului Nicodim Aghioritul (1748-1809).

Cei mai mari adversari ai isihasmului au fost: Varlaam de Cala-bria, Grigorie Achindin, Grigorie şi Nichifor Grigoras (1290-1360), monahul atonit Dimitrie Kydones (1324 – f după 1397), canonistul Constantin Armenopoulos (f pe la 1380) ş.a.

— Monahismul. Lucrări generale

E. Timiadis, Le monachisme orthodoxe, Paris, 1981.

L. Bouyer, La spiritualite orthodoxe et la spiritualite protestante et anglicane, Paris, 1965, în englezeşte, London, 1969; Paul Evdokimov, Les îges de la vie spi-rituelle, Paris, Lithielleux, 1961; P. Coussin, Precis d'histoire monastique, Paris, 1956.