Ioan Ramurean Si Milan Sesam

J

Geschichte der Kreuzziige, 4-e Aufl. 1975; G. Richard, Orient et Occident Moyen Age. Contacts et relations (XII-XV s.), London, 1976; K. M. Setton, History oi the Crusades. I. HI. The Fourteenth and Filteenth Centuries, cited H. W. Hazard, Madison and London, 1975, XXII, 813 p.; S. de Sandoli, Corr. Inscriptionum crucesignatorum Terrae Sanctae (1099-1291), traduzione, testo annotazioni, Jerusalem, 1974; J. Prawer, Histoire du royaume latin de Jerusalet traduit de l'hebreu par C. Nahon, t. I şi II, Paris, 1969, 1970. Recenzie, Pr. pr. I. Rămureanu, în „Ortodoxia”, Bucureşti, XXXIV, (1972), nr. 1, p. 78-81.

H. G. Beck, Die byzantinische Kirche im Zeitalter der Kreuzziige, la H. Jed Handbuch der Kirchengeschichte, Bând III, Freiburg im Breisgau, 1968; L. Brehi L'Eglise et l'Orient au moyen îge, Paris, 1928.

S. Runciman, A History oi the Crusades, 3 voi., (C. U. P.), London, 1951-19

S. Runciman, Geschichte der Kreuzziige, 3 voi., Miinchen, 1957-1960.

A. Vasiliev, Histoire de l'empire byzantin, tom. II, trad. Franc., par P. Broe et. A. Bourguina, Paris, 1932; N. Iorga, Breve histoire des croisades et de lei iondations en Terre Sainte, Paris, 1924; Idem, Notes et extraits pour servir I'histoire des croisades au XV-e si&cles, t. I-VI, Paris-Bucarest, 1899-1916.

G. Ostrogoski, Geschichte des byzantinischen Staates, Miinchen, 1963.

D. A. Zakynthinos, Le despotat grec de Moree, voi. I, Histoire politique; voi. Vie et institutions. Revised by Chr. Maltezou, London, 1975; G. Schlamberg Byzance et Ies Croisades, Paris, 1927.

În româneşte:

M. Şesan, Cruciadele şi Biserica Ortodoxă şi actualitatea, în „Mitropolia 1 dealului”, V (1961), nr. 4-6, p. 216-241. Idem, Cruciadele şi Biserica Ortodo: Cernăuţi, 1938; Fr. Pali, Curs de istorie universală. Cruciadele (sec. XI-Xf Cluj, 1948; Ilie Grămadă, Cruciadele, Bucureşti, 1961.

S. Columbeanu şi R. Valentin, Cruciadele, Bucureşti, 1971.

Încercări de unire în sec. XI-XIV*

Cu toate că raporturile dintre creştinii răsăriteni şi apuseni începu să se răcească încă înainte de 1054, totuşi dezbinarea reală nu s-a făc simţită decât mai târziu, mai ales în timpul şi în urma cruciadelor. „I cred că greşelile latinilor sunt aşa de multe şi atât de grave, încât poată motiva o schismă între Biserici”, spunea dintre răsăriteni Te filact al Bulgariei (f 1108), iar egumenul cunoscutei mânăstiri italie de la Monte Cassino, benedictinul Bruno de Segni spunea pe la 115 „Credem cu tărie că în ciuda tuturor diferenţelor de tradiţii şi de ol ceiuri, între Biserici poate exista o singură familie legată indisolu' de capul ei, Hristos, după care prin credinţă în El formează şi Biseri un singur trup”. La 1087 erau aduse la Bari moaştele Sfântului Nicol; iar un alt Nicolae, tot grec din Trani, va fi canonizat pe la anii 1100 papa Urban al II-lea (1088-1099). Pelerini latini, ruşi şi greci se înt neau nestingherit la Locurile Sfinte, iar în Athos continua să exis încă şi în sec. al XH-lea mânăstirea Amalfinezilor.

Are dreptate un istoric german (H. G. Beck) când spune că prii iritare au produs-o normanzii din sudul Italiei, mai ales din clipa care papii, începând cu Nicolae II (1059-1061), i-au răsplătit în 1060 moşii aflate până atunci în mâna bizantinilor, iar papa Grigorie al VII-1 (1073-1083) a făcut din normanzi un stat vasal al Scaunului Rom („monarhia sicula”). Se ştie, însă, că normanzii au nutrit pretutinde i

Capitol redactat de Pr. prof. T. Bodoqae.

Lanuri expansioniste şi colonialiste, încât era inevitabilă ciocnirea lor u bizantinii. In Sicilia şi în sudul Italiei, unde pe la anii 1000 existau proape 100 episcopate greceşti, normanzii au fost cei dintâi care au Şutat desfiinţarea tradiţiilor răsăritene. În spatele acestor acţiuni ale >r e de înţeles că se aflau papii, care, în Evul mediu, au urmărit des-inţarea oricăror tradiţii locale şi particulariste.

În 1071, anul marii înfrângeri a armatei bizantine conduse de îm~ aratul Roman al IV-lea Diogen (1067-1071) de către turci la Mant-kert, bizantinii au pierdut şi baza lor italiană de la Bari, ocupată de orma'nzi. Împăratul Mihail VII Dukas (1071-1078) a căutat atunci aropierea de papa Grigorie al VH-lea, cerându-i ajutor împotriva tur-lor. Papa s-a bucurat şi a făcut planul să căsătorească pe fiica princi-? Lui normand Robert Guiscard (1015-1083) cu fiul bazileului bizantin, jidindu-se că în chipul acesta se va face şi mai uşoară reunirea celor auă Biserici. Bizantinii se vede că n-au acceptat şi, deşi papa a anunţat regătirea unei cruciade, lucrurile au rămas nerezolvate din pricina ământărilor pentru învestitură (1076). Mai târziu, papa a excomunicat îiar pe împăraţii Nichifor Botaniatul (1078-1081) şi pe Alexios-omnen (1081-1118), pentru că se opuneau planurilor lui.

Se ştie că Grigore al VII-lea schiţase în celebrele sale puncte „Dic-tus papae” un mod cu totul nou de a vedea lucrurile. Potrivit acestor; deri, singur Scaunul Romei este ecumenic şi n-are nevoie de sinod, r în această calitate, el este deasupra puterii politice. Poate de aici rezultat şi atitudinea lui duplicitară în problema „întoarcerii grecilor”.

Când a urcat în Scaunul Roman (1088), papa Urban al II-lea a ri-cat împăratului bizantin excomunicarea, spunând împăratului Ale-os I Comnen că ar fi bucuros dacă ar fi pomenit în diptice la Bizanţ că nu ştie de ce au fost închise unele biserici latine în Constantinopol. Îpăratul a răspuns că în arhivele bizantine nu s-a păstrat nimic în gătură cu schisma, acţiunile din 1054 fiind mai mult o ceartă dintre itriarhul Mihail Cerularie (1043-1058) şi cardinalul Humbert. Sin-irele neînţelegeri, care s-ar putea aplana, ar fi de ordin liturgic. Cât iveşte faptul că papa nu-i pomenit în diptice, zice împăratul, faptul explică prin aceea că papa n-a trimis scrisorile irenice obişnuite, r bisericile latine închise în Constantinopol sunt numai cele normande, itriarhul grec, prin care s-a făcut în 1089 această corespondenţă a opus papei să-şi trimită scrisorile irenice însoţite de o mărturisire de edinţă şi atunci dipticele se vor pune din nou în funcţiune. Papa a spuns că chiar dacă s-ar acţiona „prin iconomie”, creştinătatea tot avea de câştigat, realizându-se unirea Bisericilor. Unirea nu s-a putut aliza, deoarece papa Urban al II-lea ceru împăratului bizantin recu-aşterea primatului papal.

În timp ce se desfăşurau luptele cruciadei I (1096-1099), papa ban II convoacă un sinod în 1098 la Bari, în sudul Italiei, la care au at parte şi episcopii greci din sudul Italiei; între cei prezenţi se afla cunoscutul teolog Anselm de Canterbury (f 1109), născut la Aosta, în ilia, fondatorul scolasticii. Nu ni s-au păstrat actele sinodului, dar scuţia s-a purtat mai ales asupra lui Filioque, despre care Anselm a rbit atât de elocvent încât papa a spus că pronunţă excomunicarea împotriva celor ce n-ar crede aşa. Se pare că de acum parte din episcopi greci din Italia („italo-grecii”) s-au unit cu Roma. Era o unire parţiala care nu angaja Biserica Ortodoxă.

Tratativele de unire au continuat între împăratul Alexios I Comner şi papa Pascal al II-lea (1099-1118).

Din cauza jafurilor făcute de normanzi pe teritoriul Imperiulu bizantin, ura confesională dintre greci şi latini s-a mărit. Latinii aroganţi numeau pe greci schismatici, eretici şi duşmani ai creştinătăţii considerându-i o piedică în calea cruciaţilor pentru eliberarea Sfântulu Mormânt.

Boemond, ducele normanzilor, care devenise din 1098 principe Antiohiei, cu autorizarea papei Pascal al II-lea, colindă în 1105 Europî apuseană pentru a organiza o expediţie contra Bizanţului, oferind pape unirea Bisericilor, prin supunerea politică a grecilor, cucerind Con-stantinopolul.

Prin răsunătoarea înfrângere a normanzilor la Dyrrachion (1107- 1108), în Epir, povestită de scriitoarea bizantină Ana Comnem (1083-1148), în Alexiada ei, Boemond încheie o pace umilitoare ci tatăl ei, Alexios I Comnen, încât politica antibizantină, normandă ş papală, fu compromisă pentru mult timp.

În 1113, împăratul Alexios I Comnen a oferit papei Pascal al Il-le; (1106-1125) protecţia sa, în urma maltratării şi arestării de către Henrii al V-lea, împăratul Germaniei, spunându-i eufemistic că ar fi ferici să primească pentru el sau pentru fiul său coroana din mâna lui. S< înfiripă un plan de reunire a Bisericilor. Papa a scris împăratului Ale xios I Comnen că „primul drum spre unire mi se pare recunoaştere; de către patriarhul constantinopolitan a primatului şi respectului datora scaunului Apostolic”. Celelalte deosebiri dogmatice şi liturgice nu s< pot înlătura decât după unirea cu capul Bisericii. La discuţiile purtaţi s-au distins din partea latinilor Petru Hrisolanul sau Grossolan, arhi episcopul Milanului, iar dintre greci, egumenul mânăstirii Ganu, Ioai Furnis şi mitropolitul de Niceea, Eustaţiu. Teologi şi canonişti celebr greci din secolul al XH-lea, Eftimie Zigabenul, Nicolae episcop di Metond în Peloponez, Ioan Zonaras, au combătut părerile latinilor. L; discuţii a fost de faţă şi împăratul. Fiul şi succesorul împăratului Ale xios I Comnen, Ioan al II-lea Comnen (1118-1143) intră în legături ci papii Calist II (1119-1124), Honoriu II (1124-1130) şi Inocenţiu I (1130-1143) în vederea unirii celor două Biserici, dar tratativele n-ai dat roadele aşteptate.

Ioan al II-lea Comnen începu tratative de unire şi cu împăratu german Lothar al III-lea (1125-1137), pentru că politica agresivă lui Roger al II-lea de Sicilia (1101-1156) devenea periculoasă pen tru amândoi.

În 1135, germanii au trimis la Constantinopol cu treburi diplomatic pe episcopul Anselm de Havelberg şi, între altele, s-au angajat discuţi publice în bisericile Sfânta Ierna şi Sfânta Sofia despre Filioque, azim şi primat. Discuţiile au fost liniştite, senine. Dintre bizantini a vorbi arhiepiscopul Nichita de Nicomidia. S-a propus ca problemele să fi hotărâte prin sinod.

În 1155, papa Adrian al IV-lea (1154-1159) a trimis la Constantinopol împuterniciţi pentru a trata unirea cu grecii. Din scrisoarea papei reiese că el avea greutăţi cu normanzii şi cu Friederich Barbarossa, de aceea face aluzii la greci să fie ei mai înţelegători, scriindu-le: „Fiii Bisericii s-au îndepărtat de ascultarea mamei din clipa în care s-au despărţit de Scaunul Papal. Să ne grăbim s-aducem din nou pe fii la Biserică, să găsim drahma cea pierdută şi oaia cea rătăcită… Toţi să se întoarcă la turma Sfântului Petru”. In acelaşi an, arhiepiscopul Vasile de Ohrida, în numele bizantinilor, răspundea: „Te-am auzit chemându-ne la Tine., dar ce legătură are cu noi parabola despre oaia cea rătăcită şi despre drahma cea pierdută, Prea Sfinţite Papă? Căci noi nu ne socotim căzuţi de la adevăr. Înger din cer de ar veni şi ar propovădui altfel, anatema să fie, căci nu ştiu altă temelie pusă decât pe Hristos şi Biserica Lui”.

În 1166, Manuil I Comnen (1143-1180) intră şi el în legătură cu papa Alexandru III (1159-1181). Trimişii papei au declarat că cer de la bizantini doar recunoaşterea primatului şi pomenirea papei la Liturghie. Dintre greci a răspuns patriarhul Mihail III Anhialos, care ai declarat că „papa nu-i nici primul dintre arhierei, nici judecător pentru I alţii, ci e doar o oaie şi încă una care are nevoie de doctor”. Tot similar se exprima şi un sinod din Constantinopol din 1169 şi asta într-o vreme | când Manuil ducea politică filo-apuseană notorie.

Imitând cibiceiuri apusene, luându-şi amândouă soţiile din Apus, Manuil mergea cu gândul până acolo că voia să readucă Italia sub ascultarea Bizanţului, cum a fost pe vremea lui Justinian. Prefera să fie încoronat de papă ca singur împărat legitim, numai să nu câştige acest titlu rivalul său Friedrich I Barbarossa (1152-1190). De aceea a trimis şi bani şi trupe în Italia, reuşind să învingă pe împăratul german la Pavia (1176).

Poporul revoltat s-a răsculat în 1182 şi a masacrat pe latini, incen-diindu-le bisericile din Constantinopol. Ca ripostă a acestui fapt trebuie socotit masacrul făcut de normanzi în 1185, în Tesalonic. In legătură cu acest masacru istoricul şi teologul Nichita Choniates (f 1211) declară că „între noi şi latini s-a săpat o prăpastie de ură atât de mare, încât nici în suflete nu ne mai putem împăca, deşi în exterior cenvenim cu ei”.

În anul 1199, împăratul Bizanţului Alexios al III-lea (1195-1203) scria celui mai mare dintre papi, Inocenţiu al III-lea (1198-1216), că singurele puteri universale sunt Biserica romană şi Imperiul bizantin al lui Justinian; totuşi puterea spirituală e subordonată celei imperiale. Papa a ripostat, spunând că puterea spirituală depăşeşte pe cea imperială în chipul în care lumina soarelui întrece pe a lunii. In corespondenţa dintre Inocenţiu al III-lea şi patriarhul Ioan al X-lea Kamateros (1198-1206), acesta din urmă declara că nu Biserica Răsăriteană este aceea care a introdus schimbări în doctrină şi cult şi că în nici un caz nu Roma este mama Bisericilor, ci Ierusalimul. Papa îl face atent (şi pe el ca şi pe împăratul Alexios al IV-lea) că dacă nu se dovedesc respectuoşi şi nu vor lucra pentru unirea Bisericilor, aşa cum doreşte şi împăratul grec, atunci să ştie că papa va lucra el însuşi împotriva lui şi a Bisericii lui. De aceea nu-i de mirare că îndată după „gigantica nebunie” din 1204 adevărata atitudine a papei e greu de aprecj volta faţă de „grozavele prădăciuni”, ori bucuria că „nou născi] periu revine la unire ca altădată Efraim la Iuda”? Din 1208 Pi Ecumenică, fiind alungată din Constantinopol de cavalerii latinii ciadei a IV-a, şi-a stabilit reşedinţa la Niceea, capitala Imperiu de Niceea, unde a funcţionat până la 1261.

E adevărat că mândria bizantină a fost lovită tocmai în ini înfiinţarea Imperiului latin de răsărit (1204-1261). In locul patr ecumenic veneţienii au ales un patriarh latin în persoana lui To rosini, spre marele scandal al clericilor şi credincioşilor greci, du-se astfel neînţelegerea şi ura dintre greci şi latini. Dar reg şi reorganizarea rezistenţei în centrele de la Niceea, de la Tr şi din Epir vor dovedi în curând că, deşi îngenuncheat, statul biza şi-a spus ultimul cuvânt. Trebuie subliniat faptul că de acum orice manifestare bizantină, fie culturală, fie bisericească sau cr litică, începe să poarte un timbru de patriotism. O fraternizare sai o apropiere crescândă între toate statele ortodoxe se observă uşi gătind parcă pe ortodocşii din Balcani pentru cei 500 de ani d< naţie otomană, în care credinţa şi Biserica Ortodoxă le va fi mare sprijin. Coroane regale oferite de papa Inocenţiu al III primit şi suveranii sârbi şi cei româno-bulgari şi rutenii şi arme la timpul potrivit ei vor reveni iarăşi la tradiţiile ortodoxe.

Unirea nu se putea face prin silnicie. Într-un canon al şi din 1215 papa lăsa liberă alegerea ritului şi limbii (constitutio în acelaşi timp au fost cazuri când călugării sau preoţii ortodoc: refuzau să dea declaraţie că recunosc pe papă drept cap al Bise: suferit temniţă, exil sau închiderea bisericilor.

În timpul Imperiului din Niceea (12G4-1261) s-au organ câteva ori tratative pe tema unirii Bisericilor. In ultimii ani de doi împăratului Teodor I Lascaris (1205-1222), acesta a propus ţinera sinod cu participarea celor patru patriarhi orientali, urmând ca ho să fie prezentate spre ratificare papei de la Roma. In ultimul m unul din episcopii ortodocşi care a luat parte la consfătuire şi-a se opinia, denunţând orice colaborare cu latinii şi cerând chiar alu acestora din Constantinopol.

Între 1232-1254, sub Ioan III Dukas-Vatatzes (1222-125' ţinut trei sinoade „unioniste” la Niceea. Regele Ierusalimului, < narul Jean de Brienne, a sosit în acest scop la Constantinopol, x mers şi patriarhul Gherman II de Niceea (1222-1240). Mai erau < şi doi călugări franciscani şi doi dominicani. Patriarhul grec le-a h un mesaj în care deplângea „sfâşierea cămăşii lui Hristos, nu din] unor militari, ci de către conducătorul Bisericii latine… Recunoaşi papa are primat apostolic, dar dacă ne uităm în oglinda Script a Tradiţiei, fiecare putem trage învăţătura cuvenită”. La rândul lui Grigorie al IX-lea (1228-1241) afirma că Petru a avut primat toţi Apostolii, iar papa peste toată lumea. Biserica greacă a fost sită pentru că s-a despărţit. Până la urmă grecii au spus că re< azima dacă apusenii renunţă la Filioque. Apusenii răspunseră g 3 – Istoria Bisericească Universală Voi. II le îngăduie doar să nu recite Filioque în Biserică. N-au cedat în fond unii, nici alţii şi au plecat cu toţii fără rezultat. La o altă întrunire discutat şi despre purgatoriu, iar la ultima, unde s-a discutat despre cederea „prin Fiul”, împăratul ceru retrocedarea Constantinopolului, u la care a consimţit şi papa Inocenţiu IV (1243-1254). Totuşi dis-ile au rămas fără urmări pentru că în 1254 au murit şi papa şi îm-atul. De asemenea, n-au dus la nici un rezultat nici tratativele de re purtate în 1256 de papa Alexandru al IV-lea (1254-1261) la Ni-i, în timpul împăratului Teodor al II-lea Lascaris (1254-1258). La 15 august 1261, împăratul Mihail al VUI-lea Paleologul ii 1282) recuceri fără dificultate capitala bizantină şi intră apoi în ative de unire bisericească şi cu papii Clement al IV-lea (1265-1268) Prigorie al X-lea (1271-1276) pentru a evita formarea unei noi coa-politice contra Bizanţului.

În acest timp, sporeşte contra grecilor polemica marilor teologi apu-Toma de Aquino (1274) şi Bonaventura (1274), care îşi puseră toată iţa lor teologică pentru combaterea a ceea ce ei numeau „erorile: ilor” = errores graecorum. Mihail al VIII-lea, după ce 1-a izgonit 3aldouin al II-lea (1228-1261), ultimul rege latin în Bizanţ, trebuia upte împotriva războinicului Carol de Anjou (1226-1285), care se ngajează cu operaţiuni militare împotriva Bizanţului, în Epir şi în ponez, ca să-şi recapete teritoriile la care râvniseră două sute de ani cesorii săi, normanzii din Italia sudică. Carol îşi formase şi un sis-de alianţe, care urmau să prindă ca în cleşte pe împăratul bizantin, că acestuia nu îi rămânea altceva decât să se apropie de papă prin ea Bisericilor, pentru ca astfel să poată dejuca planurile cotropitoPrintr-o manevră dibace, Mihail al VIII-lea Paleologul reuşi să ie alianţa regelui Petru III de Aragon (1276-1281), rivalul lui Carol ^. Njou, apoi pe a regelui Ungariei, pe a cărui fiică o va primi de, în sfârşit, pe genovezi, care deveniseră cei mai puternici negustsri emii. Dar cea mai redutabilă armă i-a fost colaborarea cu papa Gri-: al X-lea care nu cerea decât ca grecii să recunoască primatul papal, sul Filioque (fie chiar şi cu formula „prin Fiul”), precum şi să po-? Ască numele papei la Liturghie. Era vorba deci mai curând de o! „prin iconomie”, potrivit căreia împăratul făgăduia să recunoască arul catolic, nimic mai mult. Procedura era unică în istoria încer->r de unire şi s-a dovedit a fi fost o greşeală imensă din partea papei, aentru aceasta trebuiau pregătiri.

N interior, împăratul s-a izbit de o puternică opoziţie mai iin partea partidei zeiote în frunte cu Patriarhul Iosif (1266-1275; -1283), care nu voia să recunoască primatul papei şi nici adaosul lue şi care puse pe hartofilaxul Ioan Beccos să prezinte într-un stu-lovezile adevărului ortodox. Beccos ajunge la concluzia că latinii îretici. Împăratul ceru şi părerea marelui învăţat Nikifer Vlemide 72) cât şi a lui Nichita de Maronea care au răspuns că deosebirile î cele două Biserici nu sunt atât de mari după cum s-ar părea. In tă situaţie împăratul aruncă în temniţă pe Ioan Beccos care după mp răspunse şi el în sensul lui N. Vlemides. Atunci împăratul se adresă din nou clerului şi poporului spunând că unirea este de mare folos pentru Imperiu, iar cele trei puncte: primatul, dreptul de a primi apeluri şi pomenirea numelui papei la rugăciuni sunt mai mult nominale, papa nu va veni aici să controleze ori să judece, iar pomenirea papei s-ar face numai în biserica imperială şi în catedrala patriarhală. In urma acestui apel singurul care n-a vrut să cedeze a fost patriarhul, căruia împăratul i-a spus să lase lucrurile în seama lui şi, dacă va fi reuşit să facă unirea, urma să demisioneze, iar dacă nu, să rămână în scaun mai departe. Cei trei delegaţi care au plecat la Lyon – unde s-a ţinut un al doilea sinod „ecumenic” – erau fostul patriarh Gherman al III-lea (1265-1266), apoi ministrul Gheorghe Acropolitul şi mitropolitul Teofan de Niceea. Ei au sosit după ce sinodul dezbătuse problema Filioque şi nici n-au mai intrat în Biserică şi în discuţie, ci s-a citit la 6 iulie 1274 doar mesajul împăratului în legătură cu problemele amintite. Ei n-au semnat nici un act, ci au depus doar jurământul cerut şi au rostit în biserică Crezul fără adaosul Filioque, semn că într-adevăr nu se cere ţi recunoaşterea formală a lui. In felul acesta, în 1275, Carol de Anjou a încheiat armistiţiu cu împăratul bizantin şi lucrurile păreau aplanate.

Unioniştii erau puţini în Bizanţ, mai ales rude de-ale împăratului şi câţiva demnitari. Din partida ortodoxă mulţi au fost închişi sau exilaţi, cu toate că unele izvoare spun că însuşi împăratul îi vizita şi-i mângâia, spunându-le că ceea ce s-a făcut a fost ceva formal. Alte izvoare arată că însăşi sora împăratului ar fi declarat înainte de a pleca la soţul său în Bulgaria: „mai bine piară Imperiul fratelui meu decât curăţia credinţei!”. După cercetări mai noi, măsurile de persecuţie contra ortodocşilor de la Athos şi din alte locuri nu s-au aplicat întocmai. Intre timp deveni patriarh Ioan Beccos favorabil unirii, dar împotriva lui se pronunţă o sentinţă de excomunicare la un sinod din Tesalia. După moartea papei_ Grigorie al X-lea (f 1276) primejdia pentru Bizanţ s-a ivit din nou. Împăratul a fost acuzat că n-a aplicat decât de formă hotărârile, de aceea în 1281 el a fost excomunicat de papa Martin al IV-lea (1281-1285). De altfel, un cardinal fusese trimis să controleze aplicarea celor hotărâte. In 1282 Mihai al VUI-lea avu bucuria să constate înlăturarea primejdiei datorită „vesperelor siciliene” din 31 martie, în lunea Paştilor, la care contribuise împreună cu Petru III de Aragon şi cu încurajarea papei. In acelaşi an, în care Mihail VIII muri, el fu excomunicat şi de către bizantini. Aşa s-a încheiat veacul al XlII-lea într-o atmosferă apăsătoare cum arareori a mai avut loc în Bizanţ.

Reacţia contra unirii sub Andronic al II-lea (1282-1328) a dus la denunţarea ei oficială, la înlăturarea şi întemniţarea patriarhului Ioan Beccos – care a murit maltratat – şi a aderenţilor lui. De acum, la graniţele Imperiului apare şi primejdia turcilor otomani, pe lângă primejdia sârbă. Se fac simţite şi fenomenele de disoluţie interioară, datorită procesului de acaparare feudală, pe care împăratul n-o poate opri. Fiul şi urmaşul lui Mihail al VlII-lea, Andronic al II-lea, n-a îndrăznit să-1 înmormânteze cu onoruri împărăteşti pe tatăl său, fiind silit să declare că el n-a aderat şi nu va adera la unire cu latinii. Războaiele civile ameninţau. In această situaţie, el şi urmaşii lui au fost nevoiţi să întrearindă noi acţiuni unioniste, mai ales că acum papii le trimiteau somaţii ie supunere imediată. Bizantinii se agăţau ca disperaţi de vechile speranţe că Apusul le-ar putea trimite ajutor armat.

' în 1339, împăratul Andronic al III-lea (1328-1341) a trimis la Avignon, în Franţa, unde se afla pe atunci curtea papală, o ambasadă xmdusă de călugărul Varlaam (f 1350), originar din sudul Italiei. El s-a iovedit un slab unionist şi slab diplomat. Când apusenii i-au spus că ror întâi să vadă semnăturile răsăritenilor, el a răspuns că grecii nu loresc unire bisericească, ci numai ajutor militar. Să vină întâi ajutorul 1 apoi se vor uni. Papa şi-a exprimat temerea că, după ce vor primi ijutor, grecii vor uita făgăduiala. Niciuna din cele două partide nu voia ă cedeze, temându-se să nu fie amăgită de cealaltă. Varlaam susţinea: ă singura cale potrivită pentru unire este convocarea unui sinod care să lecidă unirea; până atunci să se cultive relaţii frăţeşti şi să nu se între-irindă acţiuni de subminare prin cruciade anti-schismatice. Papa a răs-luns că nu-i nici indicat, nici timp pentru discuţii şi tergiversări. Grecii rebuie să ştie că numai la latini se află adevărul. In sensul acesta a cris papa şi regelui francez Filip al II-lea de Valois (1328-1350), în-emnându-1 să nu acorde ajutor răsăritenilor. Varlaam s-a întors fără ici un rezultat. Apusul era dezbinat, Franţa se afla în războiul de o ută de ani (1338-1453) cu Anglia, iar feudalii apuseni numai la astfel e probleme nu se gândeau.