Ioan Ramurean Si Milan Sesam

Portugalia fusese eliberată de sub mauri la 1147 de către cruciaţi, şi de atunci ţara se dezvoltă continuu, ajungând, mai ales în veacul XV, să întreprindă mari expediţii de navigaţie. In 1480, celebrul navigator portughez Bartolomeo Diaz reuşi să înconjoare Africa pe la Capul Bunei Speranţe.

Dintre ţările nordice, Danemarca pare a ii ajuns mai repede la o înflorire economică şi spirituală, reuşind să încheie pe la 1397, sub egida reginei Margareta (1353-1412), o uniune personală a celor trei ţări nordice: Danemarca, Norvegia, Suedia. Episcopiile de Lund (1104) pentru Danemarca, Trandhiem (1152) pentru Norvegia şi Uppsala (1164) pentru Suedia, erau principalele centre de unde se va coordona viaţa bisericească şi misionară peste întreaga regiune baltică şi până în Islanda şi Groelanda.

2. În ce priveşte opera misionară desfăşurată în această perioadă, trebuie spus că, spre deosebire de perioadele anterioare, rezultatele sunt mult mai modeste. Desigur, una din cauzele obiective sunt invaziile popoarelor turanice, în urma cărora oraşe şi sate întregi din Siria şi Asia Mică au trecut la Islamism. Vina o poartă de multe ori creştinii. Pe la 1100, locuitorii ortodocşi din părţile Smirnei au sărit în ajutorul emirului turc Tzachas la construirea flotei care să pornească împotriva Bizanţului pentru că acesta îi exploatase prea crunt. Pe de altă parte, intoleranţa cruciaţilor latini faţă de ierarhia ortodoxă a creat şi ea i reacţii. In Georgia, islamizarea n-a prins teren pentru că, începând cu anull 1100, regii locali au reuşit să apere Ortodoxia şi tradiţiile ecumenice erau vii.

S-a afirmat adeseori că activitatea misionară bizantină s-a desfăşurat în strânsă legătură cu opera de culturalizare a „semi-barbarilor” de la graniţele Imperiului, operă care nu totdeauna a fost urmată de convertire la creştinism, dar care a reuşit să creeze veacuri de-a rândul o comunitate de interese, atitudini de loialitate şi de colaborare caj într-un „Cornmonwealth”. De cele mai multe ori însă supremaţia culturală era aceea care ducea la creştinare. Asanarea unor terenuri mlăştinoase, ca pe vremuri, în Georgia, defrişarea de către călugării ruşii a terenurilor nordice împădurite şi apoi crearea unor adevărate coloni^ sau „slobozii” de ţărani şi chiar de negustori, care vor comercializE apoi sarea la Marea Albă, sunt numai două din modurile cunoscute îr

2 se desfăşura activitatea misionară în spaţiul popoarelor ortodoxe, rămâne ca un fapt de mare importanţă socială opera acestor călugări nânăstirilor din „Tebaida Nordului” în frunte cu stareţii Savatie şi ima, care între 1429-1479 vor duce şi muncă de colonizare, dar e creştinare a acestui Nord îndepărtat.

Dacă în perioada anterioară Biserica rusească avea ca limite scau-; episcopale de la Bielgorod pe Doneţ şi Rostov pe Don, la sud şi: rit, Vladimir Volinsk spre vest şi Novgorod spre nord, acum teri-jl se va lărgi spre nord-est până dincolo de Urali, fiind încreştinaţi ecolul al XlII-lea ciuzii şi carelii, apoi în secolul al XlV-lea, fermii rianii.

Tot în veacul al XlII-lea s-a activat şi la convertirea lituanilor, al r mare principe Mindovg a fost botezat de preoţi ortodocşi în 1246. In urma presiunii politice şi militare a cavalerilor teutoni, dovg trece la rit latin, în 1252, fapt pentru care papa Inocenţiu ^-lea (1243-1254) îi trimite coroană regală şi un episcop. Celelalte ¦ ale marelui principe rămăseseră însă împărţite, parte ortodocşi oritatea), parte păgâni. Însuşi Mindovg a revenit la păgânism. Şi-a a rămas nedecisă timp de 100 de ani. Din pricina presiunii tot mari a cercurilor catolice poloneze, unii din prinţii lituani, Teodor itovici (f 1394), emigra la Muncaci (1354), iar Gheorghe (Iuri) jtovici emigra în Moldova. In fine, la 4 martie 1386, alt prinţ lituan, islav V Iagiello (1386-1434), prin căsătoria lui cu Hedwiga, moş-oarea tronului Poloniei, uni Lituania cu Polonia şi oficializa astfel latin în cele două ţări, introducând un regim de grea apăsare u populaţia rămasă încă ortodoxă.

Merită să fie amintită aici şi iniţiativa bizantină de sprijinire a nţei ortodoxe în statul tătărăsc din Persia, condus de marele han gu (1217-1265), cu care împăratul Mihail al VUI-lea Paleologul

— 1282) s-a legat într-o coaliţie de apărare împotriva planurilor isioniste ale cruciaţilor. In 1258, Hulagu-han cucereşte şi distruge adul. Soţia lui Hulagu era o nestoriană evlavioasă, care apăra nismul şi pentru care hanul însuşi a construit o capelă mobilă, putea s-o însoţească oriunde ar fi avut ea nevoie pentru a-şi face iunile în dangătul clopotelor. Hanul, care era fratele lui Gingis-han

— 1227), s-a arătat indulgent şi a primit un episcop creştin la Ta-

— 1265). Mai târziu au intrat în acţiune şi aici cruciaţii, desnd o oarecare activitate care a dus la înfiinţarea câtorva episcopii

: e, în frunte cu cea de la Sultanieh.

I lucrare de mai lungă durată şi de o excepţională vitalitate a ea desfăşurată de nestorieni care trăiau în Persia de sute de ani e au reuşit să convertească chiar un prinţ tătar cu tribul său iţii) din sudul lacului Baical, vasal al Imperiului chinez (1145). Îarii nestorieni au activat până în India şi în China, numărul patelor şi mânăstirilor în aceste extinse regiuni fiind impresionant pe 100). Din nefericire, comunităţile din spaţiul mongol au fost iţate curând, după 1210, de către Ginghis-han, iar după 1368, di-Ming a persecutat atât pe mongoli cât şi pe nestorieni şi pe ii care înfiinţaseră, mai ales prin călugării minoriţi ca Ioan de

Monte Corvino (f 1330) şi alţii, mai multe episcopii, între 1300-13f In felul acesta singurele regiuni unde s-au mai păstrat comunităţi ere tine mai puternice au fost vechile patrii: Mesopotamia (= Irak) Persia (= Iran), dar şi aici propaganda latină i-a dezbinat spre sil şitul perioadei. Zvonul despre reuşita convertirilor lor printre tătari chinezi a popularizat aproape legendar două nume, al „presbiterul Ioan” (Ovangham) şi al negustorului veneţian Marco Polo (f 132; cel care a deschis drumul comerţului spre China.

Dintre iniţiativele de convertire, care au fost mult apreciate timpul lor, amintim pe cea întreţinută de franciscani şi dominicani, pri tre musulmanii din Asia Mică şi Africa de Nord, iniţiativă care a d naştere şi la o serie de studii preţioase asupra Islamismului. Indeose franciscanul Raimund Lullus, ucis cu pietre în Tunisia în 1316, orgi nizase în insula Mallorca un seminar de limbi orientale şi preconiza: o metodă specială pentru convertirea arabilor (ars lullica). Întrucât în legile islamice interzic orice activitate misionară creştină printre ei, r zultatul între musulmani a fost redus.

Biserica de Apus a mai desfăşurat, în această perioadă, o febri activitate pentru convertirea ţărilor şi popoarelor din bazinul Mării Ba tice. Dar şi aici, poate mai mult decât în alte părţi, activitatea mision; rilor latini era inspirată de dictonul augustinian „compelle intrare (= sileşte-i să intre), folosindu-se din plin de forţa seculară şi politic tipică Evului mediu. Opera era apreciată ca o „dilatatio imperii chrii tiani” prin spadă şi cuvânt, predicată şi realizată de cavaleri înarmai

La slavii de peste Elba (venzi, vilţi, sorbi, obotriţi) şi în insa Riigen s-a lucrat sub deviza „moarte sau botez”, aşa cum indicase mare predicator al cruciadei a Ii-a Bernard de Clairvaux (f 1153). Şi-a d; contribuţia şi Vicelin, episcop de Oldenburg (f 1154), prin înfiinţare unei abaţii lângă Liibbek (Neumiinster), dar partea principală revir marilor duci Henric Leul (f 1262) al Saxoniei şi Albrecht Ursul, car după 1159, au colonizat în aceste părţi oameni devotaţi din Ţările d Jos, desigur după ce au -înlăturat sau îngenuncheat pe indigeni.

La convertirea pruşilor din răsăritul Vistulei s-a lucrat şi mai du Intre ei activaseră mai mulţi misionari între care călugărul cistercia Cristian, pe care papa Inocenţiu al III-lea (1198-1216) îl hirotonis episcop în 1215. Când localnicii au simţit că odată cu încreştinarea urm să se aducă şi colonişti polonezi în pământul lor, şi aşa destul de sărai oamenii s-au revoltat atât de vehement îneât au distrus şi devastai totu Atunci intervine feudalul locului, ducele Conrad de Mazovia, care, d teama răsculaţilor, cheamă pe „cavalerii teutoni” aflaţi pe atunci î Ţara Bârsei (1226). Marele maestru al ordinului, Herman de Salza, obţinut de la papa Grigorie al IX-lea (1227-1241) şi de la împăratu german Friederich al II-lea (1215-1250) promisiunea că teritoriile cu cerite de el vor fi proprietate a ordinului teuton. Asigurându-şi şi con cursul cavalerilor spadei, care acţionau în acelaşi sens în Letonia, teu tonii au ocupat sistematic, milităreşte, bucată cu bucată, întreg ţinutu colonizându-1 cu forţe noi, după ce au exterminat pe cei mai mult indigeni. Lupta a durat vreo 50 de ani. Cavalerii deveniseră o forţă d îut chiar pentru regatul Poloniei, care în 1410 a fost nevoit să ducă boi crunt cu ei. Domnul Moldovei Alexandru cel Bun (1400-1432) at ajutor Poloniei contra cavalerilor teutoni în lupta de la Griinwald,

15 iulie 1410, şi în lupta de la Marienburg din 1422. Abia în 1466 alerii teutoni au fost obligaţi să cedeze statului polonez partea apună a Prusiei, iar în 1525 şi pe cea răsăriteană.

În Letonia, din 1225, scaunelor episcopale din Dorpat şi Riga li s-a rdat statut princiar, cu castele şi moşii întinse. Poftele feudale au vocat conflicte atât de mari între episcopul de Riga, cavalerii spadei mrghezia oraşului Riga, încât papa a trebuit să intervină, ameninţând interdictul şi împărţind fiecărei părţi o treime din venituri. Scaunul scopal din Reval era supus Mitropoliei din Lund, în sudul Suediei.

Tot cu arma a fost introdus creştinismul şi în Finlanda de către ele suedez Henric al IX-lea cel Sfânt (1157). Preoţii erau hirotoniţi arhiepiscopul din Uppsala. Abia pe la sfârşitul secolului al XlII-lea generalizat creştinismul în întreaga ţară. În partea ei răsăriteană lulaţia cunoscuse şi misionari ortodocşi, care întemeiaseră un centru evanghelizare la mânăstirea Valaamo, pe ţărmul lacului Ladoga (în-utul secolului al XlII-lea). Ceva mai târziu se convertesc şi laponii 70-1335).

R. F„ssier, Le moyen ăge t. 1. Les mondes nouveaux (350-950); t. 2. L'eveil l'Europe (950-1250); t. 3. Le temps de crise (1250-1550), Paris, 1Q82-1983; Zimmermann, Das Papsttum im Mittelalter. Eine Papstgeschichie im Spiegel der oriographie. Mit einem Verzeichnis der Păpste vom IV<- bis zum XV. Jahr-iert, Stuttgart, 1981; Idem, Der Canossangang von 2077, vJirkungen und Wirk-keit, Wiesbaden, 1975; E. Perroy, Etudes d'histoire medievale, Paris, 1979, 820 p.; Tierney, Church Law and Constituţional thought în the Middle Ages, London, i; J. le Goff, Pour un autre Moyen Age. Temps, travail et culture en Occident, s, 1977; Idem, Civilizaţia Occidentului medieval, trad. Şi note de Măria Holban, ureşti, 1970; J. Richard, Orient et Occident au Moyen Age. Contacts et relations -XV s.), Londres, 1976; Helene Ahrweiler, L'ideologie politique de l'empire mtin, Paris, 1975; Deny Hay, L'Europe au XIV-e et XV-e siecle. Traduit de glais par Francoise et Georges Ruhlmann et Jean Tamagnam (Histoire de rope, t. V), Paris, 1972; M. D. Knowles-D. Obolensky, Le Moyen Age -1500), trad. De l'anglais par. L. Jezequel, Nouvelle histoire de l'Eglise sous: irection de L.- J. Rougier, R. Aubert, M. D. Knowles, t. II, Paris, 1968; F. Kempf, G. Beck, E. Evvig, J.- A. Jongmann, Die Mitt. Elalterliche Kirche, Freiburg im sgau, 1966; B. Moeller, Spătmittelalter (Die Kirche în ihrer Geschichte, II), tingen, 1966; M. Şesan, Die Orthodoxe Kirche von Jahre 1054 bis heutzutage, Le monde religieux”, t. 30, Ziirich, 1969, p. 75-129.

George Evcry, The Byzantine Patriarchate 453-1204, London, 1962; G. Stockle, chichte der Slavenmission (Col. Die Kirche în ihrer Geschichte), Gottingen, 1961; Pirenne, Histoire de l'Europe des invasions au XV-e siecle, Bruxelles, 1958; flise et les Englises. IVeuf „siecles de douloureuse şeparation entre l'Orient et cident, t. I-II, Chevetogne, 1954; M. Bloch, La societe ieodale, 1 voi., 2-e ed., s, 1949; Ch. Diehl – G. Marchais, Histoire du Moyen Age (col. Glotz IX, 1).

L'Europe orientale de 1081-3453, Paris, 1936-1945; A. Fliche – V. Martin, oire de l'Eglise depuis les orlgines ă nos jours, voi. XI-XV, Paris, 1937-1939; [. Fliche, La chretiente medievale (395-1254) (Histoire du monde par E. Ca-jnac, t. VII), Paris, 1929.

* Bibliografie întocmită de Pr. prof. T. Bodogae şi Pr. prof. I. Rămureanu.

Pentru imperiul mongol, L. Kehren, Tamerlan Paris, 1979 j J. A. Boyle, Th Mongol World Empire (1206-1370), London, 1977; Pr. prof. I. Pulpea-Rămureanu, recenzie la lucrarea: B. D. Grecov-A. I. Iacubovschi, Hoarda de Aur şi decăderea ei, Bucureşti, 1953, în „Ortodoxia”, VI, 1954, nr. 1, p. 130-142.

În limba română: N. Iorga, Istoria vieţii bizantine, trad. De Măria Holban, Bucureşti, 1974; Ch. Diehl, Figuri bizantine. Marile probleme ale Imperiului bizantin, trad. De I. Zarea, I-II, Bucureşti, 1969; Eug. Popovici, Istoria bisericeasca universală, ed. A Ii-a, voi. 111, Bucureşti, 1927.

Cruciadele *

Descriind sosirea la Constantinopol a cruciaţilor, începând cu var; anului 1096, Ana Comnena (1083-1148) relata că tatăl său Alexi (1081-1118) nici nu avusese destul răgaz să se odihnească după luptei împotriva pecenegilor şi cumanilor, când a auzit vestea neliniştitaar< că se apropie sosirea unor contingente numeroase de armate france ş că, până să sosească ele, mulţimi nesfârşite de oameni neînarmaţi „m numeroşi decât grăunţele de nisip şi decât stelele” curg ca nişte fluvi peste Dacii şi peste Balcani, ca un nor de lăcuste spre capitala Bizan ţului. Nimeni nu-şi mai aminteşte, se spune mai departe, să fi văzu vreodată o dislocare de atât de numeroase mu'lţimi de bărbaţi şi de fe mei, din care, într-adevăr, cei mai simpli erau minaţi de dorinţa de se închina la Mormântul Domnului, dar alţii n-aveau alt plan şi alt speranţă decât de a pune cumva mâna pe bogăţiile Orientului şi ms ales ale capitalei bizantine.

Cruciadele sunt un fenomen complex, tipic epocii feudale a Evul mediu. Pe de o parte, papalitatea care va iniţia şi organiza toate aces acţiuni a urmărit realizarea dominaţiei sale spirituale peste întreaj creştinătate, potrivit teoriilor teocratice ajunse în aceste veacuri la ci mai înaltă culme. Din ideea de dreptate şi de ordine creştină, de cai se simţeau responsabili papii şi toţi ierarhii Bisericii Romano-Catolic aşa cum înţelegeau lucrurile în primul mileniu scriitori ca Augusti (f 430) sau Salvian de Marsilia (f după 480), papii vor propovăd acum idei tot mai extremiste, ca acelea de „vicarius Christi”, de „ biter mundi”, în loc să ascu'lte de obiecţiunea abatelui Bernard Clairvaux (f 1153), care recomanda un primat al slujirii în locul cel al dominării: ministerium, non dominium. Caracterul moral al cruci delor va fi cu atât mai greu de justificat cu cât, în afară de crucia primă (1096-1099), în care, într-adevăr, au existat între cavalerii pe ticipanţi mulţi luptători de bună credinţă, s-a dovedit că celelalte e: pediţii urmăreau mai mult scopuri pământeşti şi materialiste, iar cr ciada a IV-a (1202-1204) a deviat în mod regretabil, ajungând să ocuj chiar Constantinopolul, capitala Imperiului bizantin.

Pe de altă parte, marii feudali apuseni căutau şi ei în Răsărit î fiinţarea unor state în care să domine independent, iar mica nobilir şi cavalerii urmăreau ocazii de luptă şi aventură răsplătite cu domei şi moşii, în orice caz mai rentabile decât le-ar fi avut acasă, unde mu îşi lichidaseră avutul pentru că nu mai puteau face faţă situaţiei d

¦ Capitol redactat de Pr. Prof. T. Bodogae şi Pr. Prof. I. Rămureanu.

— Istoria Bisericească Universală Voi. II.

Iricina deosebirii sociale şi economice dintre marii feudali, pe de o iarte, şi orăşeni şi ţărani, pe de altă parte. Cea mai bună sursă apu-eană pentru descrierea cruciadei întâi, Istoria cruciadelor, scrisă de ălugărul benedictin Quibert de Nogent (f 1124), informează că în rma foametei provocate de slabele recolte urmate una după alta, pre-ul grânelor a crescut atât de mult încât, din pricina speculei negustori-3r, sărăcimea consuma rădăcini şi ierburi sălbatice. In urma chemării 3 cruciade, lucrurile se vindeau pe nimic. Toţi căutau să-şi schimbe verea în bani ca să-i aibă pe drum.

Oraşele italiene au văzut în cruciade mijloace optime pentru întă-irea puterii lor economice şi pentru deschiderea de pieţe cât mai avan-îjoase. Tocmai acestor împrejurări favorabile şi altora similare, le dato-ează cetăţile italiene Veneţia, Genova, Amalfi, Milano, Florenţa şi alde ridicarea lor la rang de mari puteri comerciale. De asemenea, sta-JI normanzilor din sudul Italiei, sub conducerea lui Robert Guiscard e Sicilia (1015- f 1083), Bohemond de Tarent (f 1111), Tancred f 1112) sau Roger I, mare duce de Sicilia (1089-1101), au luptat cu latimă, cu tenacitate şi îndrăzneală de piraţi pentru a avea baze în) rient, sau pentru a fura specialişti şi metode noi spre a dezvolta şi în ara lor cultura viermilor de mătase.

Ţărănimea a participat numai la prima cruciadă şi a plecat mai Ies ca să scape de sarcinile feudale, care ajunseseră insuportabile, spe-înd că vor găsi pământ liber unde să-şi rostuiască alte gospodării. Ipoca cruciadelor coincide şi cu marile aşezări de populaţie germanică î regiunile din regatul feudal ungar.

După devastarea şi distrugerea, la 28 septembrie 1009, a Bisericii fântului Mormânt şi a Golgotei de către sultanul Egiptului Al Hakim? 96-1020), a urmat un timp mai liniştit în care pelerinajele au putut arecum continua. În schimb, atacurile populaţiilor beduine, cum a fost? 1 comis asupra celor aproape 10.000 de pelerini conduşi în 1065 de piscopul Giinther din Bambery, au creat o puternică impresie în con-tiinţa Europei. Situaţia s-a înrăutăţit şi mai mult odată cu cuceririle. Ircilor selgiucizi, care au distrus armata bizantină în lupta de la lantzikert din 19 august 1071. Cu trei ani înainte, turcii cuceriseră ezareea Capadociei, unde profanară mormântul Sfântului Vasile. In 378, turcii cuceriră Ierusalimul de la dinastia Fatimilor din Egipt (969- 171) pe care-1 păstrară până la 1098, când Oraşul Sfânt trecu din ou sub stăpânirea Egiptului. In 1086 turcii au pus stăpânire asupra ntiohiei, comiţând şi acolo tot felul de atrocităţi.

În urma mai multor apeluri pentru ajutor împotriva pecenegilor selgiucizilor, Alexios Comnenul primi făgăduinţa din partea contelui obert de Fiandra, în 1090, când acesta trecu prin Bizanţ, cu ocazia nui pelerinaj în Ierusalim, şi îi făcu jurământ de vasalitate, că-i va

¦imite un detaşament de 500 de cavaleri.

Cruciada I (1096-1099). Împăratul Bizanţului Alexios I Comnen 081-1118), în speranţa că va recuceri Asia Mică de la turci, s-a Iresat în 1095 papei Urban al II-lea (1088-1099), cerându-i ajutor. În mciliul de la Clermont din 27 noiembrie 1095, în Franţa, papa a cerut printr-o cuvântare înflăcărată eliberarea Locurilor Sfinte, iar mulţim adunate aci au primit cu entuziasm strigând: „Dumnezeu o vrea, Du: nezeu o vrea”.

Data plecării în cruciadă a fost fixată la 15 august 1096. Cei plecau în cruciadă şi-au pus pe hainele lor semnul. Crucii, de la q ei au primit numele de „cruciaţi”.

Înainte de marea cruciadă a nobililor şi baronilor, au por două cruciade populare. Astfel caizerul german Walter Habeni< (= Valter cel Sărac) şi Petru Eremitul, monah din Picardia, în Frar au condus, în primăvara anului 1096, o armată nedisciplinată de b baţi, femei şi copii, circa 50.000 de persoane, care, trecând prin Ungă: Serbia şi Bulgaria, au ajuns la 1 august 1096 la Constantinopol.

Împăratul Alexios I Comnen i-a trecut la Kivotos, pe coasta gol lui Nicomidiei, unde cei mai mulţi au fost nimiciţi de turci.

O altă grupă de cruciaţi, sub conducerea preoţilor germani Vc mar şi Gottschalk şi a contelui Enrico de Leiningen, neavând cele 1 buincioase subzistenţei, s-a destrămat şi nimicit pe drum, în Ungă

Adevărata cruciadă a fost a nobililor şi baronilor şi la ea au pa cipat patru grupe de cruciaţi, trei din Franţa, Anglia şi Germanic una a normanzilor din sudul Italiei.

Grupa întâi a fost alcătuită de cavalerii lotaringieni flamanzi germani sub conducerea ducelui Godefroy de Bouillon (1058-1100) Lotharingiei Inferioare (Belgia de azi), şeful primei cruciade, a fraţ săi, Eustache şi Balduin de Boulogne, şi a contelui Robert de Flan< fiul fostului cuceritor al Angliei în 1066, Wilhelm Cuceritorul (106 1087).

Cavalerii cruciaţi din această grupă merg de-a lungul Dunării, versează Ungaria, Serbia şi Bulgaria şi ajung primii la Constantine la 23 decembrie 1096.

Grupa a doua, a cavalerilor din Franţa centrală, la nord de Le la care s-au adăugat cavalerii bretoni şi englezi, sub conducerea lui bert de Courtheuse, ducele Normandiei (1087-1105), fiul cel man lui Wilhelm Cuceritorul. Aceştia au petrecut iarna anului 1096 în A lia, în Italia, apoi trec Marea Adriatică şi pe Via Egnatia, după greutăţi, ajung la Constantinopol în 1097.

A treia grupă, a cavalerilor provensali din sudul Franţei, conc de Raymond IV, conte de Toulouse (1088-1105), între care se afl| delegatul papei Urban al II-lea, Adhemar du Puy, trec prin Italic nord şi Dalmaţia şi ajung la Constantinopol.

În fine, grupa a patra, a cavalerilor normanzi din Italia de sub conducerea ducelui Boemond de Tarent (+ 1111), fiul ducelui manzilor Robert Guiscard de Sicilia (1015-1083), şi a lui Tancred (f 1 nepot de soră al lui Boemond, trec de la Brindisi Marea Adriatic Epir şi pe Via Egnatia, după multe jafuri, ajung la Constantinopo

În mai 1097, concentrarea celor patru grupe era fapt împlinit, mata cruciaţilor numărând peste 200.000 de luptători.

Împăratul Alexios I Comnen a obligat pe conducătorii cruciş să-i depună jurământul de vasalitate, iar teritoriile cucerite de la şi arabi să fie cedate bizantinilor. Cu greutate, aceştia au depus rt. IJrt. A fAIKA tul de fidelitate faţă de împărat, cu excepţia contelui Raymond IV roulouse şi a normandului Tancred.

În schimbul acestor obligaţii, bizantinii s-au arătat dispuşi să con-uie la întreţinerea trupelor de cruciaţi şi să colaboreze la acţiunile militare.

În 1097, cruciaţii trec în Asia Mică şi atacă împreună cu bizantinii; ea, pe care o cuceresc de la turci. La 1 iulie 1097 bat pe turci la ylaeum, apoi trec în Cilicia, unde armenii refugiaţi înfiinţaseră încă anul 1064 regatul „Armeniei Mici”, iar în octombrie 1097, ajung la iohia, pe care, după un asediu de şapte luni, o cuceresc, datorită i trădări, la 3 iunie 1098.

Mai rămăseseră doar 40.000 de cruciaţi. În timpul asediului Anti-i emirul musulman de Moşul (azi în Irak), Kerboga, a venit în aju-1 musulmanilor, dar eforturile sale n-au avut succes.

Din Armenia Mică, Balduin de Boulogne, chemat de conducătarul ean Thoros, s-a dus la Edessa, unde înfiinţa în 1097 primul stat lan Orient, care se menţinu până la anul 1144.

Al doilea stat latin creat în Orient de cavalerii occidentali a fost ohia, care a durat din 1098 până la 1268, când căzu definitiv în mâimusulmanilor.

Conducerea Antiohiei a fost acordată, după certuri aprinse între cruciadei, normandului Boemond de Tarent, care n-a vrut s-o ce-împăratului Alexios I Comnen, aşa cum se obligase prin jurământul idelitate făcut la Constantinopol în 1097. Patriarhul grec de Antiohia st înlocuit cu unul latin, spre marea indignare a credincioşilor, în

) ritate ortodocşi.

Totuşi, sub împăratul Ioan Comnen (1118-1143), bizantinii reuşiră npună suzeranitatea asupra Antiohiei.

După certurile dintre cavalerii latini, cu privire la conducerea Antio-contele Raymond IV de Toulouse plecă să cucerească Ierusalimul, se afla din 1098 sub stăpânirea sultanilor din dinastia Fatimizilor

Egipt (969-1171).

Asediul Ierusalimului a durat de la 7 la 15 iulie 1099. Intrând în ui Sfânt, care avea atunci 20.000 de locuitori, în mare parte musuli şi iudei, cruciaţii, în număr de 1.200 de cavaleri şi 12.000 de solyineri, 15 iulie 1099, la trei ore după amiază, au făcut un masafără exemplu în istorie, ucigând pe iudei şi musulmani, fapt oribil a compromis ideea de cruciadă în ochii contemporanilor.

Ierusalimul, cu teritoriul din jur, a constituit regatul latin al Ierumlui. Primul rege a fost ales dintre conducătorii cruciadei. Godede Bouillon (22 iulie 1099-18 iulie 1110), francez din Lotharingia ioară (Belgia de azi), avu bunul simţ să refuze coroana de rege,