Ioan Ramurean Si Milan Sesam

D. Obolensky, The Bogomils. A study im Balkan Neo-Maniheism, Cambridge, 1948; E. Tourdeanu, La litterature bulgare du XV-e siecle et sa ditiusion dans lei pays roumains, Paris, 1947.

În limba română:

Anton Balotă, Bogomilismul şi cultura maselor populare din Bulgaria şi ţările române, în „Romanoslavica”, X (1964), p. 19-71; D. Vasilescu, Bogomilismul, îr „Studii teologice”, XV (1963), nr. 7-8, p. 444-460 ţ Al. Iordan, Izvoare bogomile Predica preotului Cosma, Bucureşti, 1938; Gh. Ciuhandru, Bogomilismul şi românii Sibiu, 1932.

Albigenzii, catharii

Y. Dossat, Eglise et heresie en France au XIH-e siecle, London, 1982r 364 p. les Cathars en Occitanie. Î l'initiative de R. Lafont, Paris, 1982, 481 p.; F. Niel Albigeois et Cathars, Paris, 1955.

Historiographie du catharisme, Toulouse, 1979, 443 p.

J. Duvernoy, le Catharisme. L'histoire des Cathars, Toulouse, 1979, 398] M. Roquebert, L'epopee cathare, Toulouse, 1977, 587 p.

Ch. Touzelier, Catharisme et Valdeisme en Languedoc î la iin du Xlî-e au debuJ du XUI-e siecle, Paris, 1965.

Bibliografie întocmită de Pr. prof. T. Bodogae şi Pr. prol. I. Rămureanu.

Prereformatorii: John Wycliff şi Jan Hus. Girolamo Savonarola *

Veacurile XIV şi XV aduc mari schimbări în starea de spirit a ¦gii Europe, dar mai ales a celei apusene. Negustorii şi oraşele au sformat viaţa oamenilor, sensul luptei lor sociale şi economice şi ales a celei spirituale. Încă din veacul al XIH-lea papalitatea îşi irase controlul asupra universităţilor din Bologna, Salamanca, Paris xford, dar gândirea omenească fremăta de curiozitate şi lumea se îuise încet-încet să discute liber, să critice, să acţioneze şi dincolo; ea ce înţelegeau episcopii şi abaţii mânăstirilor. Baronii şi negustorii iei ajunseseră să obţină încă din 1214 un fel de avantaj peste toate = din jur, atunci când regele a fost nevoit să recunoască formal -or locuitorilor ţării drepturi fundamentale: „există legi în stat, turi aparţinând comunităţii, pe care regele trebuie să ie respecte. I le calcă, loialitatea nu mai e o datorie, iar supuşii au drept să se >ale”. Chiar dacă papa Inocenţiu al III-lea (1198-1216), putea cali-„magna charta libertatum” ca pe o ruşine pentru naţiunea engleză, arul este că în Marea Britanie poarta spre parlamentarism s-a tiis foarte de timpuriu.

Aici comercianţi ca Dick Whittington sau Willian Caninges ajung nprumute pe regi cu bani sau să-i primească în casa lor, uimindu-i 'n bunăstarea la care i-au adus vânzarea lânii şi comerţul naval, prin credincioşia cu care pe lângă cei 800 de muncitori navali şi nari din întreprinderea proprie au angajat 100 de zidari şi de tâmca să zidească biserica în Bristol, pe care apoi au făcut-o danie ilui. Aici şi ţăranii din ţinuturile Essex şi Kent se vor răscula în dând foc la conacele moşierilor şi afirmând în discursurile lor din ¦le Londrei că nu mai trebuie să se facă deosebire între clasele sosi că singura condiţie de apreciere a cuiva trebuie să fie munca, sind limbaj alegoric, scriitori ca Langland (f 1400), Chaucer Geofsau Gower (1340-1400) vor denunţa în „viziunea lui Petre Plu-1” ori în „Poveştile din Canterbury” toate păcatele celor care nu ¦ cesc şi nu se poartă cu dragoste faţă de popor. La loc de frunte sunt iţi călugării cerşetori, franciscanii, dominicanii şi membrii ierarhiei rioare, care comercializau slujbele şi şantajau brutal pe credincioşi tot felul de metode. Intre 1348-1350 ciuma neagră, care secerase; 25 milioane de vieţi în Europa, a lăsat jertfe atât de mari încât t de lucru abia o mai găseau baronii şi latifundiarii; în schimb, iul sărac şi jelerul puteau de pe petecul lor de pământ să vândă „nele sau grânele sub preţul cu care le vindea moşierul şi totuşi să-i rămână un câştig însemnat. Microbul ciumei adusese, aşadar, pentru urne şi muncitorime o emancipare, la care în secolele XII-XIII nu te-ai fi putut gândi.

Dar ceea ce e mai important pentru noi este că schimbările din 'a economică devin idei forţe şi în cea bisericească. Şi dacă un poet angland (f 1400), care a fost preot şi pastor 30 de ani, cu toate că

* Capitol redactat de Pr. prof. T. Bodogae.: ¦

JJM SECOLELE XI -XV nu ştia cânta şi nici să citească măcar viaţa unui sfânt sau să poată ţirj o predică despre Psalmul întâi, a însufleţit poporul să plece la răscoală 1381, cântând din cântecele lui despre Petru Plugarul, asta înseamnă < existau în Biserica Angliei din vremea aceea slujitori apropiaţi de popo dar alături de aceştia erau şi din aceia care n-aveau nimic cu el, cu erau o serie de episcopi „in partibus”, cu titlul de Ninive sau de Babilo: dar care, sfinţind biserici sau ascultând spovedaniile, se îmbogăţeau c pe spatele poporului englez. Tot aşa mişunau o puzderie de misiuni c; iugăreşti din ordinele cerşetoare ca să strângă dinarul Sfântului Petr ori alte taxe pentru Curia papală de la Roma. „N-avem dreptul să al< gem, primim orice ne daţi”, spuneau ei. Comerţul cu indulgenţe ajur şese pe la 1370 foarte vestit şi luase mare amploare, spune Chauce In vremea aceasta, Biserica stăpânea în Anglia cam 1/3 din pământu şi averi. Ţara avea nevoi presante în interminabilele războaie cu Franţ Nesfârşită este lista legilor şi decretelor regale, prin care se interzice după model francez, vreunui englez să strângă aceste dări papale (st< tutes of provisors, 1343, 1351, 1365; statutes of praemunire 1353).] anul 1365 papa Urban al V-lea (1362-1370) a cerut strângerea şi trim ierea dărilor care de 33 de ani nu se mai strânseseră. Parlamenti englez a răspuns: „nu mai trimitem nimic, pentru că ceea ce a faci regele Ioan fără Ţară (1199-1216) în 1215 a fost făcut fără ştirea pe porului şi a Parlamentului”. In aceste împrejurări intră în joc învăţaţi profesor universitar John Wycliff, care va da curs revoltei protestul” popular, mai ales că acum întregul popor avea o limbă a lui (până î secolul XIV nu se scrisese în englezeşte), avea o industrie a lui, o armai a lui şi, putem spune, o Biserică a lui.

A. John WYcliff (f 1384) s-a născut în localitatea Wycliff di ţinutul York între 1320-1324. A studiat teologia, filosof ia şi dreptul: Universitatea din Oxford, ocupându-se îndeosebi de scrierile lui Aristot (384-322 î. Hr.) şi ale Fer. Augustin (f 430). In teologie, a rămas infh enţat de semipelagianismul lui Duns Scotus (f 1308) şi de viziunile sp ritualiste ale lui Ioachim de Floris (f 1202). Avea renumele unui oi pios şi ager la minte. La 1372 e numit profesor la Universitatea di Oxford, doi ani mai târziu, paroh la Lutterworth.

Încă din timpul domniei regelui Eduard al M-lea (1327-1377), c prin 1350 a fost între primii care susţinea politica engleză de emar cipare de sub tutela papei de la Roma, în care vedea un fel de Antihris De la 1360, când s-au accentuat disensiunile dintre Universitatea di Oxford şi ordinele franciscan şi dominican, ale căror „eminenţe cenuşi: se aflau aproape în toate demnităţile de conducere, Wycliff a fost uni dintre cei mai înverşunaţi oponenţi.

El şi-a însuşit hotărârea parlamentului englez, care a refuzat plai dărilor cerute de Roma, îndeplinind oficiul de acuzator sau de procure în procesul care a urmat. Înspăimântat de corupţia şi lăcomia prelaţilc şi călugărilor catolici, ajunşi pretutindeni în posturile de conducere, îi drăzneţul profesor afirma în lucrarea sa De domenio divino că num Dumnezeu poate avea suveranitate deplină, iar pe pământ, atunci cân papii sau suveranii greşesc, omul i se poate adresa direct Suveranul”.

Fără intermediari, căci fiecare om deţine tot de la El o parte >'st „Dominium”. In fond, zicea el, omul se mântuie nu prin cereprin indulgenţe şi prin acte de falsă pocăinţă, ci prin vrednicia n faptele lui. Avea obicei să citeze deseori un pasaj din scrierile ugustin: „de fiecare dată când melodia cântării mă farmecă mai lecât textul şi înţelesul ei, de atâtea ori recunosc că am greşit”.

F a făcut din predică partea centrală a slujbei din biserică, care fiind făcută în latineşte, poporul n-o înţelegea. El s-a îngrijit iucă personal în englezeşte Sfânta Scriptură, începând din 1380.

^mulţumirile crescânde împotriva Scaunului de la Roma au adus de a supune Biserica Angliei autorităţii de stat, idee îmbrăţişată ltă căldură de Wycliff. El a câştigat simpatii la curtea regală, mai i ochii ducelui de Lancaster, conducătorul grupării anticlericale şi ui tuturor nemulţumiţilor de pe urma politicii romane în Anglia.

: amvon Wycliff propovăduia cu înflăcărare că, potrivit Sfintei uri, slujitorii altarelor au dreptul cel mult la donaţii şi la zeciuieli irtea credincioşilor, iar restul averilor (castele, domenii, robi etc.) date în folosul poporului. Plecând de la textul Bibliei, Wyclifî comparaţia stărilor bisericeşti din timpul său cu cele din Sf. Scripcând nu existau nici nobili, nici ţărani, când cei avuţi împărţeau i lor cu cei săraci.

A 19 februarie 1377, la insistenţele arhiepiscopului de Londra, ff a lost chemat în faţa tribunalului bisericesc. A venit însoţit de

Î de Lancaster, de mareşalul Percy şi de o puternică escortă. Arhiipul s-a mulţumit să avertizeze pe înflăcăratul predicator să se ireze. Adversarii săi au extras 18 pasaje considerate eretice din ile şi din predicile sale, pe care le-au trimis la Roma. Papa Grial Xl-lea a emis mai multe bule, criticând lipsa de vigilenţă şi de ie a episcopului englez, ordonând o minuţioasă cercetare a scrielui Wycliff. Pentru cazul în care acesta ar fi fost vădit eretic, papa

3us arestarea lui, iar dacă acest lucru n-ar fi cu putinţă, a hotărât interval de trei luni, să se prezinte la Roma ca să fie judecat.

) upa moartea regelui Eduard al IlI-lea (1377) a ajuns regent ducele ncaster pe tot timpul minoratului lui Richard al II-lea (1377-1399), a episcopatul englez nu s-a putut gândi la arestarea lui Wycliff.

Episcopul primat şi episcopul Londrei au rugat pe cei mai distinşi sori să se pronunţe asupra învăţăturii lui Wycliff şi să-1 cheme 'n decurs de 30 de zile în faţa juriului lor.

— A începutul anului 1378 începeau dezbaterile în palatul Lambeth ->ondra. Din pricina presiunilor reginei-mame şi a partizanilor de ai lui Wycliff i s-a propus acestuia să înceteze un timp de a mai ca. Dar, în 1378, are loc începutul marii schisme papale şi, fiind ajat şi de atitudinea curţii regale, Wycliff reîncepe campania de iţii „împotriva instituţiilor lui Antihrist”. După el, ierarhia n-are *e absolută în Biserică, iar cea pe care o are a pierdut-o prin păcate toarte. Papalitatea nu este aşezământ dumnezeiesc, pentru că nu are i în Biblie. Nici Tainele, nici icoanele, nici cultul sfinţilor şi nici >tele nu au nici un rost. Transsubstanţiaţia euharistică ar trebui înţeleasă, zice el, ca o consubtanţiaţie, adică în chipul prezenţei simul-l tane a pâinii şi a trupului lui Hristos. Totodată, ducând la extrem tezele Fer. Augustin, Wycliff susţinea şi predestinaţia. Desigur că oricât de brutal s-ar fi cugetat pe linia scolasticii aristotelizante, vederile luii Wycliff nu mai puteau fi„ tolerate. Activitatea desfăşurată de el a avut enormă influenţă asupra stării de spirit din timpul acela. În timpul răscoalei ţărăneşti din 1381, poporul s-a dedat la excese nesăbuite în numele egalităţii şi dreptăţii. Însăşi regina-mamă a fost maltratată, ic arhiepiscopul-primat a fost omorât. In această situaţie, la aşa-numitul „sinod al cutremurului” din 1382, Curtea şi-a retras sprijinul său 24 puncte din învăţătura lui Wycliff au fost condamnate, iar el a fos înlăturat de la catedră, încredinţându-i-se parohia Luttherworth. Aic şi-a scris opera lui ultimă Trialogus, sub forma obişnuită atunci a alegoriei dintre adevăr (aletheia), minciună (psevdis) şi înţelepciune (phro-nisis). În timp ce asista la Liturghia săvârşită de prietenul său John Percy la 28 decembrie 1382, J. Wycliff a avut un atac de apoplexie şi după trei zile muri.

Influenţa mişcării lui Wycliff a acţionat puternic în cercurile universitare, manifestându-se atât ca libertate de cugetare şi de atitudine faţă de cenzura organelor bisericeşti, cât şi a celei exercitate de funcţionarii regimului feudal şi moşieresc, care vor domina viaţa publică engleză până târziu. În schimb, în pogor, ecoul predicilor lui s-a continuat până în veacul al XVI-lea în aşa-numita mişcare a „lolarzilor” sau a vorbăreţilor, a gâlcevitorilor, cum au fost numiţi de istoricii cte selor privilegiate. Preferinţa lor pentru o viaţă modestă şi în sărăcie a fost interpretată ca un pericol pentru ordinea de stat. Persecuţia contră lor a fost dură şi îndelungată, cu toate că la început au fost priviţi ci ochi buni de cavaleri, care vedeau în ei un aliat credincios împotriva preponderenţei clerului străin. Dar după 1401, prin statutul „de haereti-cis comburendo”, s-a aprobat osândirea oricărui ţăran, tăbăcar sau croitor care tăgăduia sfinţenia Euharistiei, sau care participa seara la întrunire frăţească în care se propovăduia din cuvântul Bibliei.

B. Jan Hus (f 1415). Ca să înţelegem mai uşor cum s-au răspândi aşa de repede între slavii din centrul Europei, aflaţi sub jurisdicţia Bi sericii catolice, şi mai ales cum ideile privitoare la reforma Bisericii ai luat în aceste părţi o formă deosebită, va trebui să avem în vedere ma întâi o serie de aspecte specifice acestor regiuni: aspecte naţionale aspecte sociale şi economice şi apoi aspectele de structură spiritual; specifică. În legătură cu cea dintâi, va trebui să subliniem că mai mul decât în cazul mişcărilor wycliffiene din Anglia, factorul naţional îş spune aici cuvântul. Mai întâi, cu toate că aici elementul slav este pre dominant, totuşi, începând din secolul al XlII-lea, coloniştii germani ai ajuns să ocupe poziţii puternice în comerţ, în exploatările miniere chiar în unele comune rurale; în schimb, ceea ce am numi elementel de suprastructură medievală, călugări, prelaţi, tot felul de fundaţii şi d bresle orăşeneşti, aici elementul german colonizator a reuşit să se situez în posturi de conducere, cel puţin până spre sfârşitul veacului al XlV-le; Iar când şi dintre cehi şi moravi s-au ridicat predicatori sau scriitori c Miliţ de Kremsier (f 1374), ori Mathias de Janov (f 1394), ei vor re un anumit gen de spiritualitate, deosebită de cea germană, în timp ce între teologii şi filosofii germani ajunsese pret nominalismul şcolii pariziene, între învăţaţii cehi, care stătulegătură cu Universitatea din Oxford, domina realismul. Şi dacă ele decenii de activitate Universitatea din Praga, înfiinţată în împăratul Carol al IV-lea de Boemia (1346-1378), a însemnat lare germană, de la 1400 lucrurile s-au schimbat repede. Intre activi îndrumători ai renaşterii culturale ceho-morave numărăm istrul Ieronim de Praga, apoi pe Prokopie din Pilzen, pe Iacob şi mai ales pe Jan Hus.

Urma căsătoriei regelui Angliei Richard al II-lea (1377-1399) cipesa cehă Ana de Boemia, se întăriră raporturile prieteneşti Anglia şi Boemia. Intre universităţile din Oxford şi Praga a să se facă schimb de studenţi.

Idenţii englezi care veniră de la Oxford la Praga au introdus ui John Wycliff. Între studenţii din Praga a luat astfel fiinţă o tate de admiratori ai ideilor lui Wycliff în fruntea cărora se n Hus, al doilea mare prereformator după John Wycliff. I Hus s-a născut în satul Bohmerwald, numit ulterior Husineţ, familie de ţărani săraci, în 1369. După terminarea studiilor unire, bucurându-se de un renume deosebit, atât ca pregătire, cât şi de un caracter moral de o rară austeritate şi de un profund simţ; ar şi de cald patriotism, a fost promovat la Catedra de Filosofie rersităţii din Praga (1398). Fiind un talentat predicator a fost şi cu titlul de predicator al capelei Vikleem din palatul regal, nd şi confesor al reginei Sofia.

; şi câştigat pentru ideile lui Wycliff, totuşi, în 1403, când majogermană a profesorilor de la Universitatea din Praga condamnară teze din învăţătura lui Wycliff, Hus n-a vrut să păşească în apălor. Când, însă, a venit de la Oxford un certificat, care prezenta îormatorul englez într-o lumină mai favorabilă, atunci Hus îmă cu Ieronim de Praga şi-au revizuit părerea. Dar, în ce priveşte tura despre Euharistie, Hus n-a vrut să meargă aşa departe ca ff. In schimb, predica vehement împotriva imoralităţii clerului.

1408 aduce elemente noi: în acel an când se alegea şi al doilea în timpul marii schisme papale din Apus (1378-1417) şi când, aseÎ regilor Franţei şi regelui Boemiei, Hus nu a vrut să recunoască ci unul, arhiepiscopul i-a interzis să mai predice şi să mai slujească.

U a dejuca planul arhiepiscopului şi ca un semn de aprobare penauza majorităţii, regele a schimbat în 1409 statutul Universităţii „tsul că de acum înainte cehii vor avea trei voturi în conducerea ei, îrmanii doar un vot. Drept protest la aceasta, germanii, vreo 2000 ofesori cu tot, au părăsit Praga şi au înfiinţat în acel an Universidin Leipzig, iar cehii (vreo 500) rămân singuri, alegându-şi ca rector us.

În a treia perioadă a luptei, scrierile lui Wycliff, care până i erau cunoscute doar fragmentar, sunt traduse în întregime şi răs-ite peste tot. Arhiepiscopul SbygniCk din Praga reacţionează energic nând arderea lor, iar lui Hus îi interzice orice predică (1410). Mai mult, arhiepiscopul aruncase anatema asupra oricui ar fi îndrăznit să apere învăţătura lui Wycliff. Hus şi prietenii au protestat vehement, determinând şi pe regele Venceslav al Boemiei (1378-1419) să declare că o astfel de acţiune e o ruşine pentru Boemia. S-a produs o mare tulburare în Praga. Aderenţii lui Hus ripostară cu fanatism. Ieronim de Praga, prietenul şi colaboratorul lui Hus, a uneltit să fie băgaţi la închisoare doi preoţi germani, iar un al treilea să fie înecat în râul Molda. Regele n-a luat nici o măsură, dar papa Alexandru al V-lea (1409-1410), ales de sinodul de la Pisa din 1409, a însărcinat pe cardinalul Colonna să se ocupe de „cazul Hus” şi să refere. Cardinalul a citat pe Hus să se prezinte la anchetă şi fiindcă acesta a refuzat, a fost anatemizat, iar asupra oraşului Praga s-a aruncat interdictul. S-a mai adăugat şi ridicarea papei Ioan al XXIII-lea (1410-1415) contra regelui Ladisiau de Neapole, care susţinea un alt papă, pentru ca atmosfera de la Praga să devină insuportabilă: bulele papale au fost arse, iar în locul lor Hus a răspândit două pamflete, unul combătând indulgenţele, iar celălalt bulele papale. La sfatul regelui, Hus a plecat în aprilie 1413 la un castel din sud (Austi), unde şi-a scris opera sa fundamentală (Tracta-tus de Ecclesia = Tratat despre Biserică). Ideile lui s-au răspândit cu iuţeală în Moravia, în Polonia, Ungaria şi în ţările române.

Printre punctele mai importante din doctrina lui Hus amintim: 1) adevărata Biserică este numai a celor predestinaţi. 2) Petru n-a fost şi nu este capul Bisericii. 3) Nimeni nu poate spune că e vicarul lui Hristos. 4) întrucât trăieşte în lux şi goană după avere, papa nu-i urmaşul lui Petru, ci al lui Iuda Iscarioteanul.

Se vede, aşadar, că Hus n-a atacat instituţia sacramentală a Bisericii, nici Tainele ei. Totuşi ţara fierbea: sinodul se convocase la Kon-stanz – Elveţia (1414-1418) şi o hotărâre trebuia luată, căci papa citase pe Hus să se prezinte înaintea lui la sinod. Împăratul Sigismund al Germaniei (1410-1437.) îi acordă lui Hus, la 4 noiembrie 1414, un „save-conduct” şi o gardă însoţitoare, astfel că Hus a putut ajunge în noiembrie în siguranţă la conciliul din Konstanz. Hus spera să găsească aci o adunare binevoitoare şi liberală. Papa Ioan al XXIII-lea 1-a primit cu bunăvoinţă, revocând interdictul dat asupra oraşului Praga, oprindu-1 doar de a liturghisi şi predica. În cele din urmă, însă, conciliul 1-a judecat după normele inchizitoriale. La 4 mai 1415 lui Jan Hus i s-au găsit imputabile 30 de afirmaţii eretice. Pe unele le-a combătut, de altele a spus că nu-i aparţin. A răspuns senin acuzând tribunalul că e în slujba lui Antihrist. În ziua de 6 iulie 1415 a fost ars pe rug. Între cei care aruncau vreascuri pe foc se afirmă că era şi o bătrână, despre care Hus a exclamat: „O sancta simplicitas!” (O sfântă ignoranţă!). El ar fi spus judecătorilor: „Ardeţi acum o gâscă (hus în cehă înseamnă gâscă), dar va veni o lebădă, pe care nu o veţi mai putea arde!”. La 30 mai 1416 va fi ars pe rug şi prietenul şi colaboratorul său Ieronim de Praga, care muri cu zâmbetul pe buze.

Tulburările au început, imediat. Nu mai puţin de 452 de nobili s-au declarat de partea lui Hus, spunând că numai de slujitorii după rânduiala Sfintei Scripturi ascultă, iar nu de alţii plătiţi. Cel mai mult i-au apărat însă învăţăturile laice. După ce s-a auzit în Praga de osândirea lui Hus, întâmplat că tocmai treceau prin faţa primăriei mai mulţi aderenţi ii. Dintr-o încăpere cineva a aruncat asupra lor cu o cărămidă. Ur-=a: sub conducerea lui Jan Ziska (f 1424) mulţimea înfuriată s-a -s şi îndată a aruncat pe fereastră pe 7 din consilierii primăriei, iiment numit „defenestraţia de la Praga”. Mai multe biserici au fost ate, preoţii lor maltrataţi. Poporul s-a răsculat, împărţindu-se în L Pe de o parte calixtinii (calix = potir), care reimpun tradiţia îrtăşirii mirenilor şi din^ potir, adică „sub utraque forma”, de aici şi: ele „utraquişti”, iar nu numai cu hostia cum se obişnuia în ultimii de ani. Pe de altă parte sunt taboriţii, extremiştii, sub conducerea r. 2iska, care nu mai acceptă preoţi şi nioi chiar „transsubstanţiaţia” aristică, „ceea ce nici Hus nu susţinuse. Războiul civil a fost lung ar. Husiţii extremişti au primit numele de „taboriţi„ după fortăreaţa cipală Tabor. Trupele conduse de J. Ziska au repurtat victorii care îngrozit papalitatea şi popoarele creştine. Taberele lor au însemnat etică nouă în istoria militară. Distrugeri de oraşe, de biserici, pierde vieţi şi învrăjbiri pătimaşe de popoare prin expediţii cruciate, Î cu toată cruzimea, n-au fost în stare să distrugă pe toţi aderenţii, ţi au emigrat în ţările din jur: Moravia, Polonia, Ungaria, Transil-ia şi Moldova, în timpul lui Ştefan cel Mare (1457-1504), care le-a dat toleranţă religioasă. Mulţi vor fraterniza în secolul al XVI-lea; alvâniştii şi luteranii. Unul din ultimii reprezentanţi ai acestor „fraţi avi” a fost genialul pedagog Jan Amos Komenski (Comenius), au-il cunoscutei lucrări Didactica magna, care, pentru ideile sale, se va igia, în 1628, în Polonia, iar de acolo, în 1656, în Olanda, la Am-dam. Meritul mare al husiţilor constă în faptul că pentru prima oară gia unea la sfârşit de ev mediu un popor întreg într-o unitate ui-aare. Pilduitoare a fost tradiţia inaugurată din nou după atâtea curi de a se sluji şi predica în limba poporului.

În toamna anului 1450 husiţii din Praga au căutat să intre în legă-i cu Patriarhia de Constantinopol. Ei au trimis o delegaţie condusă preotul englez Constantin Plastris, dorind să încheie o unire cu srica Răsăritului. Preotul englez se adresă împăratului Constantin Kl-lea Dragases (1448-1453), cerându-i să-i dea pe cineva spre a-i; rui în credinţa ortodoxă, iar împăratul îi încredinţa învăţatului iah Ghenadie Scholarios (f 1472), viitorul patriarh ecumenic după erea Constantinopolului sub turci în 1453, care se achită onorabil de: ina încredinţată.

Împrejurările politice de atunci n-au fost favorabile pentru a se nge mai mult relaţiile dintre cele două Biserici, care ar fi fost utile belor părţi.

C. Girolamo Savonarola (f 1498). Una din cele mai fascinante sonalităţi care întruchipa pe la 1490-98 protestul împotriva decadei clerului catolic a fost călugărul dominican Girolamo Savonarola. I născut la Ferrara în 21 septembrie 1452 ca fiu de medic. De tânăr, ultând predica unui călugăr dominican, a intrat, fără voia părinţilor, Ordinul dominicanilor în oraşul Bologna. Din 1481 îl vedem predi-or la Florenţa, metropola Renaşterii. Între 1393-1420 Florenţa s-a mrat de o conducere politică mai înţeleaptă şi mai statornică în atmosfera de instabilitate, pe care o provocau ciocnirile de interese economice şi politice ale cetăţilor italiene – în plină ascensiune – între burghezie şi capitalism. Dar şi mai importantă a fost epoca dintre 1434-1494, când în Florenţa a stăpânit familia Medici, care a ştiut să o apere de competiţiile greu de săturat ale Veneţiei. In această Florenţa îndrăgostită de urmele antichităţii, dar care iubea pătimaş plăcerile şi luxul, activitatea lui Savonarola se dezlănţui ca o furtună. Primele lui predici n-au fost apreciate, dar răceala auditorilor săi nu 1-a descurajat. In august 1490, şi-a inaugurat predica de pe amvonul catedralei San Marco De data aceasta totul părea nou şi deosebit în predica impetuosului călugăr dominican. Când începea să se înfierbânte în expunere, floren tinilor li se părea că aud glasul unui profet necruţător. El vorbea în genul vizionarilor ioachimiţi. La un moment dat a proorocit că nu peşti mult timp va veni de la nord o armată care va fi ca pedeapsă pentru italieni. In scurt timp apar trupele franceze ale lui Carol VIII (1485- 1498). Popularitatea predicatorului crescu imens. Cu toate ca limbaju lui era dur şi imaginile folosite erau aspre, totuşi poporul îl asculta toi mai mult. Piero, fiul decăzut al lui Lorenzo Magnificul (1448-1492) cel care conducea frânele principatului cu cea mai înfloritoare curte princiară şi cu cei mai străluciţi artişti ai vremii, nu mai putea stăpân: acum spiritele. Lumea îl alungă. Începând din 1494 Savonarola s-a aşezai în fruntea celor care doreau o constituţie democratică în locul cele absolutiste a familiei Medici, care ani de-a rândul fuseseră cei mai mar bancheri ai Europei. Nu trebuie uitat că scaunul Romei era deţinut pi atunci de Alexandru VI Borgia (1492-1503), unul din cei mai decăzut: papi ai timpului. Toate indicau necesitatea imperioasă a unei reforme radicale.