Ioan Ramurean Si Milan Sesam

Ajutoare din apus n-au venit; papa nu voia să trimită nimic până se confirma unirea, regele Aragonului a permis doar strângerea de mente, dar cele două vase cu câte 100 de oameni n-au mai ajuns timp.

În locul lor, ca o amară ironie, apăru cardinalul Isidor cu bula de ire a Bisericilor, care mai mult întărită spiritele. Singurul ajutor din ară 1-a dat potentatul genovez din Kaffa Crimeii, Giovanni Giustiniani ngo, care intrase în Cornul de Aur înainte de a începe asediul. El ni cu două trireme sau vapoare mai mari cu un efectiv de 700 de meni şi trebuie spus că cei mai mulţi dintre ei au luptat vitejeşte până la urmă. In total, împăratul bizantin avea doar 5000 de soldaţi proprii şi cam 2000 de mercenari străini. Se mai aflau ancorate în porturile capitalei 2 vase veneţiene, al căror echipaj a luptat şi el cu entuziasm alături de ceilalţi.

A fost o mare greşeală politică a latinilor că n-au înţeles iminenţa pericolului turcesc şi n-au făcut nimic în mod dezinteresat pentru salvarea Constantinopolului, aşteptând cu indiferenţă căderea celui mai frumos oraş al Evului Mediu. „în realitate, spune cu imparţialitate bizantinologul francez Ch. Diehl, Occidentul se dezinteresa de Imperiul bizantin, nu se gândea decât să profite de mizeria lui pentru a-1 supune din punct de vedere religios, a-1 cuceri politiceşte şi a-1 domina econo-mâceşte. Papalitatea nu visa decât de a restabili unirea, fără să se neliniştească de dezgustul pe care-1 încercau bizantinii; prinţii Occidentului nu se gândeau decât la împărţirea Imperiului” (Ch. Diehl, Histoire de l'empire byzantin, 12-e, ed. Paris, 1934, p. 208-209).

Într-adevăr, cucerirea economică a Imperiului bizantin fusese făcută de Occident, îndeosebi de Veneţia şi Genova, înainte ca turcii să cucerească teritoriul său.

Dintre răsăriteni, marele principe al Moscovei, Vasile al II-lea (1425-1462) avea destule greutăţi, încât n-a putut trimite ajutor. Ţările române, unde domneau Alexandrei (1452-1454) al Moldovei şi Vla-dislav al II-lea (1447-1454) al Ţării Româneşti, n-au trimis ajutoare pentru a nu intra în conflict cu turcii. Unii dintre scriitorii care ne-ai lăsat ştiri despre asediul Constantinopolului afirmă că întreaga populaţie a capitalei se ridică la 40-50.000 şi că dintre aceştia erau nurnai vrec 5000 în stare să poarte arme. Se ştie că în timpul asediului au participa. Într-o formă sau alta la acţiunea de apărare şi femeile şi copiii. Îr ultimele zile au fost înrolaţi şi un număr de călugări. Când trupele turceşti au intrat în oraş au fost ucişi aproape 4000 de bizantini şi ma multe mii dintre ei au fost făcuţi prizonieri.

Efectivul trupelor turceşti a fost foarte mare: unii vorbesc d (160.000, alţii de 200.000, alţii în mod exagerat de 300.000. Turcii at luptat atât pe uscat, unde au distrus ultimele construcţii creştine dii jurul zidului lung de 7 km în vestul oraşului, cât şi pe apă.

Cu toate că mulţimea tunurilor şi îndeosebi a celui mare nu puteai executa mai mult de 7 trageri pe zi, totuşi stricăciunile produse de eL au fost mari. Dar, îndată ce se lăsa noaptea, toţi creştinii, între ei ş femeile şi copiii, aruncau seânduri şi buţi pline cu pământ şi refăcea' la loc tot ce se putea. Şase săptămâni au durat atacurile. În noaptea d 18 aprilie, însuşi sultanul veni în frunte cu torţe şi cu scări de escalada zidurile. Conduşi de Giustiniani Longo, bizantinii au biruit în acest asal Rezultatul: cel puţin 200 de morţi de partea turcilor, nici uflul într creştini. După patru ceasuri de luptă, turcii s-au retras. Peste alte dou zile, 4 vase genoveze reuşesc să spargă blocada sutelor de vase „ina mice”, să incendieze „cu foc grecesc” multe din ele şi să se întoarc totuşi nestricate, trecând prin blocajul turcesc, la bazele lor. Toate acej tea sub ochii furioşi ai sultanului. Dar în noaptea de 21 spre 22 aprili” Mahomed al II-lea realiză o acţiune extraordinară: vreo 70 de vas

— Istoria Bisericească Universală Voi. II rceşti au fost transportate pe colina din Pera cu ajutorul unui sistem ¦ scripeţi, alunecând apoi de acolo, pe uscat ca pe apă, în Cornul de ir de unde se puteau controla toate manevrele bizantinilor. Acest fapt creat în inimile creştinilor o stupoare paralizantă.

Deşi bizantinii blocaseră cu lanţuri metalice intrarea în port, îm-sdicând posibilitatea de joncţiune a vaselor turceşti până la 23 mai, tuşi sosirea lor în apele portului prezenta un mare pericol pentru îantini. La 23 mai, însă, pe un pod de pontoane, armata turcească; tea opera în chip unitar acţiuni atât dintr-o parte, cât şi din alta a mtului. Iar tunurile trăgeau înainte. Până atunci fuseseră respinse e asalturi, cum a fost cel din 7 mai, când însuşi stegarul sultanului fost despicat în două. Dar în seara de 23 mai lanţurile din portul jşului încetară, să mai fie pentru turci o piedică.

' în sfârşit, în faţa zvonurilor că se pregăteşte o nouă cruciadă creş-iă, dar şi hotărât să termine oricum cu „ghiaurii”, consiliul de război; c a decis asaltul general pe data de 29 mai. În ajun fiecare din cei i conducători, Constantin al ^I-lea şi Mahomed al II-lea, şi-au pre-tit generalii. Sultanul a spus că a jurat pe mormintele părinţilor să ¦mine odată cu ruşinea asta. În noaptea de 28 spre 29 mai autorităţile rile şi religioase ale Constantinopolului, în frunte cu împăratul, au rticipat la o Liturghie solemnă, ultima în renumita catedrală a Sfintei fii, s-au împărtăşit cu toţii şi au plecat la apărarea oraşului. Împăratul nstantin al Xl-lea Dragases a făcut apel la toţi să lupte eroic. „Turcii arme multe, noi însă avem credinţă. De va vrea Dumnezeu vom birui David pe Goliat”.

Creştinii s-au împărtăşit cu toţii. Nu se mai uitau că unii sunt ini, alţii greci.

Între orele 1 şi 2 noaptea turcii atacară în trei locuri deodată. În ia sunt respinşi; presiunea mai puternică a fost lângă poarta Sfântului man, unde lupta împăratul. Aci a fost rănit Giustiniani Longo şi scos i luptă. A fost transportat îndată pe o corabie şi va muri în insula 3s. S-au făcut presiuni pe lângă împărat să se retragă cât mai era; me, urmând să organizeze ulterior o campanie creştină pentru a re-tiga Bizanţul. El n-a vrut să-şi părăsească soldaţii. Prima intrare la rkoporta, în drumul spre Adrianopol, a cedat. Tunul făcuse o spăr-ă în palisada improvizată. Era un gol de 30 metri. Nu se va şti iodată dacă poarta Sfântului Roman a rămas ori nu deschisă. Împă-ul nici nu se ştie unde a căzut; trupul său nu a mai fost găsit.

Îmbulzeala şi masacrul au mistuit pe puţinii creştini câţi mai ră-seseră. Mulţi din ei au fugit spre'Sf. Sofia. O mulţime enormă, băr-i, femei, bătrâni şi copii, călugări şi călugăriţe se adăpostiră în Sfânta ia, crezând că vor găsi salvarea în marea catedrală a Ortodoxiei.

Chiar şi în aceste momente tragice, ne spune istoricul Ducas, ura potriva latinilor era aşa de mare încât grecii n-ar fi primit nicidecum rea cu Biserica Romei. Să ne aducem aminte că, la 12 decembrie 1452, d cardinalul Isidor a proclamat unirea oficială în numele papii Ni-ae al V-lea (1447-1455), în catedrala Sfintei Sofii, Lucas Notaras, tna autoritate în Constantinopol după împărat, spusese aceste fai-ase cuvinte: „Mai bine să vedem în mijlocul oraşului domnind turbanul turcilor decât mitra latinilor” (Ducas, Istoria bizantină, XXXVI P. G., CL. II., 1072 C). Iată că, numai cu şase luni mai târziu, bizantin; au putut trăi groaznica realitate a acelor cuvinte! Şi trăiesc aceasţ realitate plină de grele suferinţe de peste cinci sute de ani! Nu era oaij mai bine, în locul ambiţiilor şi aroganţei lor deşarte, grecii şi latinii s se fi încredinţat lui Dumnezeu în unire şi uniţi să fi ţinut piept păg nilor? Orice judecată sănătoasă şi cinstită n-ar da decât un răspui afirmativ la această întrebare.

Au pierit atunci în Constantinopol peste 4.000 de creştini, iar alinii, au fost înrobiţi şi vânduţi ca sclavi. În unele locuri, preoţii sa călugării au predat de bună voie locaşurile. Trupele turceşti s-au năpust prin case, prin mânăstiri, prin magazii şi prin biserici, prădând tot (voiau: obiecte, podoabe, oameni. În Sf. Sofia creştinii se aflau la S Liturghie, când, deodată, uşile au fost forţate şi cete de turci înarma au pătruns înlăuntru: bătrâni neputincioşi au fost omorâţi, iar cei m, tineri, bărbaţi şi femei legaţi laolaltă, urmau să fie vânduţi ca robi f pieţele Orientului. Certurile şi luptele pentru împărţirea prăzii s-a prelungit peste tot. Istoricii Sphrantzes şi Critobul spun că, în momenti când au văzut pe turci îndreptându-se asupra lor, unii din preoţii cai slujeau la altar au luat Sfintele Taine şi s-au îndreptat cu ele spre pere te le de miazăzi; acesta s-a deschis şi i-a cuprins şi acolo vor rămâr până ce clădirea cea sfinţită va fi iarăşi biserică.

Sultanul Mahomed al II-lea a intrat în după-amiaza zilei de 29 m sau a douia zi în catedrala Sf. Sofia şi văzând pe un turc care stric mozaicul 1-a mustrat, spunându-i furios: V-am permis să jefuiţi oraşij să înrobiţi pe locuitorii lui! Nu vă este de ajuns? Clădirile, monumei tele, edificiile publice sunt ale mele. Pe ele să nu se mai atingă nimer Se îndreptă apoi cu faţa spre Meca şi puse un „imam” (preot musulma] să rostească predica în numele profetului Mahomed, şi declară catedra moschee. Unii din soldaţi incendiară manuscrise, alţii le comercializa Pe un taler puteai lua zeci de manuscrise cu operele lui Aristotel sa Platon, iar Evangheliarele, după ce erau despuiate de aurul sau a: gintul de pe ele, erau vândute, altele aruncate în foc, aşa cum făcea şi cu icoanele, la focul cărora îşi frigeau cărnurile. (Ducas XLII).

Au fost totuşi şi istorici care au afirmat că turcii au fost mai puţ: duri cu Bizanţul decât fuseseră cruciaţii! (Uspenski). Se pare că sultani a dat ordin ca Biserica Sfinţilor Apostoli să rămână neatinsă, lăsând-în seama creştinilor. Într-adevăr – deşi se afla în drumul primele navale în oraş – sultanul Mahomed al II-lea a încredinţat-o unor pa: nici spre a o cruţa de jafuri. Tot aşa se va fi întâmplat cu bisericile d: cartierul mânăstirii Studion, precum şi cu cele din Fanar, care au fo ferite de jafuri. Sultanul însuşi s-a gândit să stabilească un statut ji ridic Bisericii creştine în cadrul statului turc.

Astfel a luat sfârşit Imperiul bizantin după o existenţă de mai bii de o mie de ani. „Timp de secole el a fost campionul creştinătăţii cont: Islamului, apărătorul civilziaţiei contra barbariei, educatorul Orientul slav, după ce a făcut să se simtă influenţa sa până în Occident… De extremităţile Greciei până în fundul Rusiei, toate popoarele Europ ale, turci şi greci, sârbi şi bulgari, români şi ruşi au păstrat amin-vie' şi tradiţiile Bizanţului dispărut” (Ch. Diehl, Histoire de l'em-yzantin, 12-e, Paris, 1934, p. 219-220).

1 viaţa lui, de peste un mileniu, Bizanţul a propagat creştinismul, arat de erezii, a contribuit la stabilirea dogmelor fundamentale ale aismului în cele şapte Sinoade ecumenice, a sprijinit şi răspândit ¦a sub aspectele ei cele mai variate, a lăsat în viaţa spirituală a) r popoarelor ortodoxe tradiţii şi principii de viaţă proprii prin fo-a limbilor naţionale, care până la urmă se vor dovedi salvatoare a trezirea naţională a popoarelor din Orientul creştin tot datorită ii şi spiritului bizantin.

, a câţiva ani după căderea Constantinopolului sub turci în 1453, zut şi celelalte state greceşti, frânturi ale Imperiului bizantin, după jrmează: La 1460 turcii cuceriră Peloponezul sau Moreea, unde re-despotatul de Mistra, care din 1262 revenise puterii Imperiului tin, despotat condus atunci de Toma (1432-1460) şi Dimitrie Pajul 1449-1460), fraţii împăratului Constantin al Xl-lea Dragases. 3 august 1461 turcii cuceriră Imperiul grec de Trebizonda, de sub îcerea împăratului David Comnen (1459-1461), creat în 1204 de os I Comnen (1204-1222), după cucerirea Constantinopolului în de cavalerii occidentali ai cruciadei a IV-a.

Vlahomed al II-lea se considera moştenitorul legitim al puterii im-le bizantine şi în unele privinţe el a căutat să se comporte ca un ÎU. Până la sfârşitul domniei el reuşi să creeze din fărâmiţările şi: le Imperiului bizantin un altul, Imperiul turc, care se întindea din potamia la Marea Adriatică şi râul Sava. Creşterea exterioară a riuiui otoman a atins limitele Imperiului bizantin.

Biserica ortodoxă în timpul sultanului Mahomed al II-lea

După liniştirea lucrurilor în Constantinopol, Mahomed al II-lea a; ortodocşilor să-şi aleagă un patriarh. La căderea Constantinopo-scaunul patriarhal era vacant. Ultimul patriarh ecumenic, Grigorie I-lea Mammas (1443-1450), unionist, din cauza opoziţiei popu-i faţă de unirea cu latinii, a părăsit oraşul în 1450. Grecii, având îdere că turcii nu ar fi acceptat un unionist, se gândiră la învăţatul ah Ghenadie Scholarios.

Înainte de a intra în monahism acesta îndeplinise demnitatea de '. Ecător general al romeilor” (bizantinilor) şi aceea de Secretar ge-l al împăratului Ioan al VlII-lea Paleologul (1425-1448) şi în această ate a însoţit pe împărat la sinodul unionist din Ferrara-Florenţa 3-1439). Ca mirean, el n-a semnat actul de unire din 6 iulie 1439 a Florenţa deşi, în timpul discuţiilor, din motive politice, a fost ru unire.

După ce s-a întors la Constantinopol în 1439, văzând ura crescândă aricilor şi credincioşilor contra unirii cu Roma, Ghenadie Scholarios svenit, după moartea mitropolitului Marcu Eugenicu al Efesului

(f 23 ianuarie 1444), apărătorul Ortodoxiei împotriva celor care cedaseră la Ferrara-Florenţa, conducătorul adunării ortodocşilor în Bizanţ şi cel mai mare adversar al unirii cu latinii.

La sfârşitul anului 1445, în lucrarea Despre purcederea Duhului Sjânt, el condamnă în termeni foarte aspri unirea dintre graci şi latini din 6 iulie 1439 de la Florenţa, spunând astfel: „Nici o nenorocire n-a fost pentru noi mai rea decât aceasta. Ea este mai rea decât foametea, chinurile şi decât mii de morţi” (Ed. Petit-Siderides-Jugie, Opere, t. II, Paris, 1929, p. 260).

De asemenea, după ce s-a călugărit, el a protestat energic la 1 noiembrie 1452 din mânăstirea Pantocratorului contra proclamării oficiale a unirii în Bizanţ, spunând unioniştilor: „Iau martor pe Dumnezeu că faceţi o unire rea: veţi fi pierduţi” (Petit-Siderides-Jugie, Opere, t. III, Paris, 1930, p. 171-172).

Informându-se unde se află monahul Ghenadie Scholarios, grecii îl găsiră la Adrianopol în slujba unui turc bogat, care 1-a tratat cu omenie. Sultanul porunci să fie adus îndată la Constantinopol spre a ocupa scaunul de patriarh.

Alegerea lui Ghenadie al II-lea Scholarios ca patriarh s-a făcut într-un sinod ţinut la Constantinopol şi a fost hirotonit de mitropolitul de Heracleea. Instalarea sa ca patriarh ecumenic s-a făcut la 6 ianuarie 1454 şi a păstorit în trei rânduri (1454-1456; 1462-1463 şi 1464-1465).

Sultanul Mahomed al II-lea avea interes să arate creştinilor o oarecare bunăvoinţă, deoarece în Imperiul otoman multinaţional şi pluri-confesional ei se aflau în mare număr.

Întrucât sistemul teocratic al Coranului opreşte pe musulmani să aibă legături directe cu cei de altă credinţă, Mahomed al II-lea, fiind unul dintre cei mai instruiţi conducători politici ai timpului, influenţa-în parte de spiritul Renaşterii, pentru a face posibilă o convieţuiri paşnică între „agareni” şi „creştini” şi a stabili un „modus vivendi” între ei, luă măsuri pentru menţinerea şi organizarea Patriarhiei Ecumenice dând dovadă de marea lui perspicacitate, priceperea şi clarviziunea lui politică. De aceea s-a arătat binevoitor faţă de patriarhu Ghenadie Scholarios.

Sultanul dărui la început creştinilor ortodocşi ca reşedinţă patriarhală biserica Sfinţii Apostoli, marea necropolă a împăraţilor bizantini zidită de Constantin cel Mare (306-337), restaurată de împăratul Justi-nian cel Mare (527-565), jefuită, însă, după 13 aprilie 1204 de cavaleri occidentali ai cruciadei a IV-a, pe locul căreia se află azi geamia Fatih ridicată după aceea chiar de Mahomed al II-lea.

În catedrala Sfinţilor Apostoli s-a făcut întronizarea patriarhulu Ghenadie al II-lea Scholarios. Sultanul Mahomed al II-lea, care se considera urmaşul basileilor bizantini, a ţinut să respecte ceremonialul care se obişnuia la' investirea unui patriarh ecumenic în timpul împăraţilor bizantini, atât cât îi putea permite situaţia lui de căpetenie religioasă a musulmanilor.

În acest scop, ne spune istoricul Gheorghe Sphrantzes, sultanul invitat pe patriarh să ia masa împreună şi să vorbească multe: „Şi venind patriarhul, l-a primit tiranul cu mare cinste şi vorbind [te' împreună, i-a făcut patriarhului multe. Iar când s-a opiat timpul să plece patriarhul din palat, ndicându-se sultanul, i-a acea preţioasă cârje şi l-a

Apoi, diii ordinul sultanului, mai marii curţii au însoţit pe patriarh ă la catedrala Sfinţilor Apostoli (Gh. Sphrantzes, Chronikon Majus, P. G., CLVI, 894 C – 895 AB; şi Pseudo-Sphrantzes, adică Macarie issenos, Chronikon, 1258-1481, liber III, 13, 15, ed. Vasile Grecu,

: ureşti, 1966, p. 499 şi 455-456).

În catedrala Sfinţii Apostoli patriarhul Ghenadie Scholarios a rămas în timp, deoarece într-o zi a găsit cadavrul unui turc. Biserica fiind) tită pângărită, patriarhul a cerut sultanului o altă reşedinţă pa-rhală, unde se aflau mai mulţi greci, iar acesta îi dădu în 1455 lăstirea de călugăriţe „Pammakaristos” a „Prea Fericitei Fecioare”, e a rămas Patriarhia Ecumenică până la 1587.

Din acest an, reşedinţa Patriarhiei Ecumenice a peregrinat în mai Lte locuri. Ea a fost adăpostită zece ani la Vlah Sărai, palatul prin-r Ţării Româneşti sau al reprezentanţilor lor pe lângă înalta Poartă:

În 1591 sultanul Murad al III-lea (1574-1595) prefăcu biserica lăstirii Sfintei Fecioare în moschee.

După 1597 Patriarhia Ecumenică găsi adăpost pentru trei ani în; rica Sf. Dumitru Xiloportas, de unde, la începutul secolului al III-lea (1600-1602), se mută în biserica Sfântul Gheorghe, în carul grec al Fanarului, în fundul Cornului de Aur, unde a rămas ă azi.

De la prima întâlnire cu patriarhul Ghenadie Scholarios, sau în cele îătoare, sultanul Mahomed al II-lea a fixat şi în scris, după cum ne itează cronicarul bizantin Gh. Sphrantzes, statutul juridic al Bisericii odoxe în Imperiul otoman.

Iată cele relatate de Sphrantzes:

— A dat patriarhului (ecumenic) porunci scrise – cu puterea sem-urii împărăteşti dedesubt, ca ^nimeni să nu-l sau să i se opună, el să fie independent, scutit de impozit şi netulburat de nici un rivnic. El şi patriarhii următori lui să fie scutiţi de biruri şi dări în c şi, de asemenea, toţi arhiereii supuşi lui” (Pseudo-Sphrantzes, nica, III, 13, 7, ed. V. 'Grecu, p. 456; P.' G., CLVI, 895 C – 896 A).

Aşadar, în aceste „porunci scrise”, pe turceşte „Berat”, au fost con-mate drepturile şi datoriile Bisericii Ortodoxe şi ale credincioşi-ei din întinsul Imperiului otoman.

În primul rând, patriarhul ecumenic a primit calitatea de „Etnarh”, turceşte „Milet-Besi”, adică a devenit conducătorul religios şi poli-al supuşilor creştini din Imperiul otoman, drept pe care nu l-a avut timpul de strălucire al împăraţilor bizantini, în favoarea cărora puoricând interveni la divan. I s-a acordat patriarhului dreptul de apel numai în problemele religioase, ci şi în cele civile şi juridice. Patri-ul garanta de loialitatea lor faţă de stăpânirea otomană, căci dacă unul dintre creştini greşea ceva faţă de regim, răspundea în ultima tanţă patriarhul, ca etnarh.

Mitropoliţii şi episcopii ortodocşi puteau să-şi păstreze drepturile i veniturile lor nestingheriţi.

În 1461 sultanul Mahomed al Il-lea a acordat drepturi similare catolicosului armean şi rabinului suprem al iudeilor, în cadrul aşa ni mitelor „capitulaţii interne” ale Porţii, care, în felul lor, se doreau a acte de bunăvoinţă ale sultanilor turci faţă de supuşii lor nemusulmar în ceea ce priveşte scara onorurilor – cursus honorum în Imperi patriarhul ecumenic a fost pus pe aceeaşi treaptă cu vizirii turci şi s-a dat o gardă personală din soldaţi turci.

Patriarhul putea pune taxe asupra clerului şi credincioşilor şi! Judece pe creştini. Clericii erau judecaţi în sinodul patriarhal. Episci pii şi mitropoliţii se alegeau de patriarh şi sinodul patriarhal, după cai se propuneau sultanului pentru numire.

Clerul în întregime, de la patriarh până la cel din urmă slujitor, fost scutit de bir.

La început patriarhii de Constantinopol n-au dat sultanului nici v tribut. Mai în urmă, din cauza rivalităţilor dintre clerul din Constant nopol şi cel din Trapezunt, s-a ajuns să se ofere sultanului un „dai sau „peşcheş„. Al cincilea patriarh după Ghenadie Scholarios, Simic de Trapezunt (1466-1467; 1472-1474), cumpără scaunul patriarh oferind sultanului Mahomed al Il-lea, în 1466, un „dar” de 1.000 ducL aur, care, în curând ajunse la 2.000 de ducaţi, iar pe la mijlocul sec lului al XVI-lea la 4.000 ducaţi, ceea ce a dus la sărăcirea Scaunul ecumenic.

Bisericii ortodoxe i s-a lăsat libertatea deplină a cultului şi drept de a-şi stabili dogmele în sinoade sau să-şi modifice organizarea du] necesităţile ei. I s-a recunoscut totodată păstrarea locaşelor de cult şi s-a dat asigurarea, care ulterior nu s-a respectat, că niciodată şi şi nici un motiv acestea nu vor fi prefăcute în locaşuri musulmane.

I s-a recunoscut dreptul ca nunţile şi înmormântările, ca şi toa celelalte sărbători creştine şi slujbe să se facă în toată libertatea. În tir pul sărbătorilor Paştelui porţile zidului Fanarului puteau rămâne de chise trei zile şi trei nopţi.

Patriarhul de Constantinopol avea privilegiul de a trimite Sfânt Mir şi celorlalte Biserici ortodoxe, pe care mai înainte şi-1 pregătea fi care Biserică autocefală.

Ca să arate că ţine la respectarea întocmai a celor orânduite cu pi vâre la „statutul juridic” al Bisericii ortodoxe, sultanul Mahomed al] lea a păstrat modul alegerii şi ceremonia investirii patriarhului şi pent patriarhii următori, în lunga lui domnie.

Ceremonia aceasta s-a întrerupt în timpul sultanului Mahomed IV-lea (1648-1687), care, în 1657, a spânzurat pe 'patriarhul ecumer Partenie al III-lea (1656-1657). De la această dată instalarea patriarh lui s-a făcut numai în prezenţa marelui vizir.

După liniştirea lucrurilor în Constantinopol, sultanul Mahomed Il-lea dori să viziteze noua sa capitală. Într-una din zile din cursul an lui 1455, sau la începutul anului 1456, însoţit de suita sa, el a vizitat patriarhul Ghenadie al Il-lea Scholarios la noua sa reşedinţă patriarh la, la biserica mânăstirii Prea Fericitei Fecioare, având cu el o Iun convorbire teologică. Au urmat apoi alte două vizite şi convorbiri. După a treia convorbire, patriarhul a scris pentru sultan, la cererea lui, o scurtă Mărturisire sau expunere a credinţei creştine, cu titlul: Hspl trj?)8ot3t7jâoa) ţ7jp [a?'că) vâv8pa) irov= „Despre calea mântuirii oamenilor”, împărţită în 12 capitole, după numărul celor 12 Apostoli, care este socotită de nulţi teologi, în ordine cronologică, cea dinţii scriere simbolică a Biseicii ortodoxe, după Simbolul niceo-constantinopolitan (Vezi pe larg: Pr. jrof. I. Rămureanu, Mărturisirea de credinţă a patriarhului ecumenic Ihenadie II Scholarios, în „Ortodoxia” XXXVI (1984), nr. 4, p. 462- [99).

La început patriarhul ecumenic îşi exercita oficiul său de „etnarh” jutat de un sfat intim, compus din patru demnitari patriarhali, între are puteau fi şi mireni: marele logofăt, care făcea legătura între Pa-riarhie şi înalta Poartă, marele econom, sachelarul şi sacheliul.

În asemenea condiţii Patriarhul ecumenic izbuti să se substituie arecum Imperiului bizantin dispărut, şi folosindu-se de Imperiul oto-lan existent, reuşi să continue tradiţiile bizantine şi să-şi refacă auto-tatea în tot Răsăritul creştin, adânc zdruncinată în timpul lungilor dis-iţii şi încercări de unire cu latinii. Şi cu cât cucerirea turcească strân-; a sub dominaţia ei tot mai multe ţări ortodoxe, în aceeaşi măsură eştea şi se lărgea sfera de autoritate a patriarhului ecumenic, încât isericile ortodoxe din Peninsula Balcanilor care se bucuraseră până unei de semi-independenţă sau autocefalie, intrară din nou, cu timpul, sfera de conducere a Patriarhiei Ecumenice.

Ceilalţi patriarhi de Răsărit, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim, care trară în secolul al XVI-lea sub stăpânirea politică a Imperiului oto-an multinaţional şi pluri-confesional, aveau o situaţie mai puţin pri-legiată. Patriarhul de Constantinopol firnd căpetenia politică şi peste Bştinii din patriarhatele lor, ei rămâneau cu titlul şi demnitatea de triarhi, dar numai cu drepturile religioase.