Ioan Ramurean Si Milan Sesam

Hotărârile sultanului Mahomed al II-lea, cunoscute sub numele de erat„, cu unele modificări impuse de împrejurări în anumite epoci, au istituit „Charta„ Bisericii ortodoxe în Imperiul otoman până la în-? Ierea păcii dintre Grecia şi Turcia, la Lausanne, 24 iulie 1923, în na războiului din Asia Mică dintre anii 1919-1922, când tânăra Re-blică turcă, creaţia reformatorului Kemal Atatiirk (1923-1938), a „ogat cea mai mare parte din drepturile civile şi politice ale patriar-ui ecumenic, lăsându-i numai prerogativele sale religioase.

Din iulie 1465, după al treilea patriarhat, Ghenadie al II-lea Scho-: os, care are meritul deosebit la stabilirea condiţiilor existenţei şi cţionării Patriarhiei Ecumenice în Imperiul turc, s-a retras definitiv Tiânăstirea Prodromul sau înainte Mergătorul, de lângă oraşul Serres, ooalele muntelui Meneceu. Învăţatul patriarh a încetat din viaţă în 2, iar mormântul său se află până azi în această mânăstire. Nu trebuie să ne închipuim că libertăţile acordate Bisericii orto-e de sultanul Mahomed al II-lea s-au respectat cu stricteţe şi de anii următori, ci, dimpotrivă, în anumite perioade Biserica a trecut i momente foarte grele.

Patriarhul Ghenadie Scholarios însuşi ne dă informaţii foarte ţioase despre greutăţile întâmpinate în timpul păstoriei sale, în cu care ne impresionează: „Iar distrugerea neamului, spune el, din cauza moştenirii re trecutului, o plâng şi chiar şi din mormânt o voi plinge…

„Vai, ce voi plinge mai întâi? Robia cea după trup a grecilor, pierzania din suflete şi din cele ce par că se mai păstrează? Pierd totală a celor respectate de noi, sau necinstirea celor ce au mai ri încă? Jignirile barbarilor împotriva credinţei, sau fărădelegile car] pus stăpânire pe sufletele credincioşilor?” (Plângerea lui Ghenadie pra nenorocirilor vieţii sale, compusă în mânăstirea Prodromul, în ed. Petit-Siderides-Jugie, Opere, t. I, Paris, 1928, p. 288. Trad. Pr. I. Rămureanu).

Trebuie avut în vedere apoi că „privilegiile” acordate de sul| creştinilor erau foarte scump plătite, din cauza fanatismului musulr

În schimbul toleranţei acordate, creştinii nu aveau voie să prbpagandă, sau să combată credinţa musulmană, căci aşa ceva se depsea cu moartea, nici să înfiinţeze comunităţi sau biserici noi, pe vechi le puteau repara numai cu aprobarea stăpânirii turceşti, care acorda foarte rar; crucile de pe biserici au fost ridicate. Tragerea potelor a fost interzisă, cu excepţia bisericilor din insulele greceşt^ de la Muntele Athos. Multe biserici din cele existente în Constantine şi provincii au fost transformate în moschei chiar în timpul lui Maj med al II-lea, deşi el promisese că nu le va transforma.

Creştinii, numiţi în derâdere „ghiauri” = „necredincioşi”, nu voie să presteze jurământ şi să depună ca martori într-un proces cu musulman. In funcţii publice nu erau acceptaţi. Ei nu puteau să intre administraţie, în armată, în funcţiuni de stat, decât renunţând la cred ţa lor. Acei dintre creştini care reuşeau cu mari greutăţi să intre în sviciul unor turci sau în instituţii de stat turce ca interpreţi, secretari, dici, agenţi fiscali, erau expuşi urii şi fanatismului majorităţii celorla turci.

Nici chiar patriarhii ecumenici n-au fost exceptaţi de la umilinţe batjocuri, uneori fiind chiar spânzuraţi. Patriarhul Rafael (1474-147J sârb de origine, impus de Mara, fosta soţie a sultanului Murad al II-l (1421-1451), neputând plăti haraciul, a fost purtat în batjocură pe str zile Constantinopolului cu un lanţ la gât şi obligat să cerşească.

Creştinii din regiunile depărtate de capitală au suferit deseori abd zurile, vexaţiunile şi oprimările beylor, funcţionarilor şi militarilor turej Dintre toate birurile plătite de creştinii ortodocşi, greci, bulgari, sârt croaţi, albanezi şi români, cel mai neuman, ruşinos şi umilitor a foj „birul sau darea sângelui” (adică ridicarea forţată a copiilor creştini, îr deosebi a celor mai sănătoşi din familiile mai bune) instituită în pre vinciile europene, la sugestia marelui muftiu, de sultanul Murad al lea, către 1438, pentru trupa de elită a ienicerilor, denumire derivat din cuvintele turceşti „yeni ceri” = „trupă nouă”, şi pentru servicii personal al sultanului. Multe dintre fetele creştine au fost băgate în ha remurile turcilor. Creştinii au fost puşi astfel în situaţia tragică de contribui la slăbirea şi nimicirea lor cu propriii lor copii.

Pe lângă birul exagerat pe care-1 plăteau, numit hăraci, şi copiii ce î se răpeau, băieţi şi fete, creştinii trebuiau să dea dijme din produse, are ajunseseră uneori până la a treia parte din recoltă. Corvezi şi re-hiziţii de tot felul, atentate asupra creştinilor, răpiri de copii pentru rma'tă şi haremuri, sau pentru a fi vânduţi ca sclavi pe pieţele Orien-ului, erau lucruri frecvente în Imperiul otoman. In această situaţie u-i de mirare că lungul şir al patriarhilor ecumenici, de la 1453 până zi, şi al mitropoliţilor principalelor scaune din Imperiul turc, prezintă îulte istorii dureroase pe care poporul grec credincios îndeosebi le-a jportat cu greu, fapt care a dat naştere la răscoale şi emigrări, iar din artea turcilor la islamizări forţate.

De-a lungul a patru secole de robie mulţi creştini au fost siliţi să eacă la mahomedanism, ca în Bulgaria, în regiunea Munţilor Rodopi, Ibania, Bosnia.

Cu toate condiţiunile grele şi apăsătoare în care a trebuit să exis-

¦, Biserica ortodoxă a înlocuit pentru creştini statul bizantin dispărut.

A a avut un rol şi o importanţă deosebită pentru păstrarea conştiinţei îţionale a popoarelor din Balcani, până ce a fost posibil, în urma revoţiilor şi războaielor din secolul al XlX-lea, ca acestea să se elibereze.

Sistemul „Millet”, adică organizarea Imperiului otoman ca stat mullaţional şi pluri-confesional, a constituit platforma de pe care s-au dezItat, după revoluţia franceză din 1789, aspiraţiile naţionale ale popoalor de sub dominaţia otomană, care au contribuit din interior, împreiă cu cauzele externe, la dezagregarea Imperiului. La 29 octombrie

2.3, reformatorul Turciei moderne, Kemal Atatiirk, a proclamat Repuica turcă. (Pentru alte informaţii, vezi Pr. prof. I. Rămureanu, Ghedie II Scholarios, primul patriarh ecumenic sub turci, în „Ortodoxia”, II (1956), nr. 1, p. 72-109).

Izvoare: R. Lange, Imperium zwischen Morgen und Abend. Dic Geschichte i Byzanz în Documenten, Recklinghausen, 1972; Ducas, Istoria turco-bizantină (1341-¦ 2), ediţie critică de Vasile Grecu; text grec cu traducere românească (Scriptores: antini, I), Bucureşti, 1958; Gh. Sphrantzes, Memorii (1401-1477). În anexă Pseudo-irantzes: Macarie Melissenos, Cronica, 1258-1481. Text grec cu traducere în ba română, de V. Grecu, Bucureşti, 1966; Critobul din Imbros, Din domnia lui homed al II-lea, anii 1451-7467. Text grec cu traducere în româneşte de V. Gre-Bucureşti, 1963; Laonic Chalcocontiil, Expuneri Istorice. Creşterea puterii tur-li. Căderea împărăţiei bizantine. Text qrec cu traducere românească. Bucureşti, 3.

Studii referitoare la Imperiul bizantin şi căderea Constantinopolului: P. lin-Hayter, Studies în Byzantine political history. Sources and controversies, Lon- 1981; Hans-Georg Beck, Das Byzantinische Jahrtausend, Miinchen, 1978.

J. M. Hussey, L'Impero bizantina. A cura di A. Merolla, Milano, 902, p. A. ellier, Le drame de Byzance. Ideal et echec d'une societe chretienne Paris, 1976; jouillard, Etude sur la vie religieuse ă Byzance. These pour le doctorat, Parisi >; P. Lemerle, Histoire de Byzance (coli. Que sais-je?), 7-e ed., Paris, 1975; Zakytinos, fiyzance. Etat, societe, economie. Preface de Helene Ahrweiler, ion, 1973; D. M. Nicol, The last century ol Byzantium (1261-1453), London,: D. Oblensky, The Byzantine Commonwelth, Eastern Europe 500-1453, London,

* Bibliografia întocmită de Pr. prof. T. Bodogae şi Pr. prof. I. Rămureanu.

New York, Washington, 1971, XIV-445 p.; Agostino Pertusi, Repercussioni caduta di Constantinupoli (Referat la Congresul XIV de Bizantinologie, Bucu: 1971); J. Grosdidier de Matons et A. Frolow, Byzance, în „Encyclopaedia Univi lis”, Paris, 1968, p. 711-736.

G. Ostrogorsky, History oi the Byzantine State. Translation by Joan Huţ 2-nd ed., Oxford, 1968; trad. Franc, par J. Gouillard, Paris, 1956; Steven Runcij The Pali oi Constantinople, 1453, Cambridge, 1965, trad. În rom. de Prof. Alex. H Bucureşti, 1971; idem, The last byzantine Renaissance, Cambridge, 1970; idem, ' Creat Church în captivity. A study oi the Patriarchate oi Constantinople trom eve oi the turkish conquest to the greek war oi independence, Cambridge, 19i

Norman S. Bynes, The Byzantine Empire, London, New York, 1958.

G. Walter, La ruine de Byzance, 1204-1453, Paris, 1958.

F. Dolger, Byzance und die europăische Staatenwelt, Ettal, 1953.

G. Schlumberger, Le siege, la prise et Ie sac de Constantinople, par Ies T> en'1453, Paris, 1952; Q. Brehier, Le monde byzantin, t. I-III, Paris, 1948-1950.

Ch. Diehl, Histoire de l'Empire byzantin, 12-e ed., Paris, 1934. A. A. Vasiliev, Histoire de l'Empire byzantin, traduit du russe par P. Br et A. Bourguina, t. I-II, Paris, 1932.

În limba română:

Prof. Teodor M. Popescu, Cinci sute de ani de Ia căderea Constantinopolv în „Ortodoxia”, V (1953), nr. 3, p. 281-437.

Pentru Imperiul grec de Trebizonda (1204-1261). ¦ A. A. Bruer, The Empirl Trebizond and the Pontos, London, 1980. E. Jenssens, Trebizonde en Colchi Bruxelles, 1969. Recenzie Pr. prof. I. Rămureanu, în „Ortodoxia”, XXII (1970), nr. | p. 574-578; W. Miller, Trebizond, the last Greek Empire, London, 1926.

Pentru despotatul grec de Moreea (1204-1260):

D. A. Zakytinos, Le despotat grec de Moree. Histoire politique, ed. Revue Chryssa Maltezou, London, 1975.

Bibliogratia pentru Imperiul otoman se poate găsi la:

P. Witek, La iormation de I'empire ottoman, Ed. Par V. L. Menage, Londcj 1982; A. Decei, Istoria Imperiului otoman până la 1656, Bucureşti, 1978. E. Wern und W. Markov, Geschichte der Tiirken, Von den Aniăngen bis zur Gegenwart, B lin, 1978, XII-380 p; Mustafa Aii Mehmed, Istoria turcilor, Bucureşti, 1976; Babinger, Mahomed der Eroberer, Miinchen, 1962. Vezi şi lucrarea lui O. Halecl| The crusade oi Vama, New York, 1943.

Pentru Patriarhia Ecumenică:

Pr. prof. Ioan Rămureanu, Ghenadi II Scholarios, primul patriarh ecumenic turci, în „Ortodoxia”, VIII (1956), nr. 1, p. 72-109; Mărturisirea de credinţă a triarhului ecumenic Ghenadie II Scholarios, în „Orthodoxia”, XXXVI (1984), nr. p. 462-499; Theodor Zissis, Tsv\u226? Hioi (3'2xoXâp'os. Bâos, mTjpâuf. Axcc, 5t8ctcrx. SXâot. Instj tutui Patriarhal de Studii Patristice, Analecta Vlatadon, 30, Tesalonic, 1980.

J. E. Anastasiou, 'Inxopâa zffi 'Ex7. X? Iaâas, ed. 2-a, t. II, Tesalonic, 1979; Har Georg Beck, Geschichte der Orthodoxes Kirche în byzantinischen Reich, Gottingeij 1980; L. M. Chatziphotis, Bizanţul şi Biserica, în lb. Greacă, Atena, 1978; VI. Pheidas, 'Ex'x. Xiataa-rtxâJ istopâo II, De Ia iconoclasm până la căderea Constantinopo lului, Atena, 1973, 597 p.; Bis. K. Stefanidis, 'ExxXvjaiaJTixvj îsTopâa î; t'âpx'âis V-& cijuepov. Ed. 2-a, Atena, 1959, p. 688-690.

Maxim de Sardes, metropolite, Le Patriarhat Oecumenique dans I'Eglise Orthol doxe, Paris, 1975, traducere din greceşte, Atena, 1973; B. Th. Stavridis, Histoire dJ Pntriarcat Oecumenique de Constantinople, în „Istina”, Paris, 1970, nr. 2, p. 131-2731 Tb OâxouM. Evtxiv TlaxpiapfEXoy KojvuTotMTâvouTioAew? (Patriarhia Ecumenică de Constanţi^ nopol), în Aie8M6Î? Sx^aLia (Relaţii Internaţionale), număr special, dec. 1964-apr. 1965 nr. 7-8, 111 p. Recenzie Pr. prof. I. Rămureanu, în „Ortodoxia”, XVIII (1966), nr. lj p. 142-146.

Ghenadie (Arabagioglu), mitropolit de Heliopolis, Istoria Patriarhiei Ecumenice^ în greceşte, Atena, 1953, XIII, 445 p; P. Bratsiotis, Die Orthodoxe kirche în chischer Sicht, Bd. I-II, Stuttgart, 1959-1960.

A PATRA

Cultul şi viaţa creştină în sec. XI-XV în Răsărit şi Apus *

Prima jumătate a mileniului al II-lea e stăpânită mai mult sau mai ţin de ideea creştină. Aceasta atât în ce priveşte Răsăritul cât şi Apusul, t viaţa politică şi socială, cât şi cea culturală şi artistică. Viziunea ului mediu în formă de „liturghie cosmică”, concepţia teocratică de-e dinastii şi aşezăminte social-culturale, iniţiate şi patronate de Biică sau de spiritul ei, ca şi, în fine, viaţa artistică şi chiar cea coti-mă, redusă şi condusă de îndrumările creştine, se resimte pretutindeni, ă de ce omenirea medievală, împărtăşită din acelaşi potir al dragostei jştine, prezintă atâta unitate, fie că e vorba de cruciadă în Orient (Asia că, Siria, Palestina), în Spania şi Africa, ori în luptele cnejilor ruşi îxandru 'Nevschi (1252-1263) ori Dimitrie Donskoi (1363-1389), fie e vorba de universitatea Bizanţului ori de cele ale Apusului, de arta antină ori de cea romanică şi gotică.

Desigur această „luptă pentru comunitatea creştină” se duce în-un fel în Răsărit şi cu totul altfel în Apus. Păstrătoarea fidelă a tra-iei ecumenice, Biserica Răsăritului nu schimbă nimic din principiile jmatice ale cultului şi vieţii vechi creştine. De aceea, chiar dacă între singuraticele Biserici ortodoxe greceşti, slave, române, sau armeană folosi limbi diferite, totuşi ele se vor simţi, datorită unităţii şi uni-mităţii învăţăturii dogmatice şi cultului, mai legate între ele decât; ericile diferitelor state ale Apusului, unde, înlăturându-se specificul căruia, se caută în perioada aceasta să se impună tuturor „missa nană” oficiată într-o singură limbă, cea latină. Şi aceasta din pricina ivoltării deosebite a doctrinei Bisericii romano-catolice. Centralizarea ninistrativă a Bisericii Romei, cu pretenţia de dominare în toate, va vieţii liturgice o înfăţişare deosebită faţă de Răsărit; de aceea şi ui vieţii şi pietăţii creştine va fi altul. Desigur, împrejurările externe 1 fi mult mai prielnice în Apus, unde vom afla mai mult fast în cult, în schimb şi excesele şi devierile vor fi mai mari.

A. în Răsărit. Singurele schimbări de cult pe care le înregistrează erica orientală în această perioadă se referă la uniformizarea ulti-lor amănunte de ritual şi de zugrăvire a bisericilor, la introducerea >r sărbători noi şi la adâncirea sau explicarea dogmatico-simbolică a îritelor momente sau rânduieli liturgice.

Referitor la textul Sfintei Liturghii, observăm că aproape în întreg entul se generalizează folosirea exclusivă a celor trei Liturghii pe s le avem şi azi. Pe la anul 1200, canonistul Theodor Balsamon 1205) pomenea că nu demult a încetat de a se mai săvârşi în Pa-rhia Ierusalimului Liturghia Sfântului Iacob, la 23 octombrie, iar în îrica Alexandriei Liturghia Sfântului Marcu.

Amănuntele în legătură cu data săvârşirii Liturghiei Sfântului Vasile Mare (f 379) încă nu se fixaseră definitiv, cel puţin în Biserica Rusă.” ă pe la anul 1390 mitropolitul Ciprian vorbeşte despre săvârşirea

* Capitol redactat de Pr. prof. T. Bodogae.

Ei numai începând cu duminica a Ii-a din Păresimi şi în ajunul Crăcii nului şi Paştilor, căci pentru praznicul bucuriei duhovniceşti în Dum; nica Ortodoxiei se credea mai potrivită Liturghia Sfântului Ioan Hrisc stom (f 407). Tot acum se fixează şi data săvârşirii Liturghiei Sfântulţ Grigorie Dialogul sau cel Mare (f 604), numită Liturghia Darurilor rrn înainte sfinţite. La fel se discută numărul prescurilor din care să săvârşească proscomidia, fapt care pare a se uniformiza dimpreună c ritualul aducerii pâinii şi al pomenirii sfinţilor şi al credincioşilor v şi morţi, mai ales în urma Constituţiei lui Filotei (Philotheos) Kokkinc (1353-1354; 1364-1376), patriarh al Constantinopolului, pe care] introduc după aceea, rând pe rând, şi mitropoliţii Bisericilor sârbă, bii gară, română, rusă. Tot în această perioadă se uniformizează şi îndrt mările tipiconale referitoare la folosirea linguriţei pentru cuminecare mirenilor, la momentul ridicării steluţei şi a discului, la numărul bucăţi în care se frânge agneţul, la forma apolisului etc. Dacă acest mici amănunte constituie adaosuri, în schimb reducerea minologiilo sau a vieţii sfinţilor în forma sinaxarelor de astăzi reprezintă o pre scurtare. Tot în această perioadă se interzice şi săvârşirea a două Li turghii zilnice în aceeaşi biserică.

De Liturghie ţinea pe atunci şi predica. E adevărat că preoţime timpului nu obişnuia să predice, ci mai mult citea din vieţile sfinţilo şi cuvintele de învăţătură ale marilor predicatori din epoca patristic sau postpatristică. Totuşi, se pomenesc foarte mulţi predicatori nu nums în catedralele Bizanţului sau ale celorlalte state ortodoxe, ci şi în orăşel şi în mânăstiri. Cine şi-ar lua osteneala numai să treacă în revist titlurile acestei literaturi omiletice, atât câtă se cunoaşte din cataloagel manuscriselor greceşti, slave, georgiene, precum şi române, va rămân uimit cât de mult gusta poporul ortodox al vremilor acelora cuvântu bisericesc. De altfel e şi firesc pentru o Biserică cu viaţa liturgică atî de dezvoltată. Nu vor fi urmat preoţii ortodocşi şcoli înalte, căci aceste^ erau puţine; slujbele ortodoxe conţin însă bogate cunoştinţe istorice dogmatice, biblice, pastorale etc. Acum s-au scris şi au circulat cel< mai profunde şi mai sistematice explicări liturgice, datorite patriarhilo: Gherman (715-730) şi Filotei Kokkinos (f 1376), precum şi scriitorilo: Nicolae Kabasila (f după 1374) şi Sf. Simion, arhiepiscopul Tesalonicu lui (f 1429).

Cât despre celelalte slujbe bisericeşti, inclusiv Sfintele Taine, nu mărul lor încă nu era fixat, dar practicarea lor e dovedită pe deplin In legătură cu Botezul, semnalăm vechiul mod de săvârşire prin întreit cufundare, afară de unele cazuri izolate, ca mitropolia Kievului, Bise rica Bulgariei, unde, sub influenţa, probabil, catolică, se pomeneşte de Botezul prin turnare. Se recunoaşte valid Botezul eterodox, afari de unele cazuri, cerându-se doar săvârşirea Mirungerii dimpreună ci declaraţia de părăsire a vechii confesiuni. Taina Mirului era unită atunci cu cea a Botezului, iar faţă de cazuri izolate, când în loc de mi: se folosea untdelemn sfinţit la Sf. Dumitru (în Bulgaria), probabil di pricina lipsei de comunicaţii sub stăpânirea turcească), s-a luat atitu dine. Celelalte Taine se săvârşeau ca şi înainte, cu puţine amănunţ

Vrednice de subliniat. Observăm în legătură cu Taina Mărturisirii sau Spovedaniei că, faţă de epoca patristică, săvârşirea ei este mai rară, fapt care se explică şi prin scăderea moralităţii, datorită contactului cu necredincioşii, prin slăbirea disciplinei clerului şi, în general, prin răcirea sentimentului religios.

În legătură cu Sf. Euharistie observăm, spre deosebire de Apus,; uminecarea sub ambele forme (pâine şi vin), practică imortalizată în minunatele picturi din toate bisericile şi mânăstirile ortodoxe, unde EIristos, slujind ca arhiereu, cuminecă din potir pe Apostoli. Pentru Faina Nunţii avem în perioada aceasta repetate dispoziţii canonice primitoare la rudenia de sânge şi la cea spirituală, iar dacă uneori conştiinţa hiperzeloasa slavă ori greacă oprea căsătoriile mixte, socotindu-le jpostazie, să nu uităm că în perioada aceasta asalturile prozelitiste ale bornei catolice au contribuit cel mai mult, prin silniciile latinilor în cruciadele din Palestina sau din Baltica, la învrăjbirea confesională iintr-o parte şi din alta. Desigur, exagerau şi polemiştii răsăriteni ai veacurilor medievale atunci când înmulţeau numărul deosebirilor doc-rinare sau rituale, stigmatizând ca erezii nu numai Filioque, azima, >urgatoriul, cuminecarea cu o singură specie, ci şi raderea bărbii, bi-îaţia liturgică, postirea mai uşoară etc, încât numărul acestor deosebiri ijungeau până la zeci şi chiar sute. Dar nu-i mai puţin adevărat că >ogata literatură greacă şi slavă a vremilor acestora dovedeşte o bună i continuă adâncire a vieţii liturgice, a cărei unitate se vedea ameninţată le inovaţiile apusene.

Cultul sfinţilor primeşte o mare dezvoltare în perioada aceasta prin anonizări noi, prin înmulţirea sărbătorilor închinate lor şi prin rolul ucat în viaţa bisericească de moaştele şi icoanele taumaturgice. De fapt,: u avem nici pentru perioada aceasta amănunte despre procedura ca-lonizării. Între cazurile clare, de unde se poate deduce procedura de anonizare, pomenim pe cel al patriarhului Nifon al II-lea (1486-1488; 497-1498; 1502), canonizat la Curtea de Argeş, în 15 iulie 1517, aşa um reiese din descrierea lăsată de cronica lui Gavriil Protul. Totuşi, onştiinţa Bisericii a consacrat atât în lumea greacă a Bizanţului, cât i la sârbi, bulgari şi ruşi, o serie de figuri de ierarhi, schimnici, prin-ipi. Imnografia încă destul de înfloritoare a compus slujbele respective î cinstea lor.

La greci şi la unele popoare slave s-a introdus acum sărbătoarea Lcoperământului Maicii Domnului, la 31 august, în urma vedeniei avute, î secolul al X-lea, în biserica Maicii Domnului de lângă palatul bi-antin din Vlaherne, de călugării Andrei şi Epifanie, când Maica Domnu-ii a fost văzută întinzând peste ei şi peste tot poporul mantia sa pro-: ctoare, iar prin invocarea Maicii Domnului de mai multe ori, poporul fost salvat de invazia saracinilor. Tot în Bizanţ se introduce acum. Sărbătoarea Sfinţilor Trei Ierarhi, la 30 ianuarie, în urma arătării ivine pe care o avusese în anul 1086 mitropolitul Ioan al Evhaitelor, fin care se cerea instituirea într-o singură zi a cinstirii memoriei aces->r trei sfinţi deopotrivă de mari şi pentru care până atunci mulţi se îftau, susţinând ca mai mare pe unul sau pe altul din ei. Sinodul şi apăratul Alexios I Comnen (1081-1118) au introdus această sărbătoare obligatorie pentru toţi. Patriarhul Filotei Kokkinos (f 137(5 fixat, cel dintâi, pomeniri speciale pentru duminicile din Păresimi, ai de prima, în care ortodoxia icoanelor se serba încă din anul 843.] minica a Ii-a s-a dedicat Sfântului Grigorie Palama (f 1359), Dumiij a IlI-a Sfintei Cruci, Duminica a IV-a Sfântului Ioan Scărarul (f 6Duminica a V-a Sfintei Măria Egipteanca, tot atâtea trepte şi popas duhovniceşti în urcuşul sufletului care întâmpină „sărbătoarea sări torilor”, Pastile.

În această perioadă se fixează ca sfinţi naţionali: fraţii Kiril (f 8 şi Metodiu (f 6 aprilie 885) la slavi, precum şi ucenicii lor: Sava, I ment, Naum, Gorazd şi Anghelar.

La sârbi se statorniceşte sărbătorirea sfinţilor: Simion (sec. X. şi Sava (f 1236), creatorii şi organizatorii statului şi Bisericii sâr regii Ştefan Nemania (1196-1228), apoi Ştefan Milutin (1282-13 şi Ştefan Decianski (1321-1331), călugării Petru, Romila şi Proh Textul slujbelor la cei mai mulţi dintre ei se datorează scriitorului G gorie Ţamblac (sec. XV), din 1415 mitropolitul Kievului.

La bulgari menţionăm ca sfinţi pe: ţarii Boris-Mihail I (853-8 şi Petru (927-969), primul creştinătorul bulgarilor, al doilea organi: torul Bisericii Bulgariei, schimnicul Iovan Rilski (f 946), patronul ne lui stat, ale cărui moaşte fuseseră luate de unguri, apoi aduse de Asăne la Târnovo şi din 1469 aşezate în mânăstirea ce-i poartă numele: în fi; călugării Ioachim şi Gavriil, precum şi episcopul Ilarion de Moglei distins misionar în convertirea bogomililor. Vieţile şi slujbele lor fost scrise de patriarhul Eftimie de Târnovo (1375-1393; f 1400).

La ruşi au primit cinstire de sfinţi, în această perioadă, 22 pe soane, între care Boris şi Gleb, primii martiri, Olga (945-957) şi r potul ei Vladimir (980-1015) „cel întocmai cu apostolii”, creştinăto poporului rus, apoi Iaroslav cel înţelept (1019-1054), organizatorul SE tului, apoi prinţii Alexandru Nevski (1259-1263) şi Dimitrie Donsl (1363-1389), precum şi mitropoliţii Petru (1308-1326), Alexei (1354 1378), Iona (1447-1461) şi călugării misionari: Serghie de Radon (f 1390), Nil Sorski, stareţ la mânăstirea Sorska (1433-1508), Ios Voloţki, Ştefan de Perm (f 1396) etc.

Cea mai populară figură de sfânt canonizată în acea vreme es Cuvioasa Parascheva (f 1050), ale cărei moaşte se află la Mitropol din Iaşi, sărbătorită la 14 octombrie în Biserica Ortodoxă Română. I o evlavie tipic medievală, această pustnică iubitoare de săraci, origina: din Epivate, orăşel între Constantinopol şi Selimvria, azi Silivri, a ajui prin moaştele ei făcătoare de minuni foarte cunoscută la popoarele d: Balcani pe unde au poposit moaştele ei. Mai întâi au fost păstrate Epivate, între 1204-1230, apoi la Târnovo şi de aici în 1393 la Vidi: în Bulgaria, apoi duse la Belgrad în Serbia în 1398, iar în 1520 sunt aşi zate la Constantinopol şi în fine sunt aduse la Iaşi în 1642, cu ajutori domnitorului Vasile Lupu (1634-1653). Ea a intrat în legendă su numele de Sfânta Vineri (Paraschevi, Petka). Pentru noi, românii, tr< buie să mai pomenim şi de numele mucenicului Ioan cel Nou, neguste din Trapezuntul Asiei Mici, martirizat în 1330 la Cetatea Albă, di răutatea „creştinească” şi tătărască. Moaştele lui au fost aduse cu alai de poporul Moldovei, în frunte cu Alexandru cel Bun (1400-1432) şi aşezate la Suceava în 1402 unde se păstrează şi azi. De amintit, de asemenea, Sfânta Filofteia de la Curtea de Argeş, născută la Târnovo în 1206. Moaştele ei au fost mutate de la Vidin în biserica Sf. Nicolae-Domnesc din oraşul Curtea de Argeş, prin anii 1396-1397, în timpul domnitorului Mircea cel Mare (1386-1418), azi pâstrându-se în paraclisul Mănăstirii Curtea de Argeş.