Ioan Ramurean Si Milan Sesam

David Talbot Rice, Art byzantin. Traduit de l'anglais par S. Seet-Holterhof Paris-Bruxelles, 1959. Trad. Germană de H. Brauer, MUnchen, Ziirich, 1968; Gertru

Bibliografie întocmită de Pr. Prof. T. Bodogae şi Pr. Prof. I. Rămurean'

Ier, Ikonographie der christlichen Kunst, I-II, Giitersloh, 1966, 1968; Ch. DelL'art byzantin, Bruxelles, 1967; L. Reau, Iconographie de l'art chretien, t. I-III,

1955, 1956, 1959; L. Hautcoeur, Histoire de l'art, t. II, Paris, 1959; W. FeliLibenfels, Geschichte der byzantinischen Ikonenmalerei, Olten und Lausanne, Louis Brehier, L'art chretien. Son developpement iconographique des origines

5 jours, 2-e ed., Paris, 1928; Abel Fabre, Manuel d'art chretien. Histoire ge-

= de l'art chretien depuis Ies origines jusqu'ă nos jours, Paris, 1928; K. Kunstle, graphie der christlichen Kunst, Bd. I-II, Freiburg, im Breisgau 1926, 1928;

) iehl, L'art chretien primiţii et l'art byzantin, Paris, Bruxelles, 1928.

! N limba română:

Andrei Oţetea, Renaşterea şi Reforma, ed. 2-a Bucureşti, 1968, 499 p.; Idem, iterea, Bucureşti, 1964, 490 p.; Ch. Delvaye, Arta bizantină, 2 voi., Bucureşti, D. Lihacio, Prerenaşterea rusă, Bucureşti, 1975; H. Focillon, Arfa Occidentului,

: Evul mediu romanic; voi. II: Evul mediu gotic, trad. De Irina Ionescu, Bucu-

1974; I. D. Ştefănescu, Iconograiia artei bizantine şi a picturii ieudale romăBucureşti, 1973; D. Vătăşan, Istoria artei europene din perioada Renaşterii, eşti, 1972; P. P. Negulescu, Filosoiia Renaşterii, 3 voi., Bucureşti, 1946;

Alpatov, Istoria artei, t. I. Arfa lumii vechi şi a Evului mediu, în româneşte uno Colbert şi N. Isbăşescu, ed. 2-a, Bucureşti, 1967; G. Opresco, Manual de i artei, voi. I, Bucureşti, 1943; P. Constantinescu-Iaşi, Arfa bizantină, 1929.

Biserica în secolele XVI-XVIII începând cu veacul al XVI-lea^Nse înregistrează o perioadă nouă istoria omenirii şi a Bisericii. E vorbk de Reforma religioasă, care cor stituie unul dintre cele mai mari evenimente din istoria universală, adinei răsfrângeri asupra vieţii bisericeşti, culturale, politice, sociale până în zilele noastre.

Feudalismul premergător, cu conţinutul său ideologic în scolastic şi cu expresia materială în arta gotică, a primit replica prin Renaşter şi Umanismul clasicist, care a avut două consecinţe: una axată pe lai cism, iar alta pe creştinism; între aceste două curente s-a desfăşura apoi ciocnirea teoretic-practica. De fapt, din cauza multor rele din viat Bisericii şi a statului în Apus, în vremea Renaşterii şi a Umanismului era aşteptată necesitatea unei reforme, a unei îndreptări reale a stărilo interne, dar ea s-a transformat apoi într-o reformă, ca explozie revolu ţionară a tuturor nemulţumirilor acumulate cu timpul.

Ceea ce caracteriza îndeosebi acea vreme era impulsul spre liber tate, spre individualism, spre subiectivism; libertate în viaţa de stal individualism în cugetare, subiectivism în viaţa religioasă, artistică culturală. Desigur că lucrurile nu s-au petrecut lent, ci cu frământăr şi neastâmpăr, ducând la multe încleştări de forţă între Biserică şi stal între individ şi comunitate, între forţele sociale, economice şi naţional ale popoarelor şi Bisericilor, cu momente de măreţie cu adevărat epica şi fireşte şi cu momente de cumplite încercări. Reforma şi Contrareform au dominat secolele XVI şi XVII şi prin urmările pe care le-au avu asupra spiritului uman, secolul al XVIII-lea, veacul revoluţiei franceze

Cele spuse aici se referă îndeosebi la lumea apuseană, dar şi lume din Răsărit trecea prin frământări întrucâtva similare, create şi de noii împrejurări din Apus. Pentru motivele de mai sus e necesar a se ex pune întâi faptele petrecute în Biserica apuseană şi după aceea în ce răsăriteană.

* Capitol redactat de Pr. prof. M. Şesan. Notă: Capitolele alcătuite de Pr. prof. Milan Şesan au fost revăzute şi con pietate de Pr. prof. Ioan Rămureanu.

Situaţia generală a Bisericii Apusene. Cauzele reformei protestante

Starea în care se afla Biserica apuseană la începutul secolului al lea ieşită din Renaştere, a fost de aşa natură încât ea însăşi a it necesitatea reformei, căci erau destui creştini care susţineau litau pentru o îndreptare a lucrurilor, nedorind să rupă cu Biserica. >ea ce a dus la dezlănţuirea conflictului ireparabil a fost distruşi întunecarea ideii catolice (cum scrie istoricul Lortz), adică pierde către Biserica papală a cârmei feudale cu care îndrumase Evul a, în urma unei serii întregi de împrejurări vechi şi mai noi de ă bisericească, politică, social-economică, culturală. Terenul era pregătit prin compromiterea ideii de supremaţie papală în timpul citaţii babilonice de la Avignon (1309-1377) şi a schismei papale -1417) ce a urmat după aceea, cât şi prin teoria conciliară a veacu-XIV-XV care dorea acea „reformatio în capite et membris”. Europa apuseană nu mai participă la eliberarea Constantinopolului, deplângea căderea lui, căci apelurile pentru luptă comună nu mai u ecou unitar. Numai Ioan Coranul de Hunedoara, regentul Un-i, Vlad Ţepeş al Ţării Româneşti şi Ştefan cel Mare al Moldovei m sabia pentru apărarea creştinătăţii orientale şi a celei occiden-propunerile pentru o cruciadă nu mai aflau înţelegere, pentru că îai exista în Occident concepţia unei Europe unite ca pe vremea) r Grigorie VII, Inocenţiu III (1198-1216), sau Bonifaciu VIII -1303). Ceea ce începea să preocupe atenţia occidentalilor, în ge-era ca să profite cât mai concret de pe urma „descoperirii lu-oi”.

Tiaţa religioasă şi bisericească a vremii crease o mulţime de ne-imiri pentru că „papalitatea se afla într-un cerc vicios”: „cardinali iegeau papi răi şi papii răi numeau cardinali răi” (A. Franzen); >pii se complăceau în stăpâniri feudale şi nobilimea excela prin n, pe care îl aplica faţă de Biserica din principatul ei; spiritul sterii mai dăinuia la Roma cu grandori şi cu scăderi, care se observă pi. Astfel Pius II (1458-1464) promitea sultanului concesii la Con-nopol dacă se lasă „stropit cu apă” (de botez); Paul II (1464- s-a intitulat ca primul „pontifex maximus”, apoi Sixt IV -1484), Inocenţiu VIII (1484-1492) şi mai ales Alexandru VI Bor-492-1503) au patronat demoralizarea; în schimb, critica papalităţii Girolamo Savonarola expusă în lucrarea „De ruina ecclesiae”, i-a cat acestuia arderea pe rug în 1498 şi nicidecum îndreptarea} r.

Istfel amestecul papalităţii în cele lumeşti, cu pretenţii la putere ¦ită şi cu mijloace abuzive întrebuinţate în acest sens a dus la cele nari scandaluri. Nepotismul a făcut din papii Renaşterii adevărate: ii de uzufructuari şi favoriţi care îşi disputau câştigurile cu sabia. Iia şi fiscalismul cel mai exagerat au înflorit în voie, încât de la ' până la Macchiavelli toţi se plângeau că în Roma sunt numai i şi preceptori papali, teologi abia câte unul. Vinderea şi cumpărărea demnităţilor bisericeşti atinseseră proporţii cu adevărat catastrofale. Anual se calculau aceste venituri, scoase de papi prin cardinalii lor, la 220.000 florini, din care jumătate le aduceau dispensele, privilegiile şi beneficiile rezervate papei, iar cealaltă jumătate impozitele ordinare şi extraordinare, îndeosebi inflaţia indulgenţelor care apăsau foarte greu pe umerii credincioşilor. Ca forţă extraordinară lumească, papalitatea încasa dijmă din veniturile tuturor bisericilor pe drept, dar de multe ori şi pe nedrept; în Anglia era obolul Sfântului Petru, în Spania, contribuţii regulate pentru inchiziţie etc. La numirea într-o funcţie bisericească se plătea până la jumătatea venitului anual al funcţiei, ceea ce făcea ca diecezele rămase adeseori vacante să se ruineze complet, iar pentru asanarea lor financiară s-au căutat expediente imorale şi cămătăreşti.

Mai apar şi papi războinici, ca Iuliu II (1502-1513), cu eşecul Conciliului 5 Lateran din 1512; sau libertini, ca Leon X (1513-1521). Atât de mare era demoralizarea încât în ianuarie 1522 însuşi papa Adrian VI a repetat în prima sa cuvântare consistorială cuvintele iui Bernhard de Clairvaux: „Atât au crescut păcatele Romei, încât cei întinaţi de ele nici măcar nu le mai simt mirosul”.

Vechiul principiu de reformă „in capite et membris” nu era băgat în seamă; clerul superior se îmbogăţise şi se răsfăţa în lux; el se recruta, conform uzanţei, numai din nobilime, adeseori la vârsta minoratului; în acelaşi timp preoţii de parohie erau desconsideraţi ca „plebei” inculţi şi prea mulţi la număr pentru aceleaşi locuri, şi erau exploataţi ca şi populaţia jânsăşir-xconsiderată „proletariat”. În schimb, în marile mânăstiri ale ordinelor Ynonahale, foarte numeroase, se încuibase spiritul Renaşterii; viaţa de obşte era decadentă şi numeroşi călugări stăteau în particular ca proprietari; pe aceştia credincioşii nu-i puteau respecta.

Pe lângă abuzurile cu cele sfinte şi cu simonie, se mai adaugă şî superstiţiile populare, credinţe în „puterea diavolului” şi în vrăjitorie, cu teama de ambele. Atunci intervenea inchiziţia cu torturi „legale” şi arderi pe rug, mai ales stimulate de apelul papei Inocenţiu VIII, din 1484, şi de decretul „Maleus maleficarum” contra vrăjitoriei (Ciocanul vrăjitorilor) din 1487. Mulţi credincioşi s-au îndepărtat atunci de „Biserica văzută” în favoarea unei „Biserici nevăzute”, „a adevăraţilor sfinţi”, adică supunându-se îndrumării Sfântului Duh Care, după prezicerea antitrinitarului loachim de Floris (f 1202), avea să se manifeste apocaliptic în 1520. Prin urmare „via antiqua” a teologiei scolastice a lui Toma din Aquino (f 1274) era pusă în umbră încă de „via moderna” a nominalistului Willia? N Occam (f 1349), cu învăţătura despre dublul adevăr, unul teologic şi altul filosofic, prin care era spartă unitatea scolasticii şi se accentua prăpastia dintre Dumnezeu şi credinciosul păcătos.

Cât priveşte aspectul social-economic, se accentua ciocnirea intereselor nobilimii din castele cu ale burgheziei din oraşe şi ale ţărănimi: de la sate. La aceasta au contribuit şi marile descoperiri geografice ale vremii: călătoria comerciantului rus Nikitin de la Moscova la Delh: nidia, în anii 1466-1472; ocolul Africii de către Vasco da Gama a Capul Bunei Speranţe spre India, între 1497-1499; drumul „ oceanul Atlantic – spre apus – al lui Cristofor Columb în 1493, leseoperirea lumii noi”, numită apoi „America”, precum şi „ocolul i pe apă” al expediţiei lui Magellan, între 1519-1522, care atrăatenţia spre noi ţări de unde se puteau aduce bogăţii nebănuite. Ridicarea burgheziei ţărăneşti prin cruciade şi prin comerţul în-tor al oraşelor italiene, flamande sau germane a adus cu sine des-; rea unei lupte surde pe de o parte între nobilime şi cler – care/oia să-şi piardă drepturile feudale – şi pe de altă parte pătura) cie de burghezi şi mica nobilime – care trebuiau să-şi apere de e ori cu sabia în mână dreptul la existenţă. Ţărănimea profitase de area oraşelor unde şi-a putut vinde surplusul muncii ei şi astfel 3 şi o ţărănime mai înstărită.

Dar tocmai în Anglia, John Wyclif (f 1384) şi în Boemia, magistrul Hus (f 1415) au atacat încă spre sfârşitul secolului XIV pretenţiile rimat universal al papei, găsind aprobare între credincioşi şi unii. I şi prin aceasta era vizată „trecerea de la erezie la reformă”; lată au atacat şi principiul proprietăţii bisericeşti, atât de neonest ită de monahi şi episcopi, aşa că după moartea lor au urmat nu-iase mişcări populare sângeroase, de rezistenţă contra exploatării, ite de a apare marele capitalism bancar şi industrial, creat de carea pe piaţa europeană a aurului american – ale cărui urmări se it până la 1540 doar în Spania, Portugalia şi Ţările de Jos – au în Italia marile pieţe şi bănci ale Veneţiei şi Genovei; în iburgul Germaniei, vestitele bănci ale Fugger-ilor deţineau mono-i până în nordul depărtat şi orientul Mediteranei. În Anglia, de, Biserica practica, împotriva legilor decretate de ea, comerţ ban-luând dobânzi de 30% pentru orice împrumut făcut în contul ta-¦ papale. Odată cu urcarea preţurilor la oraşe scade şi decade renta ilă, iar nobilii, ca să se salveze, au înmulţit taxele feudale şi au; rentele, toate în defavoarea ţărănimii, ajunse în Germania şi în ritul Europei la sapă de lemn, încât răscoalele ţărăneşti în Ger-a se ţin lanţ. Tot aşa au fost atinşi în Germania o parte din mun-i şi din mica nobilime, după ce în Elveţia ţăranii au reuşit, în 1476, războaie aprige, să-şi capete drepturile. Nici nu este de mirare >bili ca: Sickingen, poetul nobil Ulrich von Hutten, preotul ThoMiinzer, cimpoierul Hans Bohm von Niklashausen şi alţii au îat antiteza între papă şi Hristos şi aşteptau parcă să coboare din 1 răzbunare a nedreptăţilor acolo unde spada şi focul nu ajungeau.: eastă atmosferă confuză se întrepătrundeau tendinţele sociale cu zneala dusă până la trivialitate, la acţiuni armate şi exaltare. >dată cu sfârşitul Evului mediu, în Franţa, Anglia şi Spania apare statului naţional şi laic, cu tendinţe centrifugale celor papale, care sistemul teocraţiei universale şi prin ameninţările interdictului cău-să subjuge jurisdicţiei sale totul, trupuri şi suflete, state şi biserici, particulară şi publică. Dar, începând din secolul al XlV-lea, prin grea cu Filip al IV-lea cel Frumos (1285-1314), în Franţa, cu prinţii italieni în secolul al XV-lea, cu Spania puternicei regine Isabel şi a lui Ferdinand catolicul (1479-1516) şi apoi în Anglia, cu Henric-E VUI-lea (1509-1547), papalitatea e nevoită să cedeze pas cu pas – drept, prin concordate care ofereau uneori satisfacţii mai mici – di: poziţiile de mare politică mondială. Scriitorul Marsilius de Padua (1272- 1342) nu numai că nu recunoştea Bisericii dreptul la o putere executivi dar făcea din ea o simplă instituţie de stat, statul putând controla şi 1 nevoie chiar confisca averile ei. Acelaşi lucru 1-a sintetizat apoi repre zentantul tipic al politicianului Renaşterii, Macchiavelli (f 1527), în carte sa „II Principe”, unde a luat ca model pe regele Ferdinand al Spanie şi pe tiranul Cezar Borgia (fiul natural al papei Alexandru al Vl-le Borgia), afirmmd că orice mijloace sunt permise pentru promovare! Intereselor statului. De aici s-a dezvoltat şi sistemul teritorial auto nomist, ca unul din aspectele organizatorice care vor distruge unitate. Bisericii papale. Poporul se rupe de Biserică întrucât nu se mai simte, ocrotit de ea, ci numai îl apăsa, căutând o autoritate laică, aprobat chiar de o parte din cler, el însuşi sătul de decadenţa prea mare; Bisericii. Odată ce omul a gustat din roadele cugetării şi ale descope ririlor sale, omul liber al Renaşterii şi al Reformei umaniste îşi per mite să critice şi să reformeze tot: ştiinţă, filosofie, teologie, artă concepţie de viaţă.

Dacă s-a spus că Renaşterea şi Reforma sunt două feţe ale aceluiaş fenomen, s-a înţeles mai ales faptul că ambele au în vedere aspectu cultural-spiritual al problemei; dar Renaşterea şi Umanismul laic m mai păstrau reforma italiană a secolului al XV-lea; în Germania mani festările de critică antipapală, anticlericală şi antimonahală devin agre sive, înguste, brutale şi grosolane. Tonul în care scriu aceşti scriitor şi autori ai „Scrisorilor bărbaţilor obscuri” şi ai lucrării „Gravaviint nationis Germanicele” seamănă cu un apel la luptă contra superstiţie şi a „antihristului de la Roma”.

Afară de ura contra Romei şi a clerului său, pe care sutele d< dispute, de caricaturi, de manifeste şi foi volante au răspândit-o acun cu iuţeală uimitoare prin tipar şi desen, viaţa culturală de la 1500; adus, îndeosebi în ţările germanice, un gust pronunţat pentru misticism scepticism şi relativizare a tot ce e dogmă şi chiar supranatural, gus care s-a încorporat în spiritul marelui umanist Erasmus de Rotterdan (f 1536). Prin compromis, Erasmus a vrut să creeze un nou creştinism fără dogme şi fără unitate, semănând prin aceasta în conştiinţa euro peana şi în sânul Bisericii otrava duplicităţii. „Colocviile” şi „Laude nebuniei”, ca şi strigătul lui „înapoi la izvoare”, sunt exemplul con fuziei spirituale a timpului.

Epoca era coaptă şi pregătită. Dezagregarea energiilor interne desacramentalizarea şi superficializarea vieţii bisericeşti, Renaşterea ş Umanismul laic, nemulţumirile de ordin intim religios ale credincioşi lor, care-şi vedeau credinţa şi Biserica desfigurate prin cumpărarea ş „comercializarea” mântuirii, pe lângă cauzele politice, sociale şi econo mai asociau şi împrejurările că în cercurile „înalte” circula afir-ă vulgus vuit decipi, ergo decipiatur = vulgul vrea să fie în~ iu contribuit la crearea acestui fenomen foarte complex, care Reforma religioasă din secolul al XVI-lea.

Eci să fie înşelat. Şi apoi, mai era faptul că librăria Alber din i publicat, în 1514, cărţulia Taxae cancelariae = Taxele cance-postolice, care stabilea normativ preţul de răscumpărare al păcatelor, spre vânzarea indulgenţelor.

Cu toate acestea, reforma încă nu ar fi avut loc dacă n-ar fi apă-ii care i-a dat curs, Martin Luther.

Rtin Luther, Werke, ediţie critică, 67 voi.; Weimar-Erlangen, 1883-1948; Alliance naţionale des Eglises lutheriennes de France et Positions luthe-15 t., Geneve-Paris, 1958-1970; Ies grands ecrits relormateurs, Paris,. Joutard şi colaboratorii, Historiographie de la Reforme, Paris-Montreal, 9 p.; Bibliographie de la Reforme, 1450-1648, 7 voi. Leiden, Edit. Brill,. 70.

Dii:

C. Steinmetz, Luther and Staupitz. An Essay în the intellectual origins of '. Estant Reiormation, Durham, 1980; J. D. Pariset, Humanisme, Reforme et ie, Strassbourg, 1981; B. Benuascar-P. Chemi, L'ouverture du monde (sec,

/, Paris, 1978; H. Heger, Spătmittelalter. Humanisme. Reîormation. Texte ignissp. Bd. 2. Blutezeit des Humanismus und Reiormation, Miinchen, 1978„, '43 p.; G. Martino, Ia Chiesa neH'eta della Riiorma, Brescia, 1978, 1000 p.; e-E. Moeller, Oekumenische Kirchengeschichte, 2 Bd., Mittelalter und Ren, Mainz-Munchen, 1978; A. Molnar, Siovom obnoveno (înnoire prin cui „Enciclopedie pentru Reforma protestantă”, Praha, 1977; Schopfferdiek, jeschichte als Missiongeschichte, Stuttgart, 1977, 480 p.; A. Jobert, De ă Mohila, Paris, 1974; H. G. Koenigsberger, Luther, 1973; H. G. KoenigsJ. Mosse, I'Europe au XVI-e sfecle, traduit de l'anglais par S. Sassague î de l'Europe, VI), Paris, 1970; Ch. Boyer, Calvin et Luther, Rome, 1973; bdd, Reiormation, London, 1972; B. Guenee, V Occident aux XFV-e et XV-e

Paris, 1971; J. Boisset, Histoire du Protestantisme, Paris, 1970; M. Venard, mts du monde moderne, sec. XVI-XVII, 2 voi., Paris, 1970, 1214 p.; L.

A, Amurgul Evului Mediu, trad. După ed. VII-a germană, Bucureşti, 1970, J. Lortz, La Reforme de Luther. Die Reiormation în Deutschland, 5-e Aufl., J im Breisgau, 1965, Trad. Franc, par R. Givord, 2 voi., Paris 1970; P. KaLuther, Marburg, 1969; V. H. H. Green, Luther and the Reiormation, London,

1. Tiichle-C. A. Bouman et J. le Brun, Reforme et Contrerelorme, trad. De „ par M. Barth, O. P. Reymonde Barthe, A. Tintant et Nelly Weinstein

Ue histoire de VEglise), sous la direction de L. J. Roger-R. Aubert-M. D.

S, t. 3, Paris, 1968; J. Chelim, Histoire religieuse de l'Occident medievdl,

968, 512 p.; B. Vogler, Relorme, în „Encycâopaedia Universalis”, t. 13, Paris,

— 1065; G. Casalis, Luther (Martin), Lutheranisme, în „Encycâopaedia

; alis”, t. 10; Paris, 1968, p. 182-188; J. Delumeau, Naissance et aiiirmation

Reforme (Nouvellc Clio, 30), Paris, 1965, 2-e ed., Paris, 1968; L. Febvre, Un

Martin Luther, Paris, 1.927; reedite, Paris, 1963; R. Stupperrich, Geschichte iormation, Munchen, 1967; R. Stauffer, Ie Catholicisme ă la decouverte de

Neuchâtel-Paris, 1966; H. J. Grimm, The Reiormation Era, 1500-1650, New

966; Idem, The Reiormation în Recent Hisiorical Thought, New York, 1964;

Bibliografie întocmită de Pr. Prof. Milan Şesan şi Pr. Prof. Ioan Rămuraanu.

J. Bihlmeyer, H. Tuchle-M. H. Vicaire, Histoire de VEglise, voi. 3, Paris-Mulhouse, 1B64, p. 128-147; cu bogată bibliografie la p. 422-438; O. Chadwick, The Retor-mation, Harmanasworth, Middlesex, 1964; R. Bizer, Reiormationgeschichtc, Deutsch-land, 3532 bis 3555, Gottingen, 1961; E. G. Leonard, Histoire generale du Pro-testantisme, voi. I, La Reiormation, voi. II, l'Etablissement, Paris, 1961; K. Bran-dis, Deutsche Geschichte im Zeitalter der Reiormation und Gegenreiormation, 3-e Aufl., Miinchen, 1960; E. Lau, Luther, Berlin, 1959; W. Andrea, Deutschland vor der Reiormation, 6-e Aufl., Stuttgart, 1959; G. Tavard, Le Protestaniisme, Paris, 1958; B. Gebhardt, Reiormation bis zum Ende des Absolutismus, Stuttgart, 1955; H. Strohl, Luther. Sa vie et sa pensee, Strassbourg, 1953; Idem, La pensee de la Relorme, Neuchâtel – Paris, 1951; H. Hauser, La naissance du Protestanlisme, Paris, 1940.

Papii din timpul Renaşterii şi Reiormei

P. Partner, Renaissance. Rome (1500-1550), Leiden, 1976; G. R. Potter, The Rc-uaissance, Cambridge, 1957; L. von Ranke, L. Pastor, J. Haller, Fr. Seppelt et C. Fiaconi, Storia dei papi, Roma, 1973, 736 p.; Bilaniuk, The iiith Luteran council (1512-1511) and-the Eastern Churches, Toronto, 1975; E. Chamberlain, Ies mau-vais papes, Paris, 1979 (pentru papii din secolele X-XVI).

Inchiziţia

H. Beinardt, Records tor the trials oi ihe spanish inquisition (1483-1485,1, Leiden, 1974 p.; P. Dominique, L'Inquisition, Paris, 1969; H. Kamen, Histoire de VInquisition espagnole (The Spanish Inquisition), traduit de l'anglais par Tanctte Pri-gent et Helene Delatre, Paris, 1966.

Figuri deosebite

L. A. Lantini, Jan Hus, ii primato di Pietro, Torino, 1974; M. Spinka, John Hus, Princeton, S. U. A., 1968, 344 p.; H. Bauer, Feuer în Florenz (Savonatola), Leip-zig, 1976; S. Wejnstein, Savonarole et Florence, Paris, 1973; H. J. Schultz, Die yjahrheit der Ketzer, Stuttgart, 1968, 375 p.; H. Vedrine, Machiavel, Paris, 1972; J. C. Margolin, Erasme, guerre et paix, Paris, 1973, 380 p.

A se vedea numele protagoniştilor în Enciclopedii, cu bibliografia respectivă.

Autori ortodocşi

I. E. Anastasiou, 'Iatopia zâ'ExxXiaia? Ed. 2-a, t. II, Thesalonic, 1979; Pheidas, 'ExxXTiaiaaxnt'Jj 'Iaxopâa. T. II, De Ia iconoclasm până la căderea Constantinopo-lului, Atena, 1973, 597 p.; Bas. K. Stefanidis, 'ExxXi'Jcţtaa'jixi] iotopia. 'A'ââj i aTjixEpov, ed. 2-a, Atena, 1959, p. 585-606.

Lucrări în româneşte

Gh. Vlăduţescu, Introducere în istoria lilosoliei medievale, Bucureşti, 1973; P. Gogeanu, Mari procese din istoria justiţiei, Bucureşti, 1973; H. Matei, Piraji corsari, Bucureşti, 1974; J. le Goff, Civilizaţia Occidentului medieval, trad. De Măria îlolban, Bucureşti, 1970. Recenzie de Pr. prof. I. Rămureanu, în „Ortodoxia”, XXV (1972), nr. 2, p. 267-270; Andrei Oţetea, Renaşterea şi Reiorma, Bucureşti, 1941 ed. 2-a, Bucureşti, 1968, cu bogată bibliografie; A. Florea, Tortura în Evul Mediu, în „Magazin istoric”, Bucureşti, III (1968), nr. 12 (21), p. 40-45; Teodor M. Pcpescu, T. Bodogae şi Gh. Stănescu, Manual de Istoria bisericească universală, voi. 2, Bucureşti, 1956, p. 186-193; Eus. Popovici, Istoria bisericească universală ed. 4-a, Bucureşti, 1928, p. 8-50.

Alte inlormaţii bibliogralice „m:

Internationale oekumenische Bibliographie, editura Ch. Kaiser din Miinchen începând din 1961; Centre naţional de la recherche scientifique. Centre de docu mentation-sciences humaines: „Bulletin signaletique des sciences religieuses”, 4 Christianisme, Paris, din 1976.

Martin Luther şi învăţătura lui. Răspândirea luteranismului * dnteia Reformei a fost Martin Luther (1483-1546), o personali-riaşă, plină de contradicţii interioare, clădită din extreme şi ex-tă î'n'parad°xuri' o „mare” de puteri, de impulsuri, de cunoştinţe.

— Ăbdare. De aceea e şi greu a reda biografia lui. Emotiv şi sincer, i ve; sel, binevoitor şi naiv chiar în relaţiile lui intime şi fami-d'ar tumultuos, brutal şi chiar ordinar în lupta şi polemicile duse mai cu oamenii papalităţii, ci şi cu foştii săi colaboratori, prieteni răni răsculaţi, sau anabaptişti exaltaţi, Luther a fost prezentat i ca un apostol sau profet prin gura căruia a grăit Duhul Sfânt i-a mai făcut-o de la Sfântul Apostol Pavel încoace (Jul. Kostlin), ri ca un erou şi ca o personalitate puternică, plină de calităţi ge-(Carlyle, Thiele), ori ca cel mai genial creator de sistem filosofic igios (Holl), iar alteori crezut drept un rătăcit răufăcător, sau un iat, care a făcut din pasiunile lui un crez cu care a infectat ome-[ntreagă (Denifle, Grisar ş.a.).