Ioan Ramurean Si Milan Sesam

3 crearea ţărilor moderne, cum susţin socialiştii, oricum le-am lua, aşterea şi Umanismul constituie fenomene cu multiple influenţe în a culturală şi teologică a vremii.

Că aceste fenomene trebuie duse mult înapoi până în Evul mediu torenaştere), sau trebuie mărginite la veacurile XIV-XVI, este in-rent, după cum iarăşi este indiferent că prin umanism înţelegem mai t un raport personal, literar sau pedagogic faţă de cultura greco-ană, pe când Renaşterea constă îndeosebi în reînvierea operelor po-i, culturale, artistice în spiritul antichităţii. In fond, avem de-a face în proces istoric foarte complex, sesizabil în setea după forme noi i nemulţumirea cu cele vechi; de aici simţul critic şi ştiinţific care i la o mulţime de descoperiri şi invenţii, precum şi la schimbarea talităţii şi a concepţiilor de viaţă deosebite de Evul mediu. In stă privinţă, desigur că şi latura materială (înflorirea oraşelor ita-> prin comerţul cu Orientul Mediteranei greceşti şi mohamedane) re partea sa de contribuţie, după cum tot contactului cu Bizanţul se reşte în mare parte şi latura spirituală şi descoperirea bunurilor irii clasice antice şi imitarea temelor artistice în creaţiile proto-şterii. Spiritul Renaşterii, îndrăgostit de frumosul naturii şi al vieţii nteşti şi încrezător în puterea raţiunii, care vede în om un atotputernic, se opune astfel cugetării medievale care subordona totul vieţii de dincolo, omul şi viaţa lui fiind doar umbre trecătoare de la pământ la cer.

Câţiva din scriitori contribuie, în mod deosebit, la crearea noului spirit, care va ajunge 'dominant şi în cultura teologică. Intre aceştia pomenim pe Dante Alighieri (f 1321), Marsilius de Padua (f către 1342), Francesco Petrarca (f 1374), I. Boccacio (f 1375), Lorenzo Valla (f 1457), ICusanus (f 1464) şi alţii.

Deşi creştin şi medieval prin concepţia despre lume şi societate, Dante stă, prin înălţimea şi curajul opiniilor sale, la poarta lumii noi. Brodată pe ideea spiritualistă a istoriei omenirii ca şi a vieţii individuale desfăşurate în cicluri şi etape, în drum spre desăvârşirea divină, trilogia

Marsilius de Padua (1278-1342) a activat după 1326 în preajma împăratului german Ludovic de Bavaria (1314-1347) pentru a cărui luptă împotriva pretenţiilor de imixtiune interstatală ale papalităţii el a scris celebrul tratat „Defensor pacis” în care pentru prima dată se formulează principiul suveranităţii statului laic. „Izvorul relelor decurge în orice stat, zice el, din duplicitatea puterii executive (vis coactiva), care nu poate emana decât de la popor (legislator humanus). Orice altă putere în stat, inclusiv cea bisericească, trebuie înţeleasă numai ca fiind delegată de la popor”. S-a încercat a se atribui papei putere absolută în stat şi peste stat, dar aşa-zisa putere a Sfântului Petru n-are nici c bază în Sf. Scriptură, unde nu se vorbeşte de nici o astfel de puter; a Apostolului PetruL

E drept că din tezele acestei teologii noi unele au fost condamnata ca eretice încă în 1327, dar ele vor supravieţui mai ales în galicanism în febronianism şi iosefinism.

Francesco Petrarca (1304-1374) e unul dintre cei dintâi umanişti A studiat dreptul la Montpellier şi la Bologna, dar în locul decretalelo a îndrăgit pe Cicero (f 43 î. Hr.) şi Vergiliu (f 19 îHr.). Parte dii viaţă şi-a dus-o lângă Avignon, în localitatea Vaucluse, unde avea ui post de cleric inferior, ceea ce nu 1-a oprit să cânte în celebrele sal „canzoniere” iubirea frumoasă, dar neîmpărtăşită, a Laurei. Nume ş mai cunoscut i-au făcut poeziile sale în hexametri latini, sau în alt rime, în care imită bucolicele vergiliene sau poeziile lui Horaţi mjmJti. Si. Jf. RtJL. KA

— 8 î. Hr.), apoi poemul neterminat despre Scipio Africanul şi în-ebi cele vreo 600 de scrisori, în care arată neobositele lui călătorii î manuscrise vechi, greco-latine, după frumuseţile naturii şi în ge-1 după liniştea sufletului, pe care totuşi o umbreşte un sentiment anitate. Cu toate acestea, lumea politică, ştiinţifică, artistică şi filo-; ă a timpului îl încoronează în ziua de Paşti a anului 1341, pe Capi-1 Romei, cu coroana de lauri, şi ar fi rămas aici, în Roma, care şese pradă luptelor interne, după plecarea papei la Avignon, fiindcă imţea atras îndeosebi de lupta de „renaştere” şi unificare politică bunului Cola di Rienzo (f 1347), dacă acesta n-ar fi fost omorât poate mai sigur, din pricina ciumei celei mari din 1348. Fapt este leacă din Roma şi la 1353 se „converteşte” la viaţă de cleric, purtând cum doar grijă de cei doi copii ai săi şi scriind cărţi filosofice, cum „De contemptu mundi” (- „Despre dispreţuirea lumii”), apoi „De-i religiosorum”, în care evocă liniştea mânăstirească dar combate sticismul decadent, apoi „De vita solitaria”, „De vera sapientia” ş. a., are, cu stoicism şi sinceritate augustiniană, îşi descrie „păcatele eţelor”, neuitând din când în când să arunce săgeţi contra ignoranţei, logiei, filosofiei averoiste şi altora.

Dacă la Dante şi Petrarca tonul şi inspiraţia sunt încă în parte creşân schimb la negustorul şi poetul Boccaccio (f 1375), ca şi mai i la colecţionarul de manuscrise şi epistolograful Poggio Bracciolini

159), la istoricul florentin Leonardo Bruni (f 1444), la Enea Silvio domini, viitorul papă Pius II (1458-1464), la profesorul şi canoLorenzo Valla (f 1457), dar mai ales la Antonio Beccadelli zis rmita (f 1471), începe să predomine epicureismul şi frivolitatea.

Îccio prezintă în „Decameronul” său moravurile societăţii contemie, râzând de bărbaţii înşelaţi, de clericii desfrânaţi, de slujbaşii i, o societate şi o Biserică plină de păcate, dar care totuşi poate nta motive de convertire pentru un evreu, în legenda cunoscută.

Ntr-o societate plină de atâta bunăstare, cu atâtea universităţi şi cu e dese schimburi între Răsărit şi Apus, s-a ajuns în sec. XIV^-XV, mare progres în ştiinţe şi la înregistrarea unei serii de invenţii şi periri; praful de puşcă a revoluţionat războaiele în sec XIV-XV lus la distrugerea feudalităţii, iar orologiul, gravura, tiparul şi desirile geografice (înconjurul Africii şi aflarea Americii) au atras sine schimbarea societăţii şi pregătirea vremilor noi. Îndeosebi tia dus la răspândirea vertiginoasă a ideilor, la crearea cu timpul a opinii publice şi deci la schimbarea în sens democratic a stucturii aţii, iar descoperirile geografice, cu aruncarea pe piaţa europeană tităţilor imense de aur, îndeosebi american, vor duce la crearea casmului şi apoi la schimbarea economiei industriale şi comerciale.

; onsecinţa acestor mari invenţii din istoria omenirii se va vedea n sec. XVI şi următoarele.

Otuşi, studiile filosofice şi filologice, critice, vor primi un mare în sec. XIV-XV. Gustul pentru antichitate a dus la dorinţa cu-îrii limbilor latină şi greacă, care, de altfel, nu fuseseră complet ite nici până atunci, dar nu erau studiate ştiinţific. Petrarca ofta că n-a putut învăţa pe deplin greaca din scurta întâlnire de la Avignon cu monahul calabrez Varlaam, în 1339. De la finele sec. al XlV-lea şi mai ales în sec. al XV-lea, o mulţime de greci petrec sau se refugiază în Italia, creând la început cercuri sau cenacluri de studii clasiciste, iar apoi înfiinţându-se chiar academii permanente în multe oraşe italiene: Florenţa, Neapole, Roma, Padua, Veneţia, Mantua etc. Dintre grecii refugiaţi în Italia pomenim pe Ioan Hrysoloras (sec. XV), dascălul filosofului italian din Toscana, Francisco Filelfo (1398-1481), căruia i-a dat pe fiica sa de soţie şi i-a ajutat să ducă la catedrele din Bologna şi Florenţa textul multor clasici greci, apoi pe platonicianul Ghemistos Ple-thon (f 1452) – întemeietorul Academiei din Florenţa, împreună cu Marsilios Ficino (f 1499), traducătorul operelor lui Platon şi Plotin – care, în timpul sinodului unionist de la Ferrara – Florenţa din 1438- 1439, a uimit pe italieni cu entuziasmul său pentru Platon, şi pe cardinalul Visarion (f 1472), cunoscut tot din timpul sinodului florentin şi mai pe urmă unul dintre ctitorii Academiei veneţiene.

: Dintre italienii îndrăgostiţi de clasicism pomenim, afară de Fran-cesco Filelfo, pe dascălii ambulanţi Angelo Poliziano (f 1494), preceptor al familiei lui Cosimo de Medici (1388-1464), apoi răscolitorul şi răs-pânditorul de cărţi Poggio Bracciolini (f 1459), colecţionarul Giovanni Aurispa (sec. XV), pedagogii: Vittorino da Feltre (f 1446) şi Guido da Verona (f 1460), librarii: Vespasiano da Bisticci (f 1448) şi N. Niccoli (f 1437), a cărui bibliotecă de 800 de codici vechi a fost cumpărată de Coşimo de Medici şi, împreună cu alte colecţii, a fost una din primele biblioteci publice din Europa (Laurentiana din Florenţa); o alta a fost cea din Vatican, înfiinţată la 1453 de papa Nicolae V (1447-1455), apoi altele la Urbino, la Veneţia etc.

Figura canonicului Lorenzo Valla (1405-1457) e cunoscută prin studiul lexicografic despre „eleganţa limbii latine”, după care va învăţa mai târziu Erasmus din Rotterdam (1467-1536), apoi prin scrieri literare şi filosofice („De voluptate”, în care afirmă episcureismul contrar vieţii de dincolo), şi prin contestarea autenticităţii Simbolului apostolic şi a „donaţiei constantiniene”, fapt pentru care a avut de suferit şi era să fie ars pe rug dacă nu l-ar fi ocrotit regele Alfonso V al Neapolului (1416-1458) şi mai târziu papa Nicolae V.

Filosofii Raymund de Sabunda (f 1450), medic spaniol, apoi enci-clopediştii Picco de la Mirandola (f 1494) şi Nicolaus Cusanus (-{1464) erau mari erudiţi în scrierile matematice, naturale şi filosofice. Toţi trei au căutat să pună de acord tefalogia ca rezultatele ştiinţifice, primii doi încercând un fel de teologie rtatofălă (Picco afirma: „philosopliia veritatem quaerit, theologia invenit, religio possidet” = filosofia caută adevărul, teologia îl găseşte, religia îl posedă), iar Nicolaus Cusanus făcând în opera „De docta ignorantia” o sinteză deplină, întrucât el vedea în creştinism coincidentia oppositorurn. Lupta pentru unirea Bisericilor şi mai ales pentru înlăturarea schismei papale (1378-1417) prin conciliarism 1-a făcut pe Cusanus vestit nu numai la Sinodul din Basel (1431-1449), ci şi în restul Europei.

Les Universites ă la Un du Moyen îge, Paris, 1973; The Univeisities în the Middle Age. Editcd by Josef Jisewijn and J. Paquet; Studia VI, Leuven (Lou-

1978; H. Grundmann, Vom Ursprung der Universitatea im Mitielalter, ed. 2-a, urg im Breisgau, 1960; Denifle, Die Universităten des Mittelalters bis 1400, BerA. Weisheiple, Thomas von Aquin. Sein Leben und seine Theologie. Aus der kanisch iibersctzt, Gratz (Styria), 1980, 391 p. Andre Clement, Thomas d'Aquin,

1983, 366 p. Recenzie, Pr. Prof. I. Rămureanu, în „Studii teologice”, XXXV), i-VIII.

L. Jugnet, Pour connaâtre la pensee de saint Thomas d'Aquin, Paris, 1979; Chesterton, Saint Thomas d'Aquin, Paris, 1977.

R. Casin, Saint Thomas d'Aquin ou l'intelligence de la ioi, Paris, 1973; R., x, Initiation ă la theologie de saint Thomas, Bordeaux, 1969; Ch.

— D. Boulogne, Thomas d'Aquin, Paris, 1965.

S. Breton, Saint Thomas d'Aquin, Paris, 1965.;

P. Grenet, Le thomisme. Coli. „Que sais-je”, Paris, 1953.

M.-D. Chenu, Introduction a ietude de saint Thomas d'Aquin, Paris, 1950; i

Gillet, Thomas d'Aquin, Paris, 1949; E. Gilson, Le thomisme. Introduction î, ' ilosophie de saint Thomas, Paris, 1949; A. Cresson, Saint Thomas d'Aquin, sa j

; on oeuvre, Paris, 1947; M. Grabmann, Saint Thomas d'Aquin, Paris, 1936; J. p rt, Saint Thomas d'Aquin, le genie de l'ordre, Paris, 1934; J. Maritain, Le docangelique, Paris, 1930; A. D. Sertillange, La philosophie de scint Thomas, L un, 2 voi., Paris, sans date; Idem, Les grandes th'eses de la philosophie thoA

Paris, 1928; Idem, La philosophie morale de saint Thomas d'Aquin, Paris, *'§ ii

^entru scolastică şi alţi scriitori medievali în Apus. '- *

J. Pieper, Scholastik. Gestalten und Probleme, Freiburg im Breâsgau, 1960; E.

Î, La philosophie du Moyen Age, Paris, 1976; P. Floss, Mikulas Kusansky (-

ÎUS Cusanus), Praha, 1977; Joh. Irmscher, Renaissance und Humanismus, t.

Berlin, 1966; J. Chevalier, Histoire de la pensee. T. 2. La Pensee chretienne,

1966; Rudolf Otto, Mystique d'Oricnt et mystique d'Occident. Distinction et

Traduction de Jean Gouillard, Paris, 1951; E. Brehier, La Philosophie du MoVge, Paris, 1937; E. Gilson und Ph. Bohner, Die Geschichte der christUchen | ophie, Bd. I-IV, Paderborn, 1936-1937; Schnurer, Kirche und Kultur im Mitl\par r, Paderborn, 1935; F. Cayre, Patrologie et Histoire de la theologie, t. II, 2-e.' aris, 1933, p. 370-706; M. de Wulf, Histoire de la philosophie medievale, 2 f i-e ed. Louvain, 1924. ' {n limba română i ntre antichitate şi renaştere. Gândirea Evului mediu de la începuturile patrisr,

2 Nicolae Cusanus. Traducere de Octavian Nistor, t. I-II, Bucureşti, 1984; >* i Ion Lancrănjean, Incercri de reabilitare a gândirii creştine medievale, Bucuj^

1936, ca bună bibliografie. Prof. T. M. Popescu, Pr. Prof. T. Bodogae, Prof. Gh.; cii, Istoria bisericească universală, Bucureşti, 1956, p. 154-174; Euseviu PoIstoria bisericească universală. Traducere de At. Mironescu, t. II, ed. 2-a, îSti, 1927, p. 192-206. 'entru bibliografia Renaşterii, vezi Bibliografia capitolului următor.

Bibliografia întocmită de Pr. Prof. I. Rămureanu şi Pr. Prof. T. Bodogae.

Arta creştină în sec. XI-XV în Răsărit şi Apus

Fiind strâns legat de Biserică, omul medieval a căutat în toate chipurile să înfrumuseţeze Biserica. De aceea arta creştină cunoaşte o mare dezvoltare, începând de la poezia şi muzica religioasă până la artele plastice: arhitectură, sculptură, pictură, precum şi aşa-numitele arte minore. Niciodată în istoria acestor exprimări ale frumosului nu s-a dizolvat în ele atâta element creştin ca în Evul mediu, când ideea religioasă stătea la baza întregii vieţi. Deşi, mai ales pentru Biserica răsăriteană, veacurile XI-XV au fost pline de suferinţe (invaziile pecenege, cumane, tătare, turceşti şi cruciadele, nefaste pentru viaţa bisericească a Răsăritului), totuşi ele ne-au dat, atât în Răsărit cât şi în Apus, o dezvoltare artistică de prim ordin. Pentru Răsărit ea nu mai avea vigoarea ş: originalitatea veacurilor anterioare ale lui Justinian {527-565) şi ale împăraţilor din dinastia Macedonenilor (877-1057); şi totuşi, atât în arhitectură cât şi în pictură şi în celelalte arte, s-a lucrat mult acum, re-uşindu-se să se transmită şi Apusului, prin cruciade, prin relaţii comerciale, matrimoniale şi de politică filo-latină duse de împăraţii Comneni (1081-1185) şi Paleologi (1261-1453), inspiraţii şi modele care voi contribui la creaţiile nepieritoarei arte romanice, gotice şi mai ales protorenaşterii.

Lucrările de artă de acum poartă pecetea suferinţelor epocii: bisericile sunt mai mici, din material mai puţin luxos şi mai puţin rezistent iar mozaicul e folosit doar la clădiri principale, căci în locul lui se foloseşte fresca. Formalismul şi imobilitatea încep să pună stăpânire pe pictura sec. XI-XIII, dar valoarea ei artistică nu scade. Mai ales în artL decorativă şi în pictură (care-şi împlineşte acum canonul până la cels mai mici amănunte) arta bizantină trăieşte în aceste veacuri perioad; de glorie. E adevărat că, fiind legată de specificul cultului ortodox, arte bizantină e lipsită de naturaleţe, e gravă şi austeră, aşa cum o impum concepţia ortodoxă. Dar nu e mai puţin adevărat că ea a determina în veacurile acestea toate marile opere artsitice europene, cum zice bi zantinologul Ch. Diehl. Ceea ce trebuie iarăşi subliniat e faptul că, spn deosebire de perioadele premergătoare, înregistrăm acum o descentra? Lizare simţită a artei. Athosul, Macedonia, Mistra, Trapezuntul, Arme nia şi apoi Sicilia, Veneţia, sudul Italiei, Franţa, Germania şi Anglie chiar, ţările române, spre a nu mai vorbi de Bulgaria, Serbia şi Rusia toate vor reuşi acum să imite şi să adauge şi specificul local unei fior' artistice atât de bogate. In sfârşit, o altă caracteristică a epocii constă îi faptul că de unde înainte arta bizantină era mai mult imperială, acun devine înceltul cu încetul o preocupare şi pentru alte categorii de oa meni. Principi, vlădici, călugări, boieri, ţărani, negustori, meseriaşi îş pun de acum pecetea pe lucrări artistice care mergeau de la mozaic fildeş, pergamente cu miniaturi sau covoare luxoase, până la modeşti bisericuţe de lemn, lucrate cu foarte mult gust, în satele româneşti sat rutene.

În arhitectură predomină, începând cu sec. al Xl-lea, planul cruciform izilic cu cupele, la care se mai adaugă încă la greci, dar mai ales la ini, sârbi şi ruşi, nartexul cu una sau două încăperi şi cupole. For-ie cruce e vizibilă uneori numai în interior, alteori şi în exterior, îteodată e înscrisă în dreptunghi. Unii istorici de artă (ca Strygow-susţin că generalizarea planului cruciform s-a făcut sub influenţa ană. Cupola mare şi unică la început e însoţită acum de altele mai mte, rotunde sau poligonale. Absida altarului şi cele laterale iau ri, de pildă în Serbia, forma treflată. Cu timpul, ca o influenţă rocă, se adaugă clopotniţa. În Rusia apare forma de ceapă la cupolă ¦ită influenţei tătăreşti. „ele mai importante clădiri făcute de Comneni în Constantinopol

Chora, refăcută la începutul sec. al Xll-lea, atât de des imitată târziu, chiar şi la biserica Domnească din Curtea de Argeş, apoi icratorul, clădit în cruce greacă la 1124 de Irina, sofia lui Ioan al

Comnen (1118-1143), apoi Panachrantos, Pammakaristos şi Pante-is, toate trei de la finele sec. al Xl-lea sau prima jumătate a sec. I-lea. Mici şi frumoase sunt bisericile din Atena: Sf. Theodori (fi-sec. XI), mica mitropolie şi Kapnikarea (sec. XII), toate trei bine îte până azi. Apoi biserica Protathon din Athos (sec. XIII), dar jles frumoasa biserică Daphni, la 10 km vest de Atena, clădită în

1 Xlll-lea, cu minunate picturi în mozaic (mai ales pictura Pantorului e de o rară expresivitate), apoi o serie întreagă de bisericuţe loponez, Epir, Macedonia. În Bulgaria sunt caracteristice pentru tă perioadă bisericile de la Stanimaka, Boiana şi Mesembria, toate scolul al Xlll-lea; sunt de remarcat apoi bisericile sârbeşti: Stude-

— 1190, Hilawdarul – 1197, refăcută de Sf. Milutin la 1293 şi Jicla, ele din ele resimţindu-se influenţa lombardă, cu cupolă şi cu turn.

— Şit vestitele biserici ruseşti: Sf. Sofia din Kiev, terminată în 1037, ictată după aceea, Uspenia din Kiev, precum şi bisericile din Novşi Vladimir Susdalski, clădite în sec. XI-XIII; toate acestea do-

2 o febrilă activitate artistică în primele două veacuri ale acestei ide pe care istoricul englez Haskins o socoate, cu destul temei, ca

: ă de renaştere artistică europeană sub influenţa bizantină.

Ot în acest timp se clădesc sub influenţă bizantină, în epoca de re a stilului romanic şi chiar gotic şi Renaissance, o mulţime de: i care trădează inspiraţie orientală, venită prin călugării de la

Cassino, cunoscători ai mozaicurilor şi miniaturisticii bizantine, rin negustori, mai ales veneţieni. De altfel, Sicilia şi sudul Italiei rovincii de artă pur bizantină. Bisericile din Palermo, Monreale şi dar mai ales catedrala San Marco din Veneţia (terminată la 1095, modelul bisericii Sf. Apostoli din Constantinopol) sunt tot atâtea nente bizantine în Italia, unde probabil că existaseră şcoli de pic-i mozaic, pentru a executa lucrări şi la biserici din Roma, Bari, Io, Trieste etc. Influenţa se resimte şi în Franţa, unde ea se concu începuturile artei romanice. În sudul Franţei a existat chiar lă_ pe lângă biserica Sf. Front din Perigue (1120-73), cu măreaţa ' în cruce greacă, cu 5 cupole, imitată după biserica Sf. Apostoli nstantinopol sau după San Marco din Veneţia. Tot sub influenţa orientală s-au clădit catedralele din Cahort (1119), Angouleme (1120-50), sau biserici din Gasconia şi chiar din Catalonia spaniolă ca şi unei biserici de pe Rin – Germania.

Din epoca Paleologilor capitala bizantină pierde iniţiativa, în loci ei evidenţiindu-se centrele cretane: Mistria, Macedonia (cu Athosul), car reflectă, prin modelele transmise Serbiei, influenţa artei romanice (tre cento), care începe să facă, prin naturaleţea pe care o aduce, trecerea spr umanismul Renaşterii de mai târziu. Constantinopolul numără puţin biserici clădite în sec. XIV şl XV (doar două clădiri care formează a; corpul de la Fetige-Djami; mai mult se repară şi se zugrăveşte.

Tesalonicul trăieşte în sec. al XlV-lea epoca cea mai strălucite Bisericile: Sf. Apostoli (1315) şi actuala Iakub-Paşa au fost lucrări ţipi ce. Athosul va atinge apogeul în sec. al XVI-lea, dar şi acum ne d frumoasele biserici ale mânăstirilor Pantokrator (1373), Esphigmen şi Sf. Pavel (1447). Clădirea mânăstirii thesaliene din Trikala aparţin sec. al XlV-lea, ca şi biserica din Kalabaka.

Centrul cel mai activ este despotatul Peloponez de la Mistra (lâng Sparta), unde se păstrează şi azi, în parte, şapte biserici din veacuril XIV-XV ca Metropolia, Sf. Sofia, Evanghelistria şi Pantanassa, în car se resimte şi profilul francez, explicabil prin stăpânirea lungă a crucia ţilor în acest loc. Acum înfloresc minunatele biserici sârbe: Deceani (1327 Gracianiţa (1320), Nogoricino (1318), Lesnovo (1341), Ravaniţa (1381 Crusevaţ (1383), Manasia (1407) şi altele care, fie că împrumută elemen te din Athos (forma triconcă), fie din apus (decor alternant de piatră arcaturi, portaluri şi turn), fie chiar armene (briuri de dantelă), creea ză un stil propriu pe care îl transmit şi la bisericile române de la Cozic Snagov, Sf. Nicolae Domnesc din Curtea de Argeş, ceea ce, bine înţeles nu înseamnă că arta română, mai ales în Moldova, nu aduce un specifi original în veacurile XV-XVI, combinând pe planul bizantin treflat < cupolă strimtă şi înaltă, căreia îi adaugă forturi, acoperiş zvelt şi orna mentaţie ascuţită la uşi şi ferestre. Arta bulgară suferă şi ea influenţi bizantină: cruce greacă (Sfinţii Petru şi Pavel din Târnovo, Pantocra tor şi Sfinţii Arhangheli din Mesambria), dar adaugă şi influenţele spe cifice ale Athosului (triconcă), îndeosebi în mânăstirea Rila, zidită li 1335.

Arhitectura rusească înfloreşte în sec. XIV şi XV îndeosebi 1< Novgorod (biserica Sf. Teodor şi Uspenia), dar mai ales în Moscova, und< marele cneaz Ivan Kalita (1328-1341) clădeşte Kremlinul cu biserief Sfântul Arhanghel Mihail, căreia i se mai adaugă mânăstirea Ciudov ş Vosnesenski, ridicate de cneazul Dimitrie Donskoi (1363-1389). La 1351 se ridică la nord de Moscova vestita lavră a Sfântului Serghie de Rado ncj, cu rol atât de însemnat în istoria Rusiei. În sec. al XV-lea, stătu puternic al lui Ivan al III-lea (1462-1505) aduse meşteri italieni ci ajutorul cărora clădi în Kremlin catedrala Adormirii (Uspenski Sobor şi a Bunei Vestiri, care se păstrează şi azi cu figura lor compozită (bi zantin-Renaissance).

Ceea ce formează valoarea principală a artei bizantine din perioada aceasta este decoraţia sculptată şi mai ales pictura bogată, mai ran

— T±tl (JAJUA A PATRA nozaic şi mai mult în frescă. Zidul din piatră spartă alternat cu că-ddă, ici-colo cu brâuri de cioplituri în piatră, sau cu plăci de piatră de marmoră, dădea aspect vioi clădirilor. Uneori bucăţile de piatră imestecau cu fragmente de bronz, sidef, argint, sau chiar aur, şi pe ă, dar mai ales în interiorul bisericii. Figuri sau simboluri liturgice, te în piatră, umpleau spaţiile goale din exterior şi din interior, la teluri, uşi, iconostas etc.