Ioan Ramurean Si Milan Sesam

4. Dar cea mai importantă influenţă a pietismului a constat în convertirea marelui întemeietor al mişcării herrnhutienilor sau a „Fraţilor de comunitate evanghelică” (Brudergemeinde), numită şi „Fraţii moravi”, a contelui Nicolae Ludwig de Zinzendorf (1760), al cărui naş a fost Filip-Iacob Spener şi educator Auguste Franke. Contele Zinzendorf, s-a dedicat cu pasiune slujirii lui Hristos, a cărui cruce şi al cărui sânge deveneau pentru el centrul teologiei. Îndeosebi din 1722, după ce pe moşia sa de la Hutberg din provincia Lausitz s-au refugiat numeroşi fraţi moravi (cehi şi germani sudeţi) şi calvinişti, a constituit comunitatea religioasă „Herrnhut”, cu trei grupe independente confesional, dar legate organizatoric şi misionar: luterani, fraţi moravi şi calvinişti. Organizarea era prezbiterană. Socotindu-se mici „eclesiole”, herrnhutienii s-au răspândit în tot nordul Germaniei, în jurul Balticii, în Anglia şi America, apoi în India, Groenlanda şi în alte părţi, susţi-nând o vie activitate misionară, unii din ei au căutat între 1740-1743 contacte şi cu ortodocşii, cu Patriarhia Ecumenică, cu Mitropolia Un-grovlahiei, cu Transilvania. Vestite sunt „lozincile” (Losungen) trase la sorţi, ca voite de Dumnezeu, pe: care le dădeau la examene, ca şi metoda de a citi Biblia întreagă.

Influenţat întrucâtva de ideile şi acţiunile herrnhutienilor, s-a format metoâismul englez, înfiinţat de fraţii Carol Wesiey (f 1788) şi John Wesley (f 1791), studenţi la Oxford, şi organizat apoi de predicatorul George Whitefield (f 1770) în 1738, ca o simplă asociaţie religioasă.

Mişcarea voia mai multă credinţă şi evlavie în viaţă şi de aceea început să ţină predici împotriva înclinărilor rele şi să îndemne la pocăinţă, insistând asupra lozincii: „mântuie-ţi sufletul chiar în ceasul acesta!”. Momentul convertirii, pe care adesea îl forţa, îl socotea ca iţie a harului. Fiind interzisă prin case şi biserici, mişcarea meto-i' a ieşit în aer liber, improvizând o tribună, de unde membrii înce-i să predice. În felul acesta metodiştii au cutreierat Anglia şi Ameri-i au predicat pocăinţa, desfiinţarea sclaviei şi a comerţului cu ne-Ca şi pietismul, metodismul accentua evlavia şi caritatea, ţinându-s Biblie, unii din ei se convulsionau sau exaltau ca să „silească du-spre vestire şi astfel s-au divizat în mai multe grupări, de la epis-lieni până la presbiterieni, dar toţi practicând şi caritatea. Mişcarea i decis Biserica anglicană ca să înfiinţeze, în 1804, „Societatea bri-: ă pentru răspândirea Bibliei în ţară şi. Străinătate„, devenind, cu ui, cea mai puternică instituţie în felul ei în lume. 5. Între sectele mai cunoscute formate din protestantism au mai şi anabaptiştii, organizaţi de Thomas Miinzer (1490-1525) din: au şi Wittenberg, pe vremea răscoalelor ţărăneşti din Germania, iecursul anilor 1524-1525 şi 1534-1535, când Jan Bockelson a for-o teocraţie comunitară şi poligamă. Mişcarea a continuat prin Men-imon (f 1559), care în 1536 respinse, pe lângă Botezul copiilor, servicii de stat: jurământul, ocuparea de servicii publice şi satis-ea serviciului militar, şi aderenţii ei au fost numiţi „mennoniţi„. Meau accent pe iluminare sau „naşterea din nou„ şi s-au răspândit le în Germania, Olanda, Rusia şi America. Din această mişcare s-a îltat apoi „mişcarea baptistă„, prin îmbinarea diferitelor comuni-anabaptiste sau mennonite cu comunităţi calviniste şi anglicane, tndu-se în mai multe ramuri. Ramura engleză a fost înfiinţată pe 12 de. J. Smith şi Helwys, cea americană datând din 1630/40. Spre ¦bire de botezul anabaptist, prin stropire, baptiştii au introdus iarea, iar în doctrina despre mântuire, unii erau calvinişti, admi-predestinaţia (particularişti), pe când alţii admiteau mântuirea gene-O altă ramură erau „sabatarii”, care cinsteau sâmbăta. Conducerea a cpngregaţionalistă. '. Antitrinitarii sau unitarienii zişi şi socinieni, după numele înteorilor lor, italienii: Faust Socinus (f 1607) şi Laelus Socinus (f, susţineau că există un singur Dumnezeu, într-o singură persoa-fatăl, Duhul fiind doar o putere a Tatălui, iar Fiul este om sim-: ăruia i s-a comunicat o putere de sus şi prin exemplul vieţii lui lează pe toţi. Nu există păcat originar, nici răscumpărare, nici ntemeietorii ei au fost persecutaţi. M. Servede este ars la Geneva 53; şcoala polonă din Rakow, unde era centrul lor, a fost distru-Ifi58 de iezuiţi, iar dascălii lor exilaţi. Catehismul lor, fixat în Jl din Rakow (1065), a fost compus de Laelius Socinus. În Europa ă comunităţi unitariene, afară de Olanda şi Anglia (unde celebrul st Priestley a creat o sectă unitariană independentă), în Transilunde doctorul italian Giorgio Biandrata şi Faust Socinus au ac-încă din 1653.

>uakerii, numiţi aşa de la tremurul (= quaker, în englezeşte) care că pe credincioşii sectei atunci când primesc inspiraţia, datează din din timpul tulbure al republicii puritane engleze. Cismarul G.

Fox afirma că adevărul divin se dobândeşte nu atât prin citirea Scripturii, ori prin săvârşirea Tainelor, cit mai ales prin erupţia harului sau iluminarea internă. Inspiraţia se primea în extaz. În celelalte privinţe erau puritani deplini, respingând autoritatea bisericească şi statală, ju-rământul, serviciul militar şi altele şi orice distracţie, dar apreciau cinstea şi pietatea; se aflau sub conducerea expatriatului englez William Penn (1718) în America.

Cu trăsături spiritualist-mistice, unitariene şi raţionaliste, şi totodată apocaliptice, ' s-a manifestat secta „Swedenborgienilor”, sau „Biserica nouă”, întemeiată în 1743 de reformatorul, savantul şi filosoful creştin montanist Emanuel Swedenborg (1772), fiu de episcop suedez. El cerea înviorarea Bisericii, cea moleşită, în care Sfânta Scriptură şi Tainele au ajuns obiecte moarte şi un proces mecanic.

Au fost pomenite numai controversele şi sectele mai importante. Lipsa de unitate doctrinară şi organizatorică provenea din raţionalismul excesiv şi din desacramentalizarea Bisericii, care apărea acum ca o asociaţie, o simplă comunitate, unde stăpâneau subiectivismul şi individualismul şi unde nici autoritatea Sfintei Scripturi nu putea să ducă la unitate. Se impune doar meritul lor misionar şi caritativ.

Bihlmeyer – Tiichle – Vicaire, op. Cit., voi. 3, p. 322-327 şi bibliografie, p. 514-518; R. S. Lopez, Naissance de l'Europe, Paris, 1972; S. Mours, Le pro-tcstantisme au XVII-e siecle, Paris, 1967; J. Irmscher, Renaissance und Humanismus în Mittelund Osteuropa, 2 voi., Berlin 1962, 760 p.; F. Kalb, Die Lelue von Kultur der lutherischen Kirche, Berlin, 1959 j F. Katzenbach, Das Ringen und die Einheit der Kirche im Jahrhundert der Reiormation, Stuttgart, 1957; H. Weber, Retormation, Orthodoxieund Rationalismus, 2 voi., Stuttgart, 1937/40; Gh. Arnold, Unparteische Kirchen – und Ketzerhistorie, edit., R. Riemeck, Mainz, 1976, 366 p.; V. Stoeffler, The rise of evangelical pietism, Londra, 1965, 257 p.; W. Harrison, Arminianism, Londra, 1937; W. Haller, The rise of puritanisme, ed. III, Londra, 1957; J. Eusden, Puritans, New Haven, 1958; G. Nuttall, Visible Saints (congregationalists), Oxâord, 1957; O. Fock, Der Socinianismus, Stuttgart, 1947; E. Wilbur, A history ol Uni-tarianism, Cambridge Mass, 1952; G. Rousseau, Histoire des haptistes, Paris, 1952; J. M. Eysinga, Hugo Grotius, Basilea, 1952; Fr. Hofmann, Jan Amos Comenius, 1975' F. Blanke, Zinzendorf und die Einheit der Kinder Gottes, Basel, 1950 j Centre naţional de la recherche scientifique, colab., L'abolition de la Feodalite do. Ns le monde occidental, la congresul istoricilor de la Toulouse, 1968, 3 voi., Paris, 1973, 980 p.; M. P. Buitenen şi colab., Unit as Fratrum, Utrecht, 1975, 482 p.; H. Renkewitz, Die Brilder – Unităt,. Stuttgart, 1967; A. Molnar, Storia dei Valdesi, 2 voi., Ed. Claudiana – Torino, 1974, 696 p.; M. Pezet, L'epopee des Vaudois, Paris, 1976; P. Deheleanu, Manual de sectologie, Arad, 1948; D. Vasilescu, Despre Mormoni, „Studii teologice”'XV (1963), nr. 9-10, 566 p. ş. u.

Al. Woodrow, Ies nouvelles sectes, Edit. Seuil, Paris 1977; D. Baker, Schism-Heresy and Religious protest, colaborări, Edit. Cambridge Press, Londra 1972, 419 p.

Ordinul iezuiţilor. Alte ordine monahale *

=nsiva catolică împotriva protestantismului a fost dusă îndeosebi mpania lui lisus”, cum s-a numit de la început ordinul călugăzuiţi.

Dit pe un fond de misticism şi cavalerism religios tipic spaniol în focul experienţelor şi probelor de luptă spirituală, pe care le cultura atât de subiectivă, de împrăştiată şi cu tendinţe atât de nte a Renaşterii şi Umanismului, sufletul iezuit a găsit, prin rdinara sa putere de voinţă şi simţ pedagogic, cheia care să-1 să recucerească poziţii pierdute. Mai mult, printr-un activism

; reche pe toate tărâmurile, învăţământ, pastoraţie, politică, ştiinţe, e, literatură, artă, iezuiţii au ajuns să îndrume chiar papalitatea eg catolicismul pe un făgaş nou. Cum arată înseşi cuvintele bulei emeiere „Regimini militantis ecclesiae”, din 27 septembrie 1540,

1 iezuit era un fel de „Miliţia Christi”, străbătută de sentimentul nai desăvârşite supuneri, dar şi de siguranţa că fiecare membru al

— Ează „în numele şi pentru gloria mai mare a lui Dumnezeu” – ia ad majorevi Dei gloriam”.

Ignaţiu (Inigo) de Loyola, întemeietorul ordinului, era un nobil '1, născut în 1491 şi crescut în tradiţia luptelor cavalereşti. În

L521 – exact anul când Luther spunea în dieta Germaniei că nu face altceva, declt să-şi semene noile învăţături anti-catolice -¦ u era rănit la asediul cetăţii Pampeluna, unde luptase contra

¦zilor. Pe patul de spital i-au căzut în mână romane cavalereşti, o „ a lui lisus şi „viaţa” sfinţilor Francisc de Assisi (1182-1226) minic Guzman (1170-1221). Impresionat de arătarea Maicii Dom-

(„Donna Măria”) care-i spusese că şi el poate face aşa ceva, ba mai mult, Ignaţiu se converti şi depuse la icoana Madonei din ca Montferrat armura şi spada, făcând votul, după o întreită spode generală, că se va face misionar. De aceea, în 1523 a hotărât

? Ce în pelerinaj la Ierusalim. Izbucnind ciuma, nu s-a putut aproe Barcelona pentru îmbarcare; va fi preocupat de lectura cărţilor lucaţie spirituală scrise de „Fraţii de viaţă comună1”, între altele

Jrmare lui Hristos”, de Toma de Kempis (f 1471). Impunându-şi ţiuni şi aspră asceză, Ignaţiu a fost cuprins, la un moment dat,

: îrbă insuportabilă faţă de mulţimea păcatelor şi concepu planul câştigări totale a inimii şi voinţei oamenilor pentru cauza lui

¦os. Aşa s-au născut la Manresa, între 1522-1523, „Exerciţiile spile”, prin care-şi propunea să imite, pe Hristos în viaţa, învăţătura ierinţele Sale.

Lucrarea prevede pentru fiecare om o „concentrare” duhovnicească ugăciuni şi predici timp de 4 stăptămâni. În prima săptămână se au, uneori în accente înfiorătoare, grozăviile păcatului, de la că-a îngerilor şi până la viziunea dantescă a zvârcolirilor din iad; tentul trebuia să „vadă” şi să se cutremure de chinurile condam-or. Postul completa rugăciunea, asceza şi mortificările din progra-

* Capitol redactat de Pr. Prof. M. Şesan. ¦ mul primei săptămml. După o spovedanie, se trecea în săptămâna a doua la prezentarea vieţii luminoase şi patriarhale a lui lisus pe câm-piile Galileii, urmând ca, în ziua a patra, penitentul să declare dacă optează pentru lagărul lui Lucifer, ori pentru împărăţia lui Hristos. Se analizau apoi, cu amănunte adeseori emoţionante, diferite etape din viaţa bunului şi blândului lisus. Săptămâna a treia ajuta la întărirea hotârârii luate; de aceea se insista asupra patimilor Mântuitorului, sub-liniindu-se fiecare ispită, fiecare suferinţă şi fiecare biruinţă asupra lor. După o altă spovedanie, se trecea în săptămâna a patra la istoria învierii Mistuitorului şi a penitentului.

— Problemă tratată cu aceleaşi trăsături vii, care merg cam până la strălucirea şi la extazul ceresc.

Desigur niciodată „Exerciţiile” nu se executau fără conducerea unui duhovnic iscusit, care urmărea şi susţinea întreg procesul sufletesc al penitentului. De pe urma lor, acesta ieşea cu voinţa întărită şi hotărâtă. Esenţialul Care se urmărea, cu mult temei psihologic, era supunerea şi ascultarea absolută de porunca divină. Ignaţiu a fixat iarăşi cu mult tact fazele de pregătire şi organizare a ordinului. Nu erau primiţi decât oameni sănătoşi la minte şi la trup, educaţi în patru etape: noviciat, cu depunerea voturilor după doi ani, studii de filosofie şi teologie, precum şi activitatea didactică proprie, în decurs de 15 ani; cei aflaţi buni treceau, prin hirotonie, în clasa a treia, a co-ajutorilor, care erau puşi la lucru în învăţământ, pastoraţie etc. Clasa a patra o formau „professi”, cei care dovedeau calităţi deosebite şi care depuneau şi al patrulea vot – pe lângă sărăcie, feciorie şi ascultare – devotamentul deplin faţă de papă. In tot timpul pregătirii, membrii ordinului erau urmăriţi cu sârg, iar cei cu calităţi slabe erau folosiţi în administraţia exterioară a ordinului.

Conducerea supremă o avea generalul ordinului (titlu semnifica-1 tiv 1), care stătea tot timpul la Roma, ca un al doilea papă, ajutat de 5 provinciali şi rectori.

Ignaţiu a părăsit curând planul romantic de misionar printre mahomedanii din Palestina. După câteva luni (1523) a plecat la Veneţia, dar în 1526, la vârsta de 30 de ani, era la universitatea spaniolă din Alcala, apoi la cea din Salamanca şi pe urmă la Paris. După ce dobândise o cultură profundă, la 15 august 1534, într-o bisericuţă din cartierulj Montmartre din Paris, împreună cu prietenii săi a făcut legământul că va merge misionar în Palestina şi dacă misiunea acolo nu va reuşi, j atunci se vor pune la dispoziţia papei pentru orice altă misiune. Prie tenii săi erau spanioli: Iacob Lainez, al doilea general al ordinului dup? Ignaţiu, apoi Francisc Xavier, viitorul misionar din India, Japonia şj China, apoi A. Salmeron şi Bobadilla, apoi portughezul S. Rodrigueî şi francezul savoyard Pierre Lefevre, viitor misionar în Germania, alăj turi de Petru Canisius (1597). Fiind război cu Turcia, „Compania Gesu” n-a aflat în Veneţia nici o corabie şi de aceea s-a dus „în pele rina]” la Roma, unde ajungând în relaţii cu cardinalul Contarini şi cj studenţii universitari din nordul Italiei, au câştigat simpatia multor pentru planul de refacere a preoţimii. Fiindcă regele portughez Ioan Ij avea nevoie de misionari în India, papa a aprobat, în 1540, înfiinţare1 ii care, de altfel, era privit ca superflu, de vreme ce existau şi line (de pildă „teatinii”) care urmăreau acelaşi scop.

Linul iezuit s-a răspândit acum rapid datorită unităţii de conpregătirii şi folosirii celor mai practice mijloace. În 1556, când [gnaţiu, ordinul număra 12 provincii cu 100 de case şi cu peste! Membri. În scurt timp a. pus mâna pe aproape întreg învăţă-european, luând conducerea şcolilor vechi, sau înfiinţând altele; gii, universităţi, tipografHetc. Cele mai importante colegii erau: im romanum întemeiat în 1551 la Roma ca şcoală centrală de şi filosofie a iezuiţilor, apoi Collegium germano-hungaricum,: tot în Roma în 1552 cu scopul de a crea misionari pentru Ger-; i Ungaria. În Germania centrul iezuiţilor era universitatea din idt, înfiinţată în 1549, apoi colegiul german din Viena şi alte în Miinchen, Innsbruck, Wiirzbug etc, apoi în Ţările de Jos, la în Polonia, la Braunsberg, Vilna şi altele, afară de combaterea protestanţilor şi de educaţia tineretului care au câştigat îndeosebi nobilimea şi burghezimea – iezuiţii at ca păstori de suflete prin spovedanii şi predică, în care scop ă, din 1545, privilegiul papal de a activa oriunde, fără a da seama ilor diocezani. Cu spiritul lor aspru şi dominator, ei au pus stă-je multe biserici şi mânăstiri ale altor ordine călugăreşti, creând imiri. Un alt mijloc din cele folosite în puternica ofensivă iefost arma politică. Oriunde puteau exploata situaţia, o făceau.; irile de prinţi şi prinţese, cazul regelui Sigismund şi al reginei La ai Suediei, aceasta din urmă fiică a marelui protestant Gustav 1611-1632), intrarea în slujba statelor catolice şi a planurilor ndere a catolicismului (în 1588 iezuitul Possevino propunea ţa-[oscovei Feodor – 1584-1598 – foarte serios unirea cu Roma), îşi an în care Filip al II-lea (1556-1598) voia să distrugă Anglia,: estea contribuie în mod surprinzător la ridicarea papalităţii şi a i puterii iezuite. Deviza „Omnia ad majorem Dei glorianv” era: pe toate tărâmurile. Probabilismul, rezerva mintală şi attriţio-moralei iezuite erau metode şi teorii despre care s-a vorbit deja parte; ele au cauzat riposta prin scrierea anonimă Monita secreta 14, care îşi propunea să dezvăluie „adevăratul chip al iezui-i”.

Uiţii s-au angajat apoi cu toată forţa în acţiunea de „contra-i”, susţinută de papa Grigore XIII (1572-1585), ca nişte vechi: ensi„ din epoca feudalismului papal, renăscut spre sfârşitul se-XVI. Pentru fanatismul lor au ajuns în conflict cu dominicanii dscanii, atât pe teren misionar, cât şi pe cel teologic şi educativ, nte pastorale, care le imputau, între altele, amestecul în politică, erţ şi pretenţia de a domina. Aceste practici i-au făcut chiar în ochii tuturor. De aceea papa Clement XIII se gândea la des-a sau reorganizarea ordinului; dar în 1762, la întrebarea lui ă generalului iezuit: cum crede că poate fi reorganizat ordinul, răspunde simplu: „aut sint jesuitae cum sunt, aut non sint” – Ti să fie iezuiţii cum sunt, ori să nu mai fie. De aceea până la urmă, în 1774, papa Clement XIV (1769-1774) i-a desfiinţat, după ce unele state interziseseră deja activitatea lor. Totuşi în 1814, după căderea lui Napoleon (1804-1814), ei au fost rechemaţi în existenţă de papa Pius VII (1300-1823).

Catolicismul post-tridentin a mai fost susţinut şi de alte ordine şi congregaţii monahale, din care unele nou înfiinţate, altele reformate din cele 33 vechi. Astfel ordinele: „oratorian” al lui Filip Neri şi cel al „teatinelor”, înfiinţat de cardinalii Cajetan (f 1534) şi Caraffa, au contribuit chiar la pregătirea reformelor preconizate de conciliul tri-dentin. Contemporane Tridentului au mai fost unele ordine de importanţă mai mult sau mai puţin locală, anume: „Ordinul Barnabiţilor” (după biserica Sf. Barnaba din Milan, unde s-a înfiinţat în 1530), pentru pastoraţia largă în nordul Italiei, care avea şi o ramură feminină, a „Angelicelor”; Ordinul „Somascilor”, de la orăşelul Somasco din nordul Milanului, înfiinţat în 1532 pentru educaţia orfanelor; „Ordinul Ursulinelor” (după numele Sfintei Ursula, o fecioară, fiică de rege britan, martiră pe vremea hunilor), înfiinţat în 1537 de Angela Merici pentru educaţia tinerelor fete şi pentru îngrijirea bolnavilor. „Ursulinele” s-au răspândit în multe părţi din Europa. In genul „Ursulinelor” a înfiinţat, în 1610, Francois de Sales (f 1622), Ordinul Salesienelor, numite şi vizitatoare (după vizita Măriei la Elisabeta).

Conciliul din Trident a prevăzut în şedinţa a 25-a o serie de reforme pentru viaţa monahală: interzicerea primirii minorilor, a averii particulare, a încredinţării unor mânăstiri persoanelor străine spre administrare; au fost refăcute unele ordine: „Ordinul Franciscan”, prin crearea în 1528, de către Matteo Bassi, a ramurii „Capucinilor” (numiţi aşa după gluga tipică lor), ramură devenită independentă din 1619, dedicaţi predicii simple -şi aspre pentru poporul de jos (capucinade); „Ordinul Cistercian”, prin crearea filialei „desculţilor” spanioli, o ramură masculină şi una feminină, mai riguroasă decât cea veche şi mai contemplativă, reorganizată între 1550-1562 de Teresa d'Avila (f 1582) şi de duhovnicul ei: Ioan al Crucii (f 1591), mai apoi şi prin crearea unei ramuri încă mai riguroase, a „Trapiştilor” (1664), de către bogatul canonic de Rance, care a restrâns preocupările filialei sale la post, tăcere continuă şi muncă agricolă grea, din care pricină s-a răspândit puţin. Pentru cultura clerului şi educarea religioasă a credincioşilor din Arhiepiscopia Milanului, cunoscutul arhiepiscop Carol Borromeo (1538- 1584) a creat, în 1578, o congregaţie de preoţi de mir. Pentru educaţia clerului francez s-a înfiinţat în 1642, la Paris, o congregaţie similară, numită „St. Sulpice”, a cărei rază de acţiune s-a întins în ultimul veac şi în America de Nord.

2. Dintre ordinele noi s-au impus: Ordinul oratorienilor, cel al maurinilor din Paris (1618), ambele dedicate ştiinţelor teologice şi filologice (savanţii Richard Simon, f 1712, J. Mabillon, f 1707, Bernard Montfaucon, f 1741, Th. Ruinart, f 1707), apoi Ordinul piariştilor (Pa-tres piarum scholarum), înfiinţat în 1597 de spaniolul Iosif Calasanza, pentru educarea tinerimii, Ordinul fetelor engleze, o secţie a iezuiţilor, dedicată la fel educării în sens religios şi, în fine, Ordinul redemptoriştisau liguorienii, înfiinţat la 1732 de teologul Alfonso Măria de Liri (f 1787), pentru tinerime şi pastoraţia poporului de jos.

Pentru misiune a activat îndeosebi Ordinul lazariştilor, întemeiat

624 de marele misionar francez Vincent de Paul (f 1660), precum secţie specială feminină a aceluiaşi Ordin, secţie de surori de cari-

(1833) înfiinţată de acelaşi misionar; apoi Ordinul pasioniştilor

5), care accentuează în predică îndeosebi patimile Mântuitorului; „ine, Ordinul intitulat Părinţii Duhului Sfânt, numiţi mai târziu şi

Inţii negri, pentru că au activat mai ales ca misionari între negrii

Africa; o altă ramură se numea Părinţii albi.

În general, activitatea ordinelor monahale din perioada aceasta era ă şi bogată mai ales pe tărâm şcolar, caritativ şi al educării preoţeşti, când suflul francez era mai puţin auster, cel italian şi cel spaniol i mai radicale în austeritate şi în disciplină. Mai existau şi secţii; congregaţii sau frăţii precum: „Marianele” şi Frăţia Sfintei Inimi nai târziu.

Izvoare: Monumenta historica Societatis Jesu, 80 voi. (Au apărut 20 voi. Crierile lui Iguaţiu de Loyola), Roma, Madrid, 1894-1920; Ignace de Loyola, ¦titutions, Trad. De F. Courel, 2 voi., Paris 1967; Idem, Exercices spirituels. F. Courel, Paris, 1960; Idem, Autobiographie. Trad. A. Guillermon, Paris, 1962. Studii: P. Irnhof, H. Rahner, Ignace de Loyole, Paris, 1979; G. Dufner, hichte der Jesuiten, Leiden, 1975, 452 p.; J. Campbell, The Jesuits, 1534-1921, rev., ed. Boston, 1971; H. Cowdrey, The Jesuits, 1534-1921, new rev., ed. În, 1971; H. Cowdrey, The Cluniacens and the Gregorian Reiorm (sec. XVI), on, 1970; C. Hollis, Histoire des Jesuites, Paris, 1969; J. Delumeau, Jesuites* Encyclopaedia universalis”, t. 9, Paris, 1968, p. 423-426; J. Stierli, Les Jesuites, 1966; E. Zeeden, Das Zeitalter der Gegenreiormation, Freiburg im Breisgau,; J. Bihlmeyer – H. Tuchle – M. H. Vicaire, op. Cit., p. 3, p. 331-340; agrafie, p. 478-480 şi 520-527; H. Rahner, Ignatius von Loyola als Mensch Theologe, Freiburg im Breisgau, 1964; A. Guillerman, Les Jesuites, nouvelle Paris, 1963; Idem, La vie de Saint Ignace de -Loyola, Paris, 1956; Les Jesuites, 1963; Saint Ignace de Loyola et la Compagnie de Jesus, Paris, 1960. E. Roşa, I Gesuiti, ed. 3-a, Roma, 1957; P. Cousin, Precis d'histoirc monastique, 1956; Matt L. von et H. Rahner, Ignace de Loyola, Paris, 1955; Guibert J. de, piritualite de la Compagnie de Jesus, Rome, 1953; M. Escobar, Ordini e con-izior. I religioşi, 2 vo! Torino, 1941; H. Becher, Die Jesuiten, Miinster, 1951; tiarmot, La pedagogie des Jesuites, Paris, 1943; C. Heimbucher, Order und iregationen, 2 Bd., Paderborn, 1933.

Misiunile romano-eatoâice şi protestante în diferite continente *

1. Restauraţia catolică papală prin contrareformă a reuşit să îm-[ă protestantismul spre „nordul european”. A început apoi să-i lăr-ică activitatea de convertire şi spre „lumea nouă” a Americii, des-îrită parţial în 1492 de către Christofor Columb, denumită astfel ă numele lui Amerigo Vespucci, precum şi spre Asia sud-estică, în a drumului spre Indii realizat în 1489 de portughezul Vasco da

* Bibliogralie întocmită de Pr. prof. M. Şesan şi Pr. prof. Ioan Rămureanu. * Capitol redactat de Pr. prof. M. Şesan.

Gama, pe la capul Bunei Speranţe. Dar misionarii europeni, încadrat în sistemul de ocupaţie colonialistă a acelor regiuni din partea princi pilor şi a navigatorilor europeni, cu sau fără delegaţie regală, îi considerau din principiu pe neeuropenii de culoare drept „păgâni”, şi chiar neoameni, indiferent de cultura şi religiozitatea acestora tradiţional prin urmare îşi permiteau faţă de aceştia orice.