Ioan Ramurean Si Milan Sesam

2. Controversa galicană în Franţa nicicând puterea papei n-a^fost prea mare datorită de; voltării simţului de libertate al poporului şi mai ales Sancţiunii pn gramatice de la Bourges din 7 iulie 1438. Cartea celebrului sorboni Phithou „Les libertes de l'Eglise gallicane” din 1594 afirma indepei denta regelui în cele politice şi dreptul lui de control asupra Biseric: în ^acelaşi timp mai afirma că în Biserică autoritatea supremă nu papa, ci conciliul, aşadar vechea teorie a conciliarismului. Parlament şi regii decideau la numiri de episcopi, la control, la administrarea V' niturilor bisericeşti. În 1605 profesorul de teologie Edm. Richer fusei oprit de ia publica operele conciliaristului J. Ch. Gerson (1362-142L Atunci Richer s-a pus sub scutul parlamentului şi tipări, pe lângă op< rele în trei volume ale marelui teolog din sec. XV, un tratat „Desp' puterea bisericească şi politică”, susţinând conciliarismul şi independei ţa regalităţii. Dar cardinalul Richelieu (1585-1642) i-a stors, prin am ninţări, retractarea.

Conflictul dintre Franţa şi papalitate a luat o deosebită gravita sub Ludovic XIV (1643-1715), monarhul absolut, din pricina dreptul exteritorial sau de azil pe care îl avea ambasada franceză cTTKHor„ Conflictul din 1652 forţă pp papă r, 3 pprrii frinn i'n afară de _aceast Ludovic XIV anula dispense şi decizii papale, sujprima ordine călug ti etc. Şi mai mare a fost tulburarea pe tema „dreptului regal„ re-loscut de tradiţie încă din sec. /al XH-lea, anume: T! A mlrmrile de epis-ii şi egumeni să le facă regele, iar venitul din timpul vacanţei să-1 ia el. Papa protestă de trei ori ameninţând cu interdictul. Atunci rege-; onvoacă în 1682 clerul francez la Paris şi acesta a dat celebra: „De-i-aţ.io clerj pnil^ri^1'„, în patru puncte: 1) papa mi arp autoritate „iVl_ ivoraiibus„, ci numai „in spiritualibus„; 2) dar_si_aceasta e limitată gnpTTniTelgerierale. CuriTs-a stabilit la rnngtanz. (1414-1418); 3) au-itatea papei mai e îngrădită de vechile libertătj a] p Ţ^î^irrârâi câiiirnnr.; deciziile dogmatice sunt infailibile dacă sunt consimţite de Biserică, ile Declaraţiei JâuseiJei'd lurniuldlti jiiL'ă dlirifcitiiS de către autoritatea cii-cută a Facultăţii de teologie Sorbona, iar acum redactarea lor se datora ni mai distins dintre episcopii francezi, lui. Taqupg Bpnignp Bossuet 1704), epjscoB_fK Mp.? Ux, Toţi învăţaţii Franţei au aprobat „Decla-ia„, căreia Bossuet i-a mai adăugat şi o „Apologie„, precum istoricii imbourg, Le Nain de Tillemont 1637-1698, Launoy, Alexandre Noel Fleury. Dedziile^ni_jlojşţ_pj? Oj3^ igând pe orice profepfvr^e_teologie să ie semneze, iar egiscopn şi ^TcareJHtrar fi voit să~s^mnejeju_li_ se va aprob*a^sa^gară~rt5nfir-ge-ete*-4a_gOTTi5”'ân funcţrHe^Il5Lir35^epi? C^pT~TSma„seră nehiroâoruţr. re timp papa condamnă „Declaraţia„ şi anulă dreptul de azil al le-iei franceze din Bo”^, iar pe pnnsi^ îl excomunică. Kegele a râs~-fs la aceste măsuri prin anexarea posesiunilor papei în Franţa. Se vedea o schismă, dar împrejurări deoseDite şi dintr-o parte şi din i i-au silit la concesiuni, aşa că regele ridică opreliştea pentru cei 35 scopi (1693), menţionând totuşi articolele „Declaraţiei”, în timp ce năpusti asupra hughenoţiior, anulând la 22 octombrie 1685 edictul toleranţă de la Nantes. Lupta a rămas nedecisă, formal câştigată de) ă, dar în realitate ideile galicane persistând în Franţa şi în sec. XIX.

3. Controversa jansenistă

Olandezul Cornelius Jansenius, profesor de teologie din Louvain,) i episcop de Ypres în Belgia (1585-1638), a iniţiat în 1636 împreu-cu un cerc de teologi şi savanţi – ca francezulfJjP-an du Vergier/de uranne (f 1643), abate de Sf. Cyran, mai târziu la Port-Royal, un idit şi riguros adversar al iezuiţilor – planul unei reforme a evlaviei credinţei catolice pe care o vedea subminată de cazuistica şi proba-ismul uşuratic. Tan<-pning ţgj gi^cocp partea doctrinară şi abatele de St.

Ş ^ p pe cea practică-administrativă. Corespondenţa lor despre „marea >blemă” se ducea în secret şi sub pseudonime. Aşa a apărut mai întâi rărea francezului despre ierarhia bisericească (1637) în care, în opo-e cu centralismul papal, susţinut de iezuiţi, se afirma galicanismul, e de fapt a şi fost sprijinul principal al mişcării janseniste. Dar mai mare răsunet a avut între teologi opera „Augustinus” a Jansenius, publicat la doi ani după moartea lui, citând de 30 de ori îrele antipelagiene şy de 10 ori altele ale episcopului din Hippo Re-is (Fer. Augustin). Reluând învăţătura lui Baius, Jansenius susţinea un augustinism riguros, explicat cu multă fineţe psihologică şi loviră CE tea aTfost interzisă, dar ideile ei s-au răspândit repede în Franţa.

Fostul abate de St. Cyran a câştigat mare vază, mai ales după ce mutase în mânăstirea Port-Royal des Champs unde s-au adunat o ser de oameni învăţaţi cu vază, ca^Antoine Armf5lcB (f 1694); savantul P; Q re Nicolas (f i695), celphrnl pnipnjjst. Anti-protestant. Genialul Blai „Pascal (Î623-1662), marele istoric_ Le Nain de Tillemon't (lt>37-169 chiar scriitori ca: Ciaudp' Lancelotr (-jlb”5). J. U La Kont. Ainp, (f 169! J. Racine (f 1699) apoi avocaţi, savanţi, ofiţeri etc. în viaţa literară introdus mai multă demnitate în locul frivolităţii şi vulgarităţii; în politică la fel, prin celebra cuvântare din parlament a avocatului Anton Arnauld (încă din 1594) împotriva moralei de acomodare şi probabilis a iezuiţilor şi prin cenzurarea indirectă chiar a moravurilor mai marii zilei, ceea ce a avut ca urmare întemniţarea, pe timp de cinci ani, a ab telui de către atotputernicul ministru Richelieu. Cel mai mare zgomot 1 produsă în 1643 cartea populară a lui/3ffitoine ArnaulcQdespre Dea cuminecare. În care demasca superficianl'atea spovedaniei, deriziun.

Afirmaţiei că frica dp ppr|ppspjp vrpmplnicp alp păcatelor e silf pantru o bună primire a Tainelor (attritionismus). Întreagă mişcar jansenistă cerea revenirea lâ~” rigorismul şi conştiinciozitatea spoved niei din primele veacuri. Ca să se răzbune, iezuiţii care se simte; grav lezaţi reuşiră să obţină din partea Sorbonei condamnarea a 5 te din cartea lui J< ~ unitatea galicanismului francez, condamnă şi el cele 5 teze lui Jansenius (1653), la care Arnauld răspunse că decizia papei e drea tă din punct de vedere juridic (questio juris) dar nu din cel fapi (quaestio facti), unde ea nu poate obliga conştiinţele decât la o tace respectuoasă.

Supărată, conducerpa ip^nită q nhţinnt p-^rluderea lui Antoine A nauld dn la Sorhrma, rwa re> a avut oa nrmarp Hpmisia a 80 de dOCtC sorbonisti (1656).

Seandajjzaj^jnarele savant, filosof şi apologet al creştinismului. („Pensees”) jCjBlaise~ Pascal (ţi66'J'pa scris atunci (1656. – 5Z). Eelftbrplp t Scrisori către un. – p. Ţpvr încă pe timpul său la 60 de edil 'ân care biciuia cu o ironie neîntrecută şi într-o limbă franceză perfec contradicţiile şl lipsa de demnitate a moralei promovată de unii iezui Scrisorile circulau subversiv, sub pseudonim. Ele umplură ţara între gă şi, mai apoi, traduse în latineşte s-au răspândit în toată Europa. Dî du-şi seama de rătăcirile probabilismului, doi papi condamnară 110 d tezele probabiliste. Dar lupta jansenistă nu s-a sfârşit. Întrucât regeh soare Ludovic XIV nu-i convenea curajul şi critica janseniştilor, ca formau un fel de stat în stat, ba încă sprijiniseră şi mişcarea frondi; condusă de cardinalul de Retz, promise distrugerea lor, cerând cleru francez să se pronunţe contra lor. Cei mai mulţi episcopi acceptară mai ales că regele îi ameninţase cu confiscarea veniturilor – dar aşa fel încât regele se văzu nevoit să ceară papei Clement IX (1661/1669) să cedeze, introducând aşa-zisa „pace clementină” de 10 ani (166L 1679), timp în care mişcarea jansenistă a atins culmea dezvoltării.

Pacea a durat pină la sfârşitul veacului al XVTT-lpa când s-a între-upt din nou; janseniştii deveniseră o forţă redutabilă. Atunci regele Aidovic al XlV-lea a început persecuţia contra jior, închizându-le mî-lăstirea, pe care apoi a ras-6 ae pe supraiaţa pamântului, întemniţân-lu-i, exilând pe unii şi scoţ. Înd din mormânt cadavrele altora, ba cerând hiar de la tnt…: f'iricţirmaH' rirarnânt de condamnare a j^ngpn iutilor flerul francez însă era în mare parte de părerea janseniştilor care acum: proape nu mai existau fiziceşte decât, peste graniţă. TTnn1 din ri, Pnnhasius Quesnel (1634-1719) a refuzat o catedră la Şorbjjna. Pentru c_ă, _ iu voia să depună jurământul de condamnare a lui Antoinp Amaniri, n schimb ajunsesedirector la Seminarul-oxatorienilordin Paris Aici lublică el în 1693~între altele, celebră carte Jteflexiunj morale asupra ip-ahn Tp. Stn.mp. Nt. În care ideile ian. Ppnigtp CP„ afTau ahii expuse sj as-unse subhninn unui ffalicanism la modă. Cartea a obţinut aprobarea i a papei_Clement XI (1700-1721) şi a regelui Ludovic XIV… Episcopul e NoaillesŢ mai tirziu1 arhiepiscopul Parisului, recomandă cartea cu căl-ură. Iezuiţii insa, nu s-au lăsat piină ce nu au obţinut, în 8 septembrie 7131 de la papa Clement XI, care o aprobase, bula „Unigentus„^ pnnl are erau condar”3^ îr> bine 101 te-ze din cartea lui Quesnel. Arhi-piscopul Parisului nu acceptă redactarea bulei, apelind „la un papă ^^V bjifiP ^nip^ni^ţi ^| i^i iin ro^^^iui R^^iPral linpr^ Papa Inocentiu XIII L721-1724) excomunică pe apelanţi cerând din 1723 regelui Ludovic rv (1715-1774) să oblige tot clerul francez să se supună hotărârii. S-a juns la conflicte scandaloase, care au mers până la interzicerea admi-istrării Sfintelor Taine muribunzilor jansenişti, ceea ce umplu aproa-e tot secolul XVIII cu intervenţii prin „biletele de mărturisire„ -¦ entru bula „Unigentus” ¦- ale credincioşilor între episcopat şi parla-îent. Aversiunea contra iezuiţilor a dus la procesul împotriva lor şi la esfiinţarea în 1773 a ordinului cavalerilor iezuiţi. Mulţi clerici şi laici msenişti emigrară în Olanda unde, începând din 1723, exista un epi-sopat jansenist la Utrecht, iar din 1757 încă unul la Deventer. Bi-; rica lor s-a unit mai târziu cu vechii catolici.

4. Qaietismul

De la quies = linişte, isihie, quietismul a fost o reacţie împotriva evla-iei false. In felul lui, quietismul era o continuare a misticismului şi con-împiării pasive a begarzilor şi a fraţilor de spirit liber, care au înflorit î Evul mediu în bazinul Rinului, dar mai degrabă era un răspuns faţă e morala iezuită. El afirmă că desăvârşirea supremă constă în contem-lare pasivă şi în iubirea dezinteresată a lui Dumnezeu în aşa măsură îcât omul să uite orice gând interesat de răsplată sau fericire, uitând liar şi de sine însuşi. Rugăciunea trebuia spusă fără cuvinte, spove.

— Ania externă nefiind necesară. Preotul spaniol Mih. Molinos (1640- 396), întemeietorul quietismului, vestit şi apreciat chiar de papă pen-u cartea sa Călăuza spirituală, apărută în 1675, nu se spovedise 19 ani.

Iezuiţii, care s-au simţit şi aici cei dintâi lezaţi, au reacţionat, îneât t 1687 au fost condamnate 68 teze din opera lui Molinos, iar el a fost ichis într-o mânăstire unde muri peste 10 ani (1696).

În Franţa, au propovăduit aceleaşi învăţături în mod exaltat ct lugărul barnabit Lacombe (f 1699), prin lucrarea sa Analiza rugăciun mintale (1686) şi văduva pioasă Jeanne de la Mothe Guyon (1648-1717). Ei afirmau că iubirea de Dumnezeu trebuie să fie complet dezir teresată; ea trebuie preţuită ca stare, nu ca acţiune. Scrierile popular pe care le-au răspândit, au căzut în mâinile iezuiţilor, care le-au cer zurat. Lacombe a fost întemniţat 11 ani, murind în 1699 şi Jeanne Gi yon a fost de trei ori închisă, o dată chiar în Bastilia. Clerul francez discutat doctrina quietistă în conferinţele lui din 1694 şi 1695, când ve: titul episcop Bossuet de Meaux (1627-1704) a dovedit 34 teze greşit

Lucrarea sa despre rugăciune (1695) a provocat însă reacţia arh episcopului Fenelon din Cambri (1651-1715) care, în opera sa despi Viaţa interioară a sjinţilor scrisă în 1697, a susţinut oarecum quieti mul Până la urmă, denunţat Romei care acenzurat 23 din tezele ca „temerare, scandaloase, periculoase în practică, chiar dacă nu eret ce”, Fenelon se supuse.

În felul acesta iezuiţii rămaseră biruitori în toate aceste contr; verse. Ca să reuşească au inventat pe tărâm practic-liturgic o serie mijloace noi şi străine de spiritul tradiţional. Între acestea a fost „cultul 'inimii lui Iisus”, născut din exaltările călugăriţei burgunc Margareta Alacoque (1690). Dominicanii şi chiar Curia papală au coi damnat această nouă practică, cenzurând-o. Dar mai târziu iezuiţii reuşit s-o impună, după cum au făcut şi pe alte tărâmuri de activita teologică şi bisericească.

B. Ticrney, Origins oi Papal iniallibilily (1150-1350), Leiden, 1972, 308 Bihlmeyer-Tiichle – Vicaire, op., cit., voi. 3, p. 353-372 şi bibliografie, p. 536 549 şi'voi. 4, 1967, p. 34-48 şi bibliografie p. 522-533; V. Martin, Les'origin du GaUicanisme, Paris 1939; M.' Escholier, Port Royal, Paris, 1965; R. Traveneai La vie quoiicicnne des Jansenistes, Paris, 197-1; L. Cognet, Le Jansenisme, Par 1061; Idem, la reforme de Port Royal, Paris, 19.50; Ch. Aug. De Sainte-Bem Port Royal, 7 voi. Paris 1912-1927; P. Blot, Le clerge de la France, 2 voi., Roi! 960; Ch. Michaud, L'Europe de Louis XIV, Paris, 1973, 256 p.; I. Grămadă, Frai lui Richelieu şi Mazarin, Iaşi, 1971, 390 p.; P. Guth, Mazarin, Paris 1973.

Contiwerse şi curente în protestantism *

Caracterul subiectiv al Reformei avea să dea naştere la dezbină fiindcă din dezbinare s-a născut. Din clipa în care Sfânta Scriptură r mânea singurul izvor de credinţă, pe care fiecare o poate interpre după bqnul plac, iar autoritatea Tradiţiei era înlăturată, s-au născut mulţime de păreri şi direcţii doctrinare, căci numindu-se „protestant caracterul acesta le-a îndrumat şi gândirea teologică; totuşi în teolog deşi protestau împotriva scolasticii papale catafatice, au aplicat în co tinuare acest principiu raţionalist, crezându-se sub ocrotirea Sfântu Duh.

* Capitol redactat de Pr. prof. M. Şesan. 16 – Istoria Bisericească Universală Voi. II

De aceea înşişi marii reformatori Luther, Zwingli şi Calvin îi nbăteau pe reformatorii mici ca autori de grupări „plebeice”, diziden-sectare, admiţând contra lor chiar şi măsuri represive. În această mântare reformatoare generală a. răsunat şi glasul pedagogului ceh; n Amos Comenius, episcopul „Uniunii Fraţilor cehi” (1670), care ce-i o reformă şi mai radicală şi mai generală decât au realizat-o înain-ii săi; dar ea nu a mai fost aplicată, producând şi mai mare îngri-are.

Astfel, când Luther şi landgraful Filip de Hessa afirmau că în ches-ni de credinţă numai lui Dumnezeu îi sunt credincioşi, căci numai întul Lui rămâne în veac, aşa cum scrie în Scriptură, nu şi-au dat ma de dureroasele contraziceri pe care le afirmau şi pe care expe-iţe amare îi vor constrânge să le calce spre a înfrunta subiectivismul ibertatea fără Mu în rândurile anabaptiştilor din Zwickau, ale ţăra-) r răsculaţi, sau mai târziu ale atâtor teologi care susţineau laicizarea 2are o proclamase libertatea de cugetare.

De aceea, plini de amărăciune, Luther, Melanchton şi Bucer se pro-îţau adeseori împotriva dezordinii morale şi teologice la care ajun-u credincioşii atunci când cădeau în libertinaj, dezbinări şi contro-se, chiar dacă pentru luterani cuvântul reformatorului de la Wit-berg era socotit ca al unui „papă” şi când, pe la 1533, pastorii lute-i jurau să păstreze neschimbată credinţa Confesiunii de la Augs-g şi a. celor trei simboluri. Acelaşi lucru îl afirma Calvin care a nunţat şi pedepse de moarte contra celor ce nu credeau ca el în licărea Sfintei Scripturi. Şi totuşi stând sub grija şi inspiraţia ace-şi Sfânt Spirit, cum o afirmau cu accente neîndoielnice „bisericiiţe-ca „turmă mică” (Luca 12, 32), ele au început să apară curând. Pe continent se precizau două. Grupări protestante mai mari: lu-nismul şi caivinismul, pe când anglicanismul, care prezenta ceva in-nediar între catolicism şi protestantism, nu s-a putut menţine unici s-a dezbinat în mai multe dezidenţe. Şi în cadrul confesiunii lective protestanţii s-au dezbinat cu timpul în luterani ortodocşi, 1 respectau litera mărturisirilor de credinţă, şi liberali, care ţineau îormă numai Sfânta Scriptură, şi care, şi ei iarăşi s-au dezbinat în XVII şi mai ales în sec. XVIII şi XIX în supranaturalişti, care recunoşteau încă Revelaţia, şi în raţionalişti, care o acceptau nu-dacă era în acord cu raţiunea. Desigur, fiecare din grupările sau cţiile respective urmărea şi persecuta partida contrară, câlcând prin-il libertăţii pe eare-1 enunţaseră.

1. La început, însuşi Luther mai păstra multe din doctrinele şî ticile catolice, iar faptul că el n-a fost un sistematizator, precum 'ela că din anumite pricini cărţile simbolice Mărturisirea de la Augs-i din 1530 şi Apologia Mărturisirii, din acelaşi an, erau opera prie-lui său Filip Melanchton, care era mai moderat, explică de ce nu oate vorbi de o unitate doctrinară în luteranism. În privinţa obli-fităţii Sfintei Scripturi, Luther şi Melanchton spuneau că şi Le-Vechiului Testament cu Decalogul obligă ca şi Evanghelia iubirii estamentare. Predicatorul din Eisleben, Joh. Agricola', nega însă acest lucru, ceea ce 1-a silit pe Luther să-1 combată, socotindu-1 „antinomist”, adică adversar al Legii, aşa încât Agricola ¦ a trebuit să se supună. I

Cele mai multe controverse s-au iscat în legătură cu problema îndreptării sau a justificării. Faţă de Luther, care afirma că omul se în-dreptează numai prin credinţa în Hristos şi în meritele Lui, merite ca-re-i sunt impuse omului printr-un act judecătoresc (actu forensi), decla-rându-1 de drept fără a se îndrepta de fapt, în interiorul său fiind decăzut iremediabil, teologul Andr. Osiander din Nurnberg (1498-1552] susţinea că omul se schimbă efectiv şi în interior. Dar după douăzeci de ani de controversă teza lui a fost respinsă.

În această privinţă, F. Melanchton ca „praeceptor Germaniae”, era mai puţin radical, afirmând că şi faptele bune -sânt necesare pentru mântuire. Acelaşi lucru îl susţinea şi teologul şi profesorul luteran G Major (f 1572) din Wittenberg. Contra acestei dispute „majoriste” s-e ridicat episcopul luteran Nic. Von Amsdorf, susţinând că faptele nu numai că nu sunt necesare, ci sunt chiar un pericol pentru mântuire. Dai curând îşi dădu seama de rătăcirea sa şi se corectă în sensul că numa: încrederea în bunătatea faptelor e condamnabilă.

Tot sub influenţa ideilor lui Melanchton s-a născut „controversî sinergistă” susţinută de profesorii Jon. Pfeffingen şi Victorin Striger (f 1569), în sensul că voia liberă a omului trebuie să conclucreze ct harul divin spre mântuire, ca la ortodocşi; dar N. Amsdorf şi mai ales Matthias Flacius Illyricus (f 1575) susţineau monergismul, că anumt numai harul mântuieşte. Apoi Melanchton susţinea, pentru a obţine simpatia catolicilor la interimul de la Augsburg, că aspectul disciplinai al catolicismului, ba chiar ierarhia şi cultul sunt lucruri indiferente aşa că şi cele două tabere s-ar putea înţelege, mai ales că ş, i Melanchton afirma caracterul vizibil al Bisericii şi chiar magisteriul ei doctrinar, cu condiţia ca să se elimine din catolicism abuzurile care îl denaturaseră.

În sfârşit, tot Melanchton şi ginerele său Gaspar Peucer, în legătură cu Euharistia afirmau mai mult concepţia calvinistă decât doctrină luterană a ubiquităţii, ceea ce a produs acuzaţia de criptocaivinism sai filipism. A fost combătut după douăzeci de ani de frământări de cătn teologii luterani de centru: Iacob Andreas (f 1590), Martin Chemnit: (f 1590), cel mai strălucit ucenic al lui Filip Melanchton, Selnecker (' 1573) şi alţii, care au redactat în 158Q „Formula de concordie”, ultimi Confesiune luterană, care căuta să împace extremele. Concepţia zwin gliană, potrivit căreia elementele sunt numai simboluri şi pe care o sus ţinea în legătură cu Sfânta Euharistie Karlstadt (Andrei Badenstein, 1541), prietenul lui Luther, a provocat din partea acestuia atâta fana tism, încât Karlstadt a trebuit să plece în Elveţia.

Dovadă despre dezorientarea ce domnea în sânul luteranismulu este concepţia „sincretistă” susţinută în sec. XVII de profesorii Geori Calixt din Helmstedt (f 1656) şi de fiul său Urlich, care spuneau c cele trei confesiuni: romano-catolicismul, luteranismul şi calvinismu s-ar putea împăca pe baza credinţei Bisericii din primele cinci veacul la care ar trebui să revină toate.

2. În calvinism, cele mai importante controverse din punct de vedoctrinar erau legate de predestinaţie. Dogma fundamentală a inismului, despre predestinaţia absolută a fost disputată de teologii

Olanda. Astfel, profesorul de teologie de la Leyden, Iacob Armi-

(f 1609) şi mai târziu Oldenb Oldenbarneweldt (f 1619) şi savantul

0 Grotius (f 1645) susţineau pe la 1603 că predestinaţia nu este abtă, fiind numai o consecinţă a căderii lui Adam în păcat (infralapsari),

; credinciosul poate colabora cu harul, sau chiar rezista lui ca şi pălui. Împotriva lor s-a ridicat însă profesorul de la Leyden, FranGomarus (f 1641), acuzându-i de pelagianism, de filocatolicism şi mii chiar de trădare de patrie; el afirma o predestinaţie. Absolută, chiar Adam ar fi fost determinat la păcat (supralapsari). Astfel incioşii olandezi s-au împărţit în două: pătura cultă şi înalţii ţionari ţineau cu Arminius, care afirma într-o apologie numită onstranţă – de aici numele lor ulterior de remonstranţi – că nu moral a face din Dumnezeu autor al răului, aşa cum spuneau în îea veche maniheii; dar la întrunirea de la Dordrecht, din 1618- dominând grupa lui Gomar, au fost declaraţi rebeli şi scoşi din ie. Oldenbarneweldt a fost chiar executat, iar Hugo Grotius întem-; pe viaţă.

Chiar în sânul Bisericii episcopale s-a format pe la 1560 o sciziune atitudinarilor„ sau „liberalilor”, care făceau concesiuni mai multe iterpretare. În Biserica puritană s-a format pe la 1580 sciziunea in-ndenţilor, sub'5 conducerea lui Browne, refuzând orice contact cu.1, afară de administraţia bunurilor, şi socotind că fiecare parohie stanţă supremă pentru sine; de aici derivă numirea de congregaiişti. O direcţie şi mai extremă a lor nu admitea nici măcar auto-? A parohiei, coborând totul la nivelul înţelegerii individuale; de lumeâe de nivelatori.

Astfel, însuşi arhiepiscopul de Canterbury: Wiliam Land (f 1645): ontra Romei, dar şi a calvinismului, dorind să restabilească „Bisecatolică” din timpul Sfântului Ciprian, Fer. Ieronim, Sf. Ciril al andriei şi Rufin.

3. Faţă de rigiditatea şi spiritul polemic al „ortodoxiei luterane” lviniste din sec. XVII, s-a pornit, pe la sfârşitul sec. XVII şi înce-

1 sec. XVIII, aşa numita mişcare de trezire Erweckungsbewegung itismului, care începu să influenţeze întreaga dezvoltare a protes tului, înviorându-1 cu noi metode spre noi ţinte.

Bătui de acel „furor theologicus”, care domina de multă vreme lu-ismul şi calvinismul prin laicism exagerat, teologi şi scriitori ca: rndt (f 1621), Labadie (f 1674), şi mai ales Filip Iacob Spener (f şi August Franke (f 1727) au pus bazele curentului pietist. In ce J. Arndt evoca, în popularele sale cărţi Adevăratul creştinism adina raiului, o întoarcere la un creştinism al iubirii şi al pocăin-Jpener formulă în 1675 celebrele sale „pia desideria” sau „dorin-oase”, după o mai bună îndrumare a adevăratei Biserici evanghe-El cerea să se pună mai mult accent pe viaţa creştină decât pe docmai multă acţiune decât raţiune, mai multă pietate decât ştiinţă, mai multă iubire decât fanatism, predică vie iar nu savantă, participarea laicilor la opere de binefacere şi popularizarea Bibliei chiar şi în întruniri particulare.

Dar rectorul Facultăţii teologice din Wittenberg le-a cenzurat credinţa şi 284 teze le-a respins ca „bigotism afectat”.

Fire mai energică, A. Franke de la Halle afirma că „un gram de creştinism trăit face mai mult decât 100 de grame de ştiinţă seacă, sau o picătură de iubire valorează mai mult decât un ocean de ştiinţă”. Franke a înfiinţat, mai întâi o şcoală pentru săraci, apoi un orfelinat, un seminar, o şcoală normală, o tipografie, un spital, o farmacie şi un institut biblic, care au ajuns cu timpul să formeze un întreg cartier din oraş. Cu ajutorul regelui danez a mai susţinut şi misiunea externă în India răsăriteană şi între iudei, pentru care a înfiinţat şi un institut aparte.

Desigur, bigotismul a discreditat cu timpul pietismul, dar acesta a avut o extraordinară influenţă în viaţa luteranismului ulterior. Critica adusă de luteranii „ortodocşi” n-a putut opri răspândirea pietismu-iui, care pe alocuri a dus şi la formarea de comunităţi sectare. In acest cadru, istoricul Gh. Arnold (1714) a scris o istorie bisericească în care scotea în relief tocmai pe eretici şi pe sectari, criticând autoritatea Bisericii.