Ioan Ramurean Si Milan Sesam



Yüklə 2,93 Mb.
səhifə39/76
tarix03.01.2019
ölçüsü2,93 Mb.
#88755
1   ...   35   36   37   38   39   40   41   42   ...   76

Criza care stăpânea conducerea Bisericii bieloruse, ucrainene şi ru-e n-a fost numai de ordin administrativ, precum înlăturarea din un a energicului mitropolit Onisifor Petrovici şi înlocuirea lui cu tatornicul şi molatecul Mihail Rogoza, ci era mult mai adâncă; în i disputelor, predicilor, spovedaniilor, fastului ritual, şcolilor şi acti-îţii caritative dovedite de iezuiţi, mai ales în timpul ciumei din 1570, i dintre ierarhi înclinau spre uniaţie, căci li se făgăduia schimbarea jbelor şi, în schimbul recunoaşterii papalităţii, libertatea de cult şi „area în Dieta polonă şi în Senat. Episcopii: Ignatie Posii de Poloţk Kiril Terleţki de la Luţk au devenit campionii unirii. Insinuându-se partea celor doi episcopi că nobilii ortodocşi îi autorizează spre acest în caz că patriarhii greci le-ar aproba gestul, fruntaşii ortodocşi au semnături în alb în acest sens celor doi episcopi, care însă au plecat ele direct la Roma, cerând „primirea în sânul Bisericii catolice”. În ătură cu acest mare eveniment jubila în 1595 cu cuvinte înflorite dinalul Cezar Baronius (f 1607). Sinodul ţinut în 16-20 octom-3 1596 la Brest-Litovsk pentru confirmarea şi semnarea festivă a stui act unionist a pus pe ortodocşi în faţa unui fapt împlinit: mi-politul cu cinci episcopi, cu puţin cler şi cu mai puţini credincioşi au semnat unirea în faţa nobilimii, a armatei şi a regelui, pe când episcx de Lemberg şi Przemysl, cu peste 200 de preoţi şi călugări, cu iera patriarhali, între care Ciril Lucaris, rectorul gimnaziului din Ostr mai târziu patriarh ecumenic (1620-1638, cu cinci întreruperi), şi prin Constantin Ostrogski, cu mult popor, protestară împotriva samavolnii prin care s-a falsificat voinţa poporului ortodox.

Cu toată această acţiune imorală, dar folositoare catolicismu papa Urban VIII (1623-1644) şi-a exprimat marea sa bucurie faţă cele întâmplate la Brest şi a aprobat unirea ortodocşilor la 23 dece brie 1595 ca şi când ar fi fost o consecinţă firească a unirii de Florenţa.

Dar, de fapt, „Biserica unită” din Polonia nu primea privileg făgăduite, trebuind să treacă peste un calvar îndelungat. Loc în Di nu i s-a dat şi ritul grec era batjocorit, bisericile ortodoxe erau profan şi răpite ortodocşilor, chiar dacă erau în majorităţi zdrobitoare în rohii. Poporul s-a răsculat împotriva silniciilor uniate ale „martirul Iosafat Kunţevici (1623) şi şi-a primit în cele din urmă, în 1620, i scutul trupelor cazace, 6 episcopii ortodoxe pentru scaunele răpite catolici. Era cu prilejul trecerii prin Kiev a patriarhului Theophan Ierusalimului (1608-1644). Libertatea şi vitalitatea Bisericii ortod< din Polonia s-au restabilit pe vremea mitropolitului Petru Movilă (163; 1646). În schimb Biserica unită a continuat să fie batjocorită şi di sinodul din 1720, în care s-a luat atitudine împotriva încercărilor latinizare a ritului grec.

Auzind de toate cele ce se întâmplau în Polonia, apoi în Tran: vania şi în alte regiuni cu ortodocşi, patriarhul ecumenic Serafin {1733-1734) 1-a proclamat pe marele patriarh Fotie (Photios) din sec. (858-867; 877-886 f 899), care se împotrivise papalităţii, drept şi al Bisericii ortodoxe întregi, pentru ca ortodocşii, acolo unde erau oj maţi, să aibă un fel de reazem spiritual contra uniaţiei.

Mai târziu, prin împărţirea întreită a Poloniei, în anii 1772, V şi 1795, bieloruşii, ' ucrainenii şi rutenii au ajuns în componenţa Ruf şi astfel au putut să se întoarcă la Ortodoxie. În schimb cei din Gal: austriacă au fost mai departe forţaţi să rămână în urriaţie.

Sub aceleaşi presiuni ale nobilimii catolice s-a săvârşit şi „unir< rutenilor din Ucraina subcarpatică, unde episcopii de Muncacs, Va; şi Partenie, având slabe legături ierarhice cu Kievul, cu Iaşii Moldo1 sau cu Bălgradul ardelean = Alba-Iulia, au oscilat între 1642-1700 în uniaţie ori Ortodoxie. Rutenii din Rusia subcarpatică – podcarpatică s-au unit cu Roma în sinoadele de la Ujhorod (Ungvar) din 24 aj lie 1649 şi 15 ianuarie 1652 şi în sinodul de la Muncacs din 1690-16 Pentru ei voievodul Moldovei Constantin I Basarab zis Cârriul a z în 1664 o biserică de piatră. Prin intervenţia arhiepiscopului magh de Esztergom, primatul Ungariei, Leopold Kollonics (sec. XVII), statornicit episcopia unită de Muncacs.

Cu acest prilej au fost distruse prin ardere toate arhivele ortod< locale ca să nu se mai poată afla vreodată că regiunea şi populaţia seseră ortodoxe.

2 Unirea unei părţi a românilor din Transilvania cu Roma 'rin pacea de la Karloviţ din 26 ianuarie 1699, Transilvania, prin-autonom sub suzeranitatea turcilor din 1541, a trecut sub stăpânirea riului habsburgic. În Transilvania predominau principii calvini ma-i din punct de vedere politic, iar românii, care constituiau majo-a populaţiei, erau ortodocşi. Biserica romano-catolică, în colaborare ipăratul Austriei (1658-1705), pentru a micşora influenţa calviniş-şi a spori numărul catolicilor, a recurs la atragerea românilor la a cu Biserica Romei între anii 1698-1701.

— N această acţiune rolul principal l-au jucat cardinalul Leopold nics, arhiepiscop de Esztergom, primatul Ungariei, împăratul Aus-Leopold I, crescut de iezuiţi, mai înainte „cavaler de Malta”, şi ii Paul Ladislau Bârâny, parohul bisericii catolice din Alba-Iulia: rerat la 1700 în Slovacia, şi Gabriel Hevenessy, consilierul cardina-Kollonics.

'rin „rezoluţia” din 14 aprilie 1698, împăratul Leopold I făcea cu-t preoţilor ortodocşi români din Transilvania de sub păstoria mirtului Teofil de Îlba-Iulia (1692-1697) că, dacă se vor uni cu ca romano-catolică, recunoscând pe papa drept cap al Bisericii, /or bucura de privilegiile clerului catolic.

A rândul său, arhiepiscopul de Esztergom, cardinalul Leopold Kolfăcea cunoscut la 2 iunie 1698 preoţilor români, în timpul mi-itului Athanasie Anghel de Alba-Iulia (1698-1701), că se vor a de privilegiile clerului catolic dacă acceptă, unindu-se cu BiRomei, cele patru puncte florentine, aprobate prin decretul de de la Florenţa din 6 iulie 1439, şi anume: 1. Papa, capul Bise-2. Filioque; 3. Purgatoriul; 4. Folosirea azimei la Sfânta Eu-ie.

Î urma acestor promisiuni, care ulterior nu s-au respectat întru la 7 octombrie 1698, un număr de 38 de protopopi au semnat >a-Iulia un act în limba română prin care declarau că se unesc cu ica Romei, cea catholicească„, urmând ca şi ei să se bucure de; giile de care se bucură „mădulările şi popii acestei Biserici„, or, s-a adăugat pe pagina întâi a actului un „postscriptum„ prin „ specificaseră condiţiile unirii, accentuându-se: „cum pre noi şi iţele noastre (urmaşii noştri) din obiceiul Bisericii noastre a' Ră-¦ui să nu ne clătească. Ci toate ţărămoniile, sărbătorile, posturile, tină acum, aşa şi de acum nainte să fim slobozi a le ţinea.” agina a doua a actului cuprinde declaraţia redactată în limba dar textul ei, cum s-a dovedit de cercetările făcute de istoricii Lupaş şi Silviu Dragomir, a fost falsificat de iezuiţi, care au at în latineşte noi condiţii în vederea unirii şi prin care se desfiinţa t mitropolia ortodoxă a Transilvaniei.

A 16/28 februarie 1699 împăratul Leopold I a dat „întâia diplomă iină” prin care se prevedea înfiinţarea Bisericii unite şi favorurile ite clericilor români care vor accepta unirea cu Roma.

În vederea perfectării unirii, mitropolitul Athanasie Anghel a ple cat la sfârşitul lui ianuarie 1701 la Viena unde, fiind pus în faţa une comisii de judecată pentru 22 de acuzaţii urzite de iezuiţi, a fost con strâns să accepte unirea cu Biserica Romei. La 24 martie 1701, Athanasi Anghel a fost hirotonit pentru a doua oară ca preot, iar a doua 25 martie ca episcop „unit”, nu mitropolit, după ritul catolic, de cardi naiul Leopold KoUonics şi doi episcopi catolici.

Împăratul Leopold I dădu la 19/30 martie 1701, „a doua diplorrn leo-poldină”, în 15 articole, care poate fi socotită actul de întemeieri a Bisericii unite din Transilvania.

Deşi mitropolia ortodoxă a Transilvaniei de la Alba-Iulia a fos acum desfiinţată, cea mai mare parte a românilor din Transilvania a rămas la credinţa ortodoxă a Răsăritului, protestând şi luptând cu ener gie în diferite chipuri şi în diferite ocazii împotriva uniaţiei. Astfe nobilul român Gavriil Nagyszeghi, pentru că a protestat contra uniri cu Roma, a fost întemniţat cinci ani. Alţi români au fost exilaţi.

Chiar şi episcopul unit Inochentie Micu (1730-1751; f 23 sep 1768) a suferit la Viena şi la Vatican pentru că cerea aplicarea pro misiunilor pentru unire, bazându-se, în 1743, pe îngăduinţele principilo calvinişti din 1609, 1624, 1663. Neîmplinirea promisiunilor a dus în 174 la marea mişcare de opoziţie, susţinută de mărturisitorii Visarion Sara ţăranul Nicolae-Oprea Miclăuş din Sălişte, care au murit în închisoare de la Kufstein, din Austria, în Munţii Tirolului, şi călugărul Sofroni de la Cioara. Se constată şi o largă emigraţie a românilor ortodocşi, sai „fugă” spre Moldova şi Ţara Românească. În această atmosferă se în cadrează şi revoluţia lui Horia, Cloşca şi Crişan din 1784, înăbuşită îi sânge şi cruzimi. Poporul român ardelean nu a acceptat unirea cu Rom şi chiar dacă unele din urmările culturale ale acestui act au fost folo sitoare, ca „Şcoala ardeleană”, faptul nu se datora sentimentelor pro catolice sau prppapale ale corifeilor ei, ci de fapt celor popular-naţionale De altfel nici situaţia „uniţilor” sau „greco-catolicilor” nu s-a prea îm bunătăţit sub „ocrotirea” cenzurii înjositoare a „teologului” iezuit.

De aceea rămân ca mare pată în istoria acestei uniri silniciile inchi zitoriale ale episcopului unit Petru Pavel Aron (1753-1764), încunu nate de distrugerile cu tunul şi prin ardere de către generalul Nicola Adolf Bukow, în 1761, a celor peste 140 de mânăstiri din Ardealul seco lului XVIII.

La „unirea cu Roma” au mai trecut şi vreo 10.000 de „valahi” îh Croaţia, Slovenia şi Istria, refugiaţi acolo de frica turcilor. La începu ei au rămas în grup mai compact, dar văzând misionarii catolici că nu-pot converti, i-au împrăştiat ca grăniceri între Stiria şi Cacica, und apoi au fost „convertiţi” prin mijloace brutale la „unire”, avându-şi în sec. XVII, centrul în episcopia Mareea, iar după ce au venit sârbi ortodocşi în sud în 1690, în Knrjevaţ, episcopie sufragană arhiepiscopie catolice din Zagreb. Prin mijloace sângeroase şi de propagandă conţinu; au fost astfel atraşi şi o parte din sârbii din Banat, locuitori împreun. Cu românii şi mai ales între bosnienii şi bunevaţii (Herţegovina) emi graţi în sec. XVII în Slovenia şi Bacika (câteva sute de mii), unde ai catolicizaţi direct la ritul latin, ca şi pavlicienii din Bosnia şi; egovina.

Italo-grecii sau populaţiile greceşti autohtone din Calabria şi Si-imigrate acolo din Albania, din Epir şi de pe coastele Dalmaţiei, iveau încă în sec. XVI biserici şi mânăstiri ortodoxe, rămase de pe lea stăpânirii bizantine din Italia. Lipsindu-le legăturile canonice cu rarhie ortodoxă şi neavând şcoli de pregătire, cu timpul italo-grecii î pierdut independenţa mai ales pe la 1600, când papa Clement VIII 2-1605) a oprit populaţia să mai asiste la slujbe ortodoxe săvârşite ei peste 200 de preoţi greci căsătoriţi. Rând pe rând erau opriţi de ujbă toţi preoţii greci, afară de oraşele mari comerciale, îndeosebi st şi Veneţia, unde datorită împrejurărilor politice mai liberale, ii au dezvoltat chiar o impresionantă activitate cărturărească şi tropică mai ales sub arhiepiscopul Gavriil Seviros (1616). De im-anţă deosebită a fost şi şcoala neoelenistică şi tipografia lui Toma ginis (1636). Dar tocmai pentru aceasta, în 1700, patriarhul latin larigo din Veneţia le-a impus uniaţia.

3. Uniaţia printre orientali

Din cuprinsul patriarhatelor ortodoxe greceşti orientale, numite în it „melkite” (probizantine), cel care i-a apropiat de unirea cu a a fost patriarhul Kiril III de Antiohia. Pentru a ajunge în scaun ¦ofitat de neînţelegerile interne între ortodocşii greci şi arabi şi a ocat o schismă pe la 1700, declarându-se, în 1724, unit cu Roma, ru a câştiga favoarea puternicilor ambasadori catolici din Istanbulul? Sc, germani şi francezi. Lipsa de tact a patriarhului legitim Sil-u (1724-1766), care a denunţat sultanului pe unii creştini, a avut rmare trecerea la uniaţie şi a altor „melkiţi”. A greşit şi patriarhul dt Dimitrie Kapasulis al Alexandriei, în 1712, înclinând tactic spre ţie. Când patriarhii ortodocşi de Constantinopol, Alexandria şi Ie-lim au declarat la sinodul de la Istanbul, din 1756, nevalabilitatea zului catolic, pentru silniciile la care se preta misiunea catolică, melkiţi, pentru motive personale, s-au dezbinat şi mai mult. Cei au trecut la uniaţie au şi primit, pentru întărirea prozelitismului, patriarh propriu, mai întâi cu sediul în Liban şi apoi mutat la ase.

La rit latin au fost trecuţi în decursul veacurilor de asuprire latină aliană mulţi greci din insulele Mediteranei (Dodecanez), mulţi din să căutând să se întoarcă la ritul grec, ca italo-grecii, cărora li s-au; şi trei episcopi greci.

Dintre eterodocşii trecuţi direct la rit latin, 1 sau acceptând numai sa cu Roma, dar păstrându-şi ritul, au fost armenii din Polonia, iintâi care s-au unit în sec. al XVI-lea, apoi cei din Transilvania 'rla, 1686) şi îndeosebi cei din catolicosatul de Sis (Cilicia, 1742) şi Constantinopol. Vestit între armenii uniţi a devenit ordinul de? Ări mechitarişti (după numele întemeietorului, Mechitar, – 1749). Şcoli şi tipografii la Veneţia şi Viena. Spre sfârşitul sec. XVIII, caii au câştigat mai ales prin mijloace politice şi o parte din sirienii tJlSEKJ. UA UN Hli. UUL.&L^h. JiVl-X iacobiţi, care primiră un patriarh unit propriu. Teren mai puţin înclin; uniaţiei l-au prezentat copţii din Egipt, precum şi etiopienii, cu toat presiunea italiană. În schimb maroniţii din Liban, numiţi astfel dup! Mânăstirea întemeiată de apostolul local Sf. Maron, au fost uniţi c Roma încă de pe vremea cruciadelor, unire care a fost confirmată ap< după sinodul de la Florenţa în 1445. De aceea, mai târziu, papa Gr gorie al XlII-lea (1572-1585) a întemeiat un „collegium maroniticurr la Roma. Din mijlocul lor au răsărit învăţaţi celebri, ca fraţii Assemai şi alţii. Au primit şi ei un patriarh propriu.

În general „unirea” cu Roma era o formă hibridă, condamnai chiar de mulţi teologi catolici. Sub orice regim s-au născut şi au trăi „unirile” au provocat mult venin confesional, cum de altfel a reci noscut-o, la împlinirea a 100 de ani de activitate a colegiului grec di Roma, în 1677, Urban Cerni, secretarul Congregaţiei „De propaganc fide”.

1. D. M. Nicol, Byzantium -¦ its ecclesiastical history and relations wiih ti

Western World, Londra, 1972, 336 p.; D. Geanakopoulos, Byzantine East and Lat

West, Oxford, 1966, 206 p.; G. Zananiri, Papes et patriarches, Paris, 1962; P. I laniuk, The iilth Lateran Council (1512-151?) and the Eastern Churches, Toront

1975; P. Veri, Chiesa Romana e „rito greco” (1566-1596), Brescia, 1975, 304 p

G. Fedalto, ta Chiesa latina în Orienle, voi. 1, Verona, 1973, 526 p; W. Vrie

Rom und die Patriarchatc des Ostens, Freiburg im Br., 1963; A. M. Alpato

Russkaia istoriceskaia nrvsl i Zapadnaia Evropa 12-17. Vekov, Moscova, 197

476 p.; Ed. Winter, fiom und Moskau, Wien, 1972, 490 p.; Idem, Papstum ui

Russland, 2 voi., Berlin, 1960/1; B. J. Ramm, Papstvo i Rus (sec. X-XV), Moscova ¦

Leningrad, 1959; I. Tyciak, Zwischen Morgcnland und Abendland, Diisreldorf, 194!

J. Webster – Grant, Die unierten Kirchen, Berlin, 1973, 375 p.; R. Janin, h

Eglises orientales et Ies rites orientaiix, Paris, 1955, ed. IV.

2. Silviu Dragomir, Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal secolul XVIII, T. I., Sibiu, 1920; Idem, Românii din Transilvania şi unirea cu I serica Romei. Documente apocriie privitoare la 'ânceputurile unirii cu Catolicism roman (Î697-1701), Bucureşti, 1963; Silviu Dragomir, Românii din Transilvan şi unirea cu Biserica Romei, în „Studii şi Materiale de Istorie Medie”, III, 19^ p. 323-339 şi în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXX (1962), nr. 9-10, p. 863-9 şi extras. Leon Pădureanu (= Li viu Stan), Adevărul asupra „unirii” religioa de la 1700, în „Ortodoxia”, I (1949); Pr. prof. Mircea Păcurariu, Istoria Biserii

Ortodoxe Române, v. 2, Bucureşti, 1981, p, 294-314, cu bogată bibliografie p. 369-339; Ioan Lupaş, Dezbinarea bisericească a românilor ardeleni în lumi documentelor din întâia jumătate a veacului al XVIII-lea, în „Studii, conferiri şi comunicări istorice”, t. I, Bucureşti, 1928, p. 231-267; O. Bârlea, Die Unh der Rumănen (1697 bis 1701) în lucrarea lui W. de Vries. Rom und die Pairiarchc des Ostens, Freiburg-Miinchen, 1963 (Orbis Academicus, Bd. III, 4, p. 132-18C

Mathias Bernath, Habsburg und die Aniănge der rumănischen Nationsbilclung, Li den, 1972.

3. M. Şesan, Ortodoxia în iaţa Relormei şi a Uniaţiei, în „Mitropolia fi dealului”, VII (1962), nr. 3-6, p. 262-283; Idem, Unirea florentină şi papalităţi în „Mitropolia Ardealului” VI (1961), nr. 7-8, p. 403-423; Idem, De ce Uniaţic

Iaşi, 1946, 24 p.; 1. Pulpea-Rămureanu, Limbajul necreştin Solosii de papalitc iată de celelalte confesiuni creştine, în „Ortodoxia” VI (1953), nr. 2-3, p. 394-42

Idem, Speciiicul Ortodoxiei în comparaţie cu Biserica romano-catolică ş! Proti tantismul, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei” XXXII (1956), nr. 10, p. 577-60

T. M. Popescu, Sensul schismei şi al unirii Bisericilor, în „Omagiu Mitropolitu

N. Bălan„. Pr. Prof. D. Stăniloae Uniatismul din Transilvania, opera unei întreite s nicii, în „Bis. Ort. Rom.„, LXXXVII (1969), nr. 3-4, p. 355-339; Idem. Lupta ama Iui Inochentie Micu Glain, în „Bis. Ort. Rom.”, LXXXVI (1968), nr. 9-ia

— 1185; reprodus şi în lucrarea Uniatismul din Transilvania, încercare dezmembrare a poporului român, Bucureşti, 1973, p. 49-105; C. Albu-M. Capoianu colae Olahus, corespondenţă cu umaniştii, Bucureşti, 1974, 351 p.; I. S. FiruAlbu, Umanistul Nicolaus Olahus, Texte alese, Edit. Ştiinţifică, 1968, 278 p.;

Milius, Les Habsbourgs, I'Eglise et Ies Slaves du Sud, Paris, 1970; Despre Bise-ile vechi orientale: J. Th. Novakatesh, D/e syrisch-orthodoxe Kjrche der sud-lischen Thomus-Christen, Wurzburg, 1967; B. Spuler, Die morgenlăndischen ¦chen, Leiden, 1964, 253 p.; M. Abegjan, Istoria drevne-armianskoi literaturi, I, Erevan, 1944, şi Ed. II revăzută, Erevan, 1975, 606 p.

Raporturile Bisericii Ortodoxe cu protestanţii;

Patriarhii îeremia II, Meletie Pigas şi Kiril Lukaris *

Marea criză spirituală în Biserica Apusului, care a dat naştere Pro-tantismului, s-a petrecut într-o vreme şi în împrejurări sociale, culale şi politice deosebite de cele din Răsărit, încât multă vreme noile >erici: luterane, calviniste sau anglicane, aproape nu ştiau că mai stă o Biserică ortodoxă în cadrul unui stat pe care-1 conduceau tanii Semilunei. A fost şi rămâne o mare durere în acest fapt că r-o vreme când mare parte din lumea Apusului s-a rupt de Roma,.7, protestanţii n-au cunoscut învăţătura şi tradiţia Bisericii Ortodoxe e i-ar fi ferit de exagerările cunoscute.

1. Încă din 1451 încercaseră husiţii de la Praga o unire cu Biserica odoxă de la Constantinopol, iar mai târziu, în 1575 şi 1747, tot aceiaşi iiţi, cunoscuţi sub numele de „Fraţi Moravi” şi aliaţi ai „Herren-

; enilor”, au întreprins încercări de unire cu Biserica ort. Greacă, iind în acest sens patriarhilor de Constantinopol, dar fără efect.

Înclinarea husiţilor spre o Biserică naţională nu era străină de spi-il ortodox, care a rămas sădit în străfundurile sufletului ceho-morav pe vremea fraţilor Constantin-Kiril şi Metodie şi amplificat ulterior î relaţiile sociale şi religioase dintre valahii ortodocşi şi moravii iţi.

2. Mai importante au fost relaţiile dintre luterani şi ortodocşi. De t, încă în polemicile sale contra denaturărilor catolice, Luther se srta la Biserica ort. Greacă, despre care spunea că nici ea nu admite natul papal, purgatoriul şi altele.” Dar orientarea scolastic-umanistă

^formatorilor i-a oprit să cerceteze mai de aproape izvoarele de cre-

: a şi tradiţia Bisericii ortodoxe în care ar fi aflat temeiuri doctrinare anonic-administrative anticatolice.

Totuşi Wittenberg-ul a avut ucenici şi din Moldova dintre ne-âni. Astfel un absolvent doctor de la Wittenberg, originar din Mol-a, cunoscut cu Luther, scria la 11 martie 1532 către tipografia sveipoldt din Krakovia, existentă. Încă din 1491 cu litere chirilice, loreşte să publice Evanghelia şi Epistolele pauline în limbile polonă, nană şi română; dar acest demers nu a avut consecinţe. Era vremea are activa la Sibiu, la tipografia săsească a lui Griffirs, Filip Mol-

* Capitol redactat de Pr. prof. M. Şesan.

Doveanul, pictor, folosind literele de cirilică românească pentru tipăi turile sale din 1544 şi 1546. Era tocmai vremea în care umanistul s Johannes Honterus trecuse la luteranism, în Braşov.

Cum patriarhul ecumenic Ioasaf II (1555-1565) fusese inform atât despre luteranismul de la Wittenberg, cât şi despre pătrunderea 1 în Transilvania, 1-a trimis pe diaconul Dimitrie Mysos, în primăva lui 1559, la Wittenberg. Mysos a luat contact cu Filip Melanchto ideologul luteranilor protestanţi, stând acolo aproape cinci luni. Pr el a trimis Melanchton la Constantinopol o scrisoare, însoţită de tr ducerea grecească a Confesiunii Augustane, cu rugămintea de a fi citi şi de a se spune părerea, cerându-i totodată patriarhului să nu dea cr zare calomniilor răspândite de monahii latini pe seama luteranilor. I> se ştie însă de vreun răspuns al patriarhului ecumenic.

Această tăcere era desigur legată de împrejurarea că Mysos, t mându-se de a nu fi considerat eretic luteran de către ortodocşii mc doveni şi greci, din cauza simpatiei arătată faţă de protestanţi, nu s mai întors la Constantinopol, ci s-a oprit la Braşov, unde Melanchtt avuse legături cu Prof. Val. Wagner. Astfel colaborează Mysos cu Han (Johannes) -Benkner şi cu Diaconul Coressi pentru editarea unui Cat hism (în 1559) cu idei protestante, scriindu-1 în slavonă, greacă şi r mână. Apoi a mai colaborat cu Iacob Heraclid Despotul, voievodul Mc dovei, la ctitorirea şcolii umaniste de la Cotnari, în 1562, unde veni ca profesor Johannes Sommer, în locul Prof. Gaspar Peucer, ginere lui Melanchton. Dar nici moldovenii nu au fost atinşi de protestantisi cum nici mai târziu ardelenii români, chiar când după 1569 s-a impi Pavel Tordaşi ca „episcopul celor de limbă română” şi a înregistr unele succese uşoare şi trecătoare prin Hunedoara, Zarand şi Ban; Aşa a apărut Palia de la Orăştie, din 1582, dar consecinţe confesiona nu s-au arătat nici atunci şi nici mai târziu, după ce venise Ioan Am Comenius în Transilvania, la Safoşpatak (1650-1654) şi unii princi calvinişti ai Transilvaniei au încercat chiar forţa pentru calvinizar< românilor.

Protestanţii stăruiau în general în contactul lor cu Patriarhia Ea menică, în dorinţa unei alianţe antipapale. Astfel în 1566 hugheno' din Franţa s-au adresat patriarhului ecumenic Mitrofan III, cunoscâr toleranţa acestuia faţă de neortodocşi şi trimiţându-i Mărturisirea l de credinţă; nu au primit însă nici un răspuns. Între timp, prieten lui Melanchton, David Chytraeus, cunoscând la Viena nişte greci, le admirat vechile rânduieli liturgice, împărtăşirea sub ambele feluri, c sătoria preoţilor şi condamnarea primatului papal; dar el nu put< înţelege unele „superstiţii” ale lor cu privire la cinstirea sfinţilor a sfintelor icoane. El a compus atunci o lucrare, tipărită în 1568 mult răspândită mai ales în Polonia şi Suedia, primind de acolo a1 răspunsuri favorabile cât şi nefavorabile, precum cel primit din part< lui Antonio Possevino după 1580.

3. Dar teologii luterani nu s-au descurajat. Venind în 1572 la I tanbul ambasadorul german David Ungnad, teologii de la Tiibinge i-au asociat în suita sa pe pastorul Ştefan Gerlach ca să ducă tratatn de unire cu patriarhul ecumenic Ieremia II (1572-1595). 20 – Istoria Bisericească Universală Voi. II

Acesta aducea din partea vestiţilor teologi Martin Crusius şi Iacob -eas două scrisori şi o cuvântare tradusă în greceşte, în care se ia că Biserica luterană nu este eretică, ci Biserică adevărată. Patri-1 Ieremia II 1-a primit pe Gerlach şi a promis că va răspunde. La; ptembrie 1574, teologii din Tiibingen au scris din nou, de astă dată ţindu-i o nouă traducere în greceşte a „Confesiunii Augustane” şi du-i să se pronunţe. Patriarhul răspunse acum protestanţilor afir-necesitatea ca să rămână credincioşi doctrinei creştine lăsate de; os şi de Apostolii Bisericii Sale. Condusă de sinoade, aşa cum le-a scut şi le-a păstrat scrisul Părinţilor bisericeşti şi în continuare inătatea ecumenică. A accentuat totodată rătăcirea inovaţiilor pro-nte cu privire la: Biserica invizibilă, lipsită de Sf. Tradiţie, fără le bune, fără toate cele 7 Sfinte Taine harismatice, dar, în schimb, înd rătăcirea învăţăturii Filioque. În acest răspuns, ca primul tra-ie teologie comparată-simbolică, patriarhul era ajutat de teologii osie şi Ioan Zygomalas, de Damaschin de Naupakt, Mitrofan din; a şi de alţii.


Yüklə 2,93 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   35   36   37   38   39   40   41   42   ...   76




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin