Ioan Ramurean Si Milan Sesam
Yüklə 2,93 Mb.
|
|
— Sacrosanctum Oecumenicum Concilium Vaticanum, ed. L. Petit, Martin, Sacrorum Conciliorum nova et amplissima collectio, t. XLI/49, Arnhem ande) et Leipzig, 1923; t. L, ibidem, 1924; t. LI, ibidem, 1926; t. LII, ibidem, col. 1330-1334. Aici enciclica „Pastor aeternus”, promulgată în şed. A IV-a:8 iulie 1870; t. LIII Ibidem, 1927; Studii: J. Mercier, Vingt siecles d'histoire 'atican, Paris, 1976; Gustave Thils, La primaute pontificale. La doctrine du an I. Les voies d'une revision, Gembloux, 1969; Francis Dvornik, Histoire des Ies. De Nicee ă Vatican II. Traduit de l'americain par Soeur Jean-Marie. O. P., elle edition augmentee, Paris, Editions du Seuil, 1966; R. Metz, Histoire des les, Paris, 1964; Roger Aubert, Vatican I. (Histoire des conciles oecumeniques, l), Paris, 1964; Idem, L'Ecclesiologie au concile du Vatican I, în „Le Concile; conciles”, Chevetogne, 1960; C. Dumeige, Histoire des Conciles oecumeniques, 1963; H. Rondet, Vatican I. Le concile de Pie IX. La preparation. Les me-s de travail. Les schemas restes en suspension, Paris, 1962; Idem, Vatican I, 1962, 220 p.; Leone Dehon, Diario del Concilio Vaticano I a cura di VinCarhone. Roma, 1962; H. J. Margull, Die okumenischen Konzile der Christen-Stuttgart, 1961; F. Dvornik, The. General Councils oi the Church, London, H. Jedin, Breve histoire des conciles, Paris, 1960; L. Beauduin, L'Unite de: e et le concile du Vatican, în „Eglise et Unite” (Coli. Catholicite), Lille, 1948, -56; C. Buttler-H. Lang, Das Vatikanische Konzil. Seine Geschichte von geschildert în Bischoi Ullathornes Brielen, dritte Aufl., Munchen, 1933; C. r, The Vatican Council, London, 1830; E. Campana, II Concilio Vaticano I, în părfi, Lugano, 1926; P. Mourret, Le concile de Vatican d'apres des documents s, Paris, 1925; Idem, Le concile de Vatican, Paris, 1919; Hrys. Papadopoulos, ateâov TOU îuiaxorcou PCOM^C- 'IdToptr.'rj ¦x. Otl xptxix'fl f”XeTi]. Atena, 1930. 'entru papa Pius II t. Aubert, Le pontificat de Pie IX, 1846-1878, Paris, 1964; Idem, Le pontificat 3 IX (Histoire de l'Eglise sous la direction de Aug. Fliche et V. Martin, t. Paris, 1952; Ch. Pouthas, Le Pontificat de Pie IX, Paris, 1954; E. S. Hales, C A Study în European Politics and Religion în the XIXth. Century, London, 'entru infailibilitatea papală fasler, August Bernhardt, Die Umiehlbarkeitsdefinition des Ersten Vatika-n Konzils und die Geschichtswissenschait, Stuttgart, 1976; B. Tierney, Ori-of papal iniaillibilitY 1150-1350, Leiden, 1972, 308 p.; H. Kiing, Intaillible? Iterpellation (Unfehlbar? Eine Frage), 1970, Trad. Par H. Rochais, Paris, 1971; Uibilite. Son aspect philosophique et theologique par: E. Castle, S. Cotta, V. u, K. Rahner ete, Paris, 1970, 584 p. I limba româna: r. M. Neamţu, Controversă între catolici asupra infailibilităţii în Biserica Roân „Mitropolia Olteniei”, XXV (1973), nr. 7-8, p. 681-684; Viorel Ioniţă, [ul I de la Vatican şi consecinţele lui pentru Biserica romano-catolică, în „Mitropolia Ardealului”, XVII (1972), nr. 7-8, p. 560-571; Pr. Prof. D. Stăniloae, Doctrina catolică a infailibilităţii la primul şi al doilea Conciliu Vatican, în „Ortodoxia”, XVII (1965), nr. 4, p. 459-492; Pr. Prof. P. Deheleanu, Erezia primatului papal. Ce Învaţă catolicii şi ce spune Biblia, în „Ortodoxia”, I (1949), nr. 2-3, p. 143-170 j Diac. H. Cojocaru, Este primatul lui Petru un privilegiu de drept divin după Noul Testament? Sibiu, 1940. Pentru Biserica Vechilor-Catolici Mitropolitul Maximos al Sardelor, na). Aiov. Adoliyniixbi xctî 'Op8o5oLLa, ed. 2-a, Atena, 1966; Urs Kury, Die Altkatolische Kirche, ihre Geschichte, ihre Lehre, ihr Anliegen, Berna, 1966; D. Clement Lialine, V ieux-catholiques et orthodoxes en quete d'une union depuis trois quarts de si'ecle, în „Istina”, 1958, nr. 1, p. 22-56; J. Karmiri 'OpBoSoSâa xat IIaXc„o-/. A6o>axiau În limba română: Mărturisirea de credinţă„ a Conferinţei internaţionale de la Utrecht şi Berna, tiad. De Pr. Ion Săbăduş în „Ortodoxia„, XXIII, (1971), nr. 4, p. 650-657; Pr. Prof. Ioan G. Coman, Biserica ortodoxă şi Biserica veche-catolică, în „Mitropolia Banatului„, XVII (1967), nr. 4-6, p. 244-258; Idem (Coman), Biserica ortodoxă şi Biserica veche-catolică. Privire asupra raporturilor dintre ele pe o perioadă de circa un secol (1874-1966), în „Mitropolia Banatului„, XVIII (1967), nr. 4-6, p. 237-262; Pr. Prof. M. Chialda, Situaţia actuală a Bisericilor vechi-catolice, în „Ortodoxia„ XVIII (1966), nr. 4, p. 625-627; Idem, încercările de apropiere între Biserica ortodoxă şi Biserica vechilor-catolici, în „Ortodoxia„, XVIII (1966), nr. 3, p. 319-356; Doctorand Ioan Săbăduş, Canonicitatea ierarhiei de la Utrecht, în „Ortodoxia„ XX (1968), nr. 1, p. 62-73; Diac. Doctorand Miron V. Mihut, „Aspectul canonic al raporturilor Bisericii ortodoxe cu Biserica veche-catolică*, în „Ortodoxia”, XIX, (1967), nr. 3, p. 366-380; Diacon Anatolie Lefter, Biserica vechilor catolici şi Biserica ortodoxă, în „Mitropolia Ardealului” XI (1966), nr. 9-10, p. 604-629; Pr. Prof. Liviu Stan, Ortodoxia şi vetero-catolicismul, în „Mitropolia Olteniei”, XIII (1961), nr. 7-9, p. 635-^644. Biserica romano-catolică şi Orientul creştin. Misiunile catolice * 1. Atragerea Bisericilor ortodoxe la catolicism prin enciclici papale După Revoluţia Franceză din 1789, Biserica romano-catolică, strâm-torată de protestantism şi de Biserica anglicană în vestul şi nordul Europei, s-a străduit pe toate căile şi prin toate mijloacele spre a câştiga în Răsărit, în dauna Bisericii ortodoxe, ceea ce pierduse în Apus. În tendinţa ei de dominare şi expansiune spre Orient, Biserica romano-catolică s-a sprijinit îndeosebi pe puterile catolice, Franţa şi Imperiul austro-ungar, precum şi pe Bisericile unite cu Roma, smulse prin avantaje şi alte momeli atrăgătoare Bisericilor ortodoxe. Odată cu marele avânt dat activităţii misionare catolice în secolul XIX, papa Grigorie XVI (1831-1846) a acordat o deosebită atenţie „convertirii ortodocşilor”, uitând el că Biserica ortodoxă nu poate fi o „terra missionis”, deoarece, dintre toate Bisericile din lume, ea este * Capitol redactat de Pr. prof. I. Rămureanu. A mai veche şi singura care a păstrat adevărul integral încredinţat ei Domnul Iisus Hristos. Urmaşul său, papa Pius IX (1846-1878) înfiinţa încă de la începu-1 pontificatului său, în 1847, un patriarhat latin pentru Ierusalim şi ilestina, cu obligaţia ca patriarhul ales, preotul genovez Giuseppe derga, să rezide permanent acolo, cu misiunea de a întreţine vie pro-ganda între ortodocşi pentru catolicism. În anul următor, a invitat Bisericile ortodoxe la unire cu Roma în enciclica „Ad Orientales, în Suprema Patrie Sede”, din 6 ianuarie 48, pentru a realiza, cum gândea el, „întoarcerea Orientului prin ientali”. Enciclicei „Ad Orientales” i-au răspuns cu demnitate patriarhii şi -arhii Răsăritului, în frunte cu patriarhul ecumenic Antim VI (1845 1848; 1853-1855), printr-o lungă şi documentată Scrisoare, în 6 mai 48, cu titlul: Epistola enciclică a Bisericii una, sfântă, universală şi lostolică, combătând documentat erorile şi inovaţiile dogmatice intro-ise de Biserica romano-catolică de la schisma din 1054 până atunci. Combătând astfel tendinţa episcopilor Romei de a introduce dogme i în Biserică, ierarhii Răsăritului scot în relief că „Ia noi – în Bise-: a ortodoxă. — N-au putut nici sinoadele să introducă lucruri noi, ¦ntru că apărătorul religiei este însuşi corpul Bisericii, adică poporul suşi, care vrea ca credinţa să rămână veşnic neschimbată şi la fel ca Părinţilor săi.” (cap. XVII). În acţiunea de atragere a Bisericii ortodoxe la catolicism, papa us IX s-a servit de concursul neprevăzut al unui aventurier confe-mal, Iacob G. Pitzipios, profesor grec la şcoala Patriarhiei Ecumeni-din Constantinopol (1800-1805), care, în urma unei neînţelegeri cu triarhul Calinic IV (1808-1809) deveni un apărător înfocat al unirii Roma. Iacob Pitzipios a propus papei Pius IX un plan de unire a sericilor şi a înfiinţat, la 12 octombrie 1853, Societatea Orientală pen-i unirea tuturor creştinilor din Orient, aprobată de papă în 1855. Doi, sub auspiciile Sacrei Congregaţii De propaganda fide, înfiinţată în 22 de papa Grigorie XV (1621-1623), Iacob Pitzipios publică lucra-a L'Eglise Orientale, Roma, 1855, socotită atunci manual normativ ntru promovarea unirii cu ortodocşii. Dar cum Pitzipios s-a lămurit repede asupra intenţiilor şi scopu-or papale în Răsăritul ortodox, renunţă la catolicism şi scrise acum ntra „românismului”, lucrarea Le Românisme, Paris, 1860, pe care o cotea de acum înainte „un nou testament politic”. Răsăritenii s-au îndepărtat şi mai mult de Roma papală când au at cunoştinţă că papa Pius al IX-lea a proclamat la 8 decembrie 1854 gma Immaculata conceptio Beatae Mariae Virginis = Imaculata con-pţie a Sfintei Fecioare Măria, prin care afirmă că Sfânta Fecioară s-a scut fără păcatul originar, inovaţie dogmatică străină Ortodoxiei. Întoarcerea lui Iacob Pitzipios la Ortodoxie făcu pe papa Pius IX înfiinţeze o altă organizaţie care să lucreze pentru unirea Bisericilor trivit cu interesele catolicismului. Prin „breve”-le: „Romani ponti- ¦es„, din 6 ianuarie 1862 şi „Amantissimus humani generis Redemploris„, din 8 aprilie 1863, Pius IX înfiinţa pe lângă Sacra Congregaţie „De propaganda fide„, o secţie specială numită „Pro negotiis ritus ori-entalibus”, care să se ocupe cu problemele ritului oriental, secţie care a fost menţinută şi de papii următori. La invitaţia făcută răsăritenilor de papa Pius IX spre a participa la lucrările Conciliului I Vatican din 1869-1870, ortodocşii au refuzat cu demnitate, răspunzând că acest conciliu priveşte exclusiv Biserica romano-catolică. Reîntoarcerea Răsăritului la Roma a fost şi idealul pontificatului papei Leon XIII (1878-1903), cum rezultă din enciclicile şi actele sale Astfel, pentru a atrage pe slavii ortodocşi la catolicism, prin enciclice Grande munus, din 30 septembrie 1880, Leon al XlII-lea a proclamat drept sfinţi catolici pe sfinţii Kiril (f 879) şi Metodiu (f 885), „Apostolii slavilor”. Spre a arăta preţuirea sa faţă de cultul Bisericii ortodoxe palpa Leon al XlII-lea, la 12 aprilie 1881, prin decretul Orientalium Ecclesiarum ritus, a restabliit ritul bizantin în mânăstârea catolică Grot-taferrata de lângă Roma. Apoi, în anul următor, la 10 iunie 1822, prin scrisoarea apostolică „In supremo”, suprimă titlul onorific dat unoi episcopi catolici care-şi exercitau funcţia lor „in partibus infidelium” în ţările ortodoxe. De asemenea, spre a fi pe placul ortodocşilor, în 1890 a proclamat ca sfânt catolic pe Sfântul Ioan Damaschin (f 749). În enciclica Praeclara gratulationis, din 20 iunie 1894, Leon XII invita pe creştinii din Răsărit „să se întoarcă la Roma”, iar ca întoarcerea să fie cât mai agreabilă ortodocşilor, în enciclica „Orientalium dignitas”, din 30 noiembrie 1894, vorbea de păstrarea riturilor răsăritene, periclitate – zicea el – de abuzurile misionarilor latini. Cu toate mustrările adresate acestor misionari latini, nu se sfia totuşi să numească pe ortodocşi „eretici”. Enciclicei „Orientalium dignitas” i-a răspuns documentat patriarhul de Constantinopol Antim VII (1895-1896), în 1895, printr-o Enciclică sinodală, în care accentuează: „Biserica noastră ortodoxă este găti să primească orice propunere de unire, numai dacă episcopul Romei VÎ îndepărta pentru totdeauna multele şi diferitele inovaţii neevanghelice introduse în Biserica sa şi se va întoarce pe terenul celor şapte Sinoad* ecumenice”. Prin enciclica „Christi nomen”, din 24 decembrie 1894, papa Leor al XlII-lea recomanda instruirea clerului catolic „pentru readucere: răsăritenilor în staulul Romei”, iar printr-un motu proprio „Optatissi me…” din 19 martie 1895, a creat o comisie de cardinali, prezidată d„ el însuşi, pentru „revenirea” creştinilor ortodocşi la Roma De asemenea, prin enciclica „Satis cognitum”, din 29 iunie 1896 papa Leon XIII cerea ortodocşilor „să revină la Roma”. A fost primul papă care, prin acel breve: „Provide matris”, din î mai 1895, şi prin enciclica „Divini illud mundi”, din 9 mai 1897, a pro pus o rugăciune pentru unitatea creştinilor. Problema unirii creştinilor a preocupat atunci şi Ortodoxia, cum s< vede din enciclica patriarhului ecumenic loachim III (1878-1884 1801-1912), trimisă Bisericilor ortodoxe. Papa Pius X (1903-1914) s-a ocupat mai puţin de problema unirii îsăritenilor cu Roma decât înaintaşul său. Această preocupare s-a intensificat sub pontificatul papei Beneict XV (1914-1922), care, prin motu proprio: „Dei providentis”, din mai 1917, a transformat secţia Pro negotiis ritus orientalis din Conregaţia pentru propagandă, în Congregatio pro Ecclesia orientali, iar rintr-un alt motu proprio, „Orientis catholicis”, din 15 octombrie 1917, creat Institutum pontificium orientale = Institutul pontifical orien- După primul război mondial (1914-1918), problema unirii Biseri-lor a fost din nou în preocuparea Patriarhiei Ecumenice. Astfel, mi-opolitul Dorotei de Brusa, locţiitor de patriarh ecumenic, a propus ianuarie 1920, printr-o Enciclică Sinodală trimisă tuturor Bisericilor eştine din lume, să renunţe la polemicile lor confesionale şi la pro-litism, pentru a se putea realiza astfel o mai strânsă colaborare şi în-iegere între ele. Papa Pius XI (1922-1939) s-a străduit, dar fără succes, să aducă pe; odocşi, cum pretindea el, la „staulul Romei”.
Astfel, într-o scrisoare, Equidem Verba, din 21 martie 1924, adresată nedictinilor, el invita să acţioneze „pentru lucrarea de restaurare ionistă”. În enciclica „Quam primas”, din 11 decembrie 1925, prin care papa as XI instituia sărbătoarea lui Hristos-Rege, vorbind despre regali-ea lui Hristos, enunţa principiile ierocraţiei papale, care confirmă ¦ea de dominaţie şi expansiune în lume a catolicismului.
Cu România, papa Pius XI a încheiat, la 10 mai 1927, un concor-; ratificat la 7 iulie 1929, cel mai dezvoltat şi mai complet, în comaţie cu alte concordate, care a fost denunţat de statul român la 18 ie 1948. Pentru a face dovada de simpatie faţă de ortodocşi, papa Pius XI exprima, la 9 ianuarie 1927, astfel: „Nu se cunoaşte îndeajuns – mea el la Federaţia catolicilor universitari italieni, despre creştinii
Orient – tot ce se află preţios, bun şi creştinesc în resturile ve-ului adevăr catolic. Bucăţile desprinse dintr-o rocă auriferă conţin; le aur. Vechile creştinătăţi ale Orientului păstrează o atât de adevă-î sfinţenie, încât ele merită nu numai respectul, ci întreaga noastră patie„. Numai că papa Pius XI nu voia să recunoască faptul că Bi-cile ortodoxe ale Răsăritului nu sunt „bucăţi desprinse dintr-o rocă”, înt însăşi roca, adică Biserica cea adevărată a lui Hristos. Prin enciclica „Rerum orientalium”, din 8 septembrie 1928, papa s XI lansa metoda zisă „psihologică” pentru convingerea ortodocşi-spre a se întoarce la Roma.
Succesorul său, papa Pius XII (1939-1958), prin enciclica „Sum-pontificatus”, din 20 octombrie 1939, considera că necatolicii sunt în a trupului lui Hristos, identificat cu Biserica Romei, şi cerea reîncerea lor în „staulul lui Petru”. Această reîntoarcere a continuat s-o pretindă şi prin enciclicele „Mystici corporis Christi”, din 29 iunie 1943, şi „Orientales Ecclesiae decus”, din 9 aprilie 1944, publicată cu ocazia aniversării Sfântului Ki-ril (f 444), patriarhul Alexandriei.
La 1 noiembrie 1950, papa Pius XII a proclamat o nouă dogmă: „Assumptio corporis beatae Mariae Virginis în coelum” = înălţarea cu trupul la cer a Sfintei Fecioare Măria, mărind astfel numărul deosebirilor dogmatice dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică, fapt care a nemulţumit pe ortodocşi, deoarece făcea din Sfânta Fecioară o „corredemptrix” (= împreună mântuitoare cu Hristos) a neamului omenesc. Biserica Ortodoxă respinge această nouă dogmă căci, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, „Unul este mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni: Cel ce S-d făcut om, Hristos Iisus (I Tim. II, 15). Dacă s-ar admite această dogmă, în loc de un Mântuitor, am avea doi. În cinstea Sfintei Fecioare Măria, papa Ioan Paul al II-lea (1978) a publicat la 25 martie 1987 enciclica „Redemptoris Mater”, pentru a sărbători în Biserica romano-catolică anul marial.
Prin enciclica „Sempiternus Rex”, din 8 septembrie 1951, publicată cu ocazia aniversării a 1500 de ani de la Sinodul al IV-lea ecumenic din Calcedon (451), papa Pius XII insista asupra „bogatei surse de binefaceri pe care ar procura-o întoarcerea Răsăritului la Biserica Romei, pentru folosul comun al creştinătăţii”. Această enciclică, ca şi altele din trecut, prin tonul ei neirenic şi neecumenic, a iritat Biserica ortodoxă. 2. Alte mijloace ale catolicilor pentru atragerea ortodocşilor la unirea cu Roma au fost: politice, culturale, materiale, evenimentele favorabile, ca şi situaţiile grele în care s-au aflat unele dintre Bisericile ortodoxe.
Astfel, pe la 1860, au reuşit să atragă la catolicism câteva mii de bulgari, cărora papa Pius IX le numi un arhiepiscop în persoana lui Iosif Sokolsky pe care apoi poliţia rusă ţaristă 1-a dus, la 18 iunie 1860, la Odesa şi 1-a ţinut sechestrat într-o mânăstire din Rusia. În 1906, arhiepiscopul latin din Sofia (Bulgaria), care n-avea jurisdicţie decât peste câteva mii de bogomili convertiţi, propuse statului bulgar trecerea la catolicism.
În timpul ocupaţiei hitleriste a Croaţiei (1941-1944), condusă atunci de Ante Pavelici, catolicii fanatici din Croaţia s-au dedat la durităţi nemaicunoscute faţă de credincioşii ortodocşi din Istria şi de la graniţa Croaţiei cu Serbia, pentru că nu voiau să treacă la catolicism. O intensă propagandă au desfăşurat romano-catolicii în ţările ortodoxe prin institute şi şcoli de toate gradele. Astfel, chiar înainte de sfârşitul primului război mondial (1914-1918), papa Benedict XV (1914 -1922) a înfiinţat la Roma, la 15 oct. 1917, cum am mai arătat, Insţi-tutum Pontificium Orientale, pe care 1-a pus sub conducerea benedic-tinilor, apoi a iezuiţilor, anexându-1 Institutului biblic pontifical cu menirea de a promova opera unirii prin studii şi publicaţii. Pentru rutenii uniţi cu Roma în 1596, la Brest-Litowsk, Curia romană înfiinţa un Collegium Ruthenicum, deschis la 1897.
La 15 august 1921, Benedict XV a înfiinţat un Institut special pen-u ruşi – Russicum ¦- iar la 20 iunie 1925 a instituit Comisia „Pro ussia”, declarată autonomă la 6 aprilie 1930 şi trecută apoi, la 21 de-¦mbrie 1934, la Congregaţia afacerilor bisericeşti extraordinare. În)32, papa Pius XI (1922-1939) a înfiinţat un Colegiu pentru ruteni iu ucraineni. La Roma funcţionează, de asemenea, colegii pentru greci români, fiind socotite ca „pepiniere pentru apostolii acestor neamuri”; re a atrage pe ortodocşi la catolicism. La Grottaferrata, catolicii au fiinţat un seminar greco-albanez, din 1918. La Roma, s-a ţinut, între 2-6 mai 1937, primul Congres interna-onal pentru Orientul creştin, în care s-au făcut constatări şi propuneri feritoare la intensificarea propagandei unioniste în Orientul creştin.
Congregaţia assompţioniştilor, înfiinţată în 1880, s-a străduit pen-u câştigarea Răsăritului ortodox prin şcoli cu internate şi capele, prin utoare materiale şi prin organizarea de pelerinaje. Romano-catolicii i înfiinţat şi multe alte congregaţii şi mânăstiri, iar misionarii cato-: i din Răsărit, pentru a atrage pe ortodocşi, au adoptat practicile or-doxe: barba, costumul preoţesc, împărtăşirea sub ambele forme etc. Asompţioniştii au editat din 1897 revista „Echos d'Orient”, condusă; Institutul francez de înalte studii bizantine, având sediul în 1937 la adi-Keuy (Calcedon), după aceea la Bucureşti, apoi la Paris.
În Apus, a activat, îndeosebi printre ruşii ortodocşi, gruparea be-îdictinilor din Belgia, sub conducerea lui Dom Lambert Beauduin, care înfiinţat în 1925 mânăstirea Amay-sur-Meuse, în Belgia, transferată) oi, în 1939, la Chevetogne, unde se află şi azi. Din aprilie 1926, aceştia iblică revista Irenikon, care se consacră problemei unirii Bisericilor. Se aud, e drept, mai rar, şi unele voci de preţuire adevărată faţă Î Biserica ortodoxă. Astfel, Fr. Heiller, cunoscut istoric şi dogmatist irman, într-o comunicare din august 1928, cu titlul Mişcări religioase catolicismul roman actual, afirma că Biserica romano-catolică trebuie ajungă să recunoască „harismele proprii ale Bisericilor răsăritene şi ranghelice”, care, împreună cu Biserica romano-catolică, să ajute la nele Bisericii universale. De aceea, acţiunea de unire a Bisericilor ebuie să tindă la o apropiere a corpurilor eclesiastice, şi nu la un pro-litism individual care este păgubitor tuturor Bisericilor. Pentru ¦easta trebuie să se depăşească obstacolele create de hotărârile dog-atice proclamate în Conciliul I Vatican din 1870 şi, bineînţeles, adău-im noi, trebuiesc înlăturate şi piedicile create de hotărârile dogmatice e Conciliului II Vatican (1962-1965). Cel care prin studiile şi publicaţiile sale arată faţă de Biserica todoxă un „suflet frăţesc” şi „un spirit irenic” e cunoscutul dogmatist ancez Y. M. Congar, care scoate în evidenţă rudenia de credinţă din-s Biserica ortodoxă şi Biserica romano-catolică, exprimându-se astfel:? U creştinii din Orient, într-adevăr, aproape totul ne este comun. Sân-m, orice ar fi, din aceeaşi familie, căci avem aceiaşi Părinţi şi mâncăm eeaşi pâine: nu numai Euharistia ne este comună, ci toate Tainele, iltul Sfintei Fecioare şi al sfinţilor, succesiunea apostolică în episcopat, adiţia ascetică şi mistică, formele rugăciunii… Cit priveşte dogmele, cele principale ne sunt, într-adevăr, comune; deosebirile noastre în câteva din ele nu sunt, cel mai adesea, de natură să facă imposibilă unitatea în credinţă şi mulţi sunt de acord că singurul punct, într-adevăr decisiv, e acela al primatului roman” (Y. M. Congar, Chretiens desunis. Principes d'un oecumenisme catholique, Paris, 1937, p. 250).
În general, însă, cu toate metodele folosite, propaganda catolică în Răsăritul ortodox n-a înregistrat rezultatele aşteptate. Chiar romano-catolicii au recunoscut aceasta în 1939, când au sărbătorit 500 de ani de la conciliul unionist de la Ferrara-Florenţa (1438-1439). Prin metodele lor vechi sau noi, oricât de bogat au fost susţinute pe plan politic, cultural şi financiar, romano-catolicii n-au făcut decât să irite şi mai mult spiritele şi să răcească raporturile normale dintre cele două Biserici. Zâzania strecurată de Roma papală între fraţii de credinţă ortodoxă, prin uniaţie, a întărit şi mai mult sentimentul de preţuire al credincioşilor din Răsărit faţă de Ortodoxie, în Polonia, Ucraina, Rusia-subcarpatică şi România.
3. Noile relaţii dintre Biserica romano-catolică şi Biserica ortodoxă Este drept că, sub papa Ioan XXIII (1958-1963) care cunoştea bine Ortodoxia, ca fost nunţiu papal la Sofia, între 1925-1937, apoi delegat apostolic în Turcia şi Grecia, între 1937-1944, raporturile dintre cele două Biserici cunosc o dezvoltare mai normală, favorabilă dialogului teologic. Astfel, mitropolitul Iacob de Malta a făcut o vizită papei Ioan XXIII, în numele patriarhului Atenagora I (1949-1972) de Con-stantinopol, la 14 februarie 1959; prima vizită oficială făcută de un ierarh din partea Patriarhiei Ecumenice după schisma din 16 iulie 1054.
În 5 iunie 1960, papa Ioan XXIII a creat prin motu proprio: „Su-perno Dei nutu…”, Secretariatul pentru unitatea creştină, cu scopul expres ca „cei separaţi de acest scaun apostolic (Roma), să găsească mai uşor calea pentru rezolvarea problemei unităţii”. |