Ioan Ramurean Si Milan Sesam

O influenţă deosebită a avut filosofia lui Friederich Hegel, I lianismul concepe istoria şi realitatea ca pe un tot ce provine dii truparea ideii, care, în dezvoltarea ei dialectică, prin ciocnirea trariilor, poate să ducă la contradicţii diferite. Din hegelianism, admitea totuşi o unitate între credinţă şi cugetare, filosofi mai t: ca unii din şcoala de la Tiibingen: D. Pr. Strauss (f 1874), F. Baur (f 1860), dar mai ales Ludwig Feuerbach (f 1872), vor trage cluzii care vor duce spre criticismul istoric şi chiar spre materia] Lumea a început să se împartă în tot mai multe şcoli, cu tot mai credinţă. Materialiştii de seamă ca: Karl Vogt (f 1898), J. Moles (f 1893), Ludwig Biichner (f 1899), Ernest Haechel (f 1919), afirm totul e numai materie.

Lumea s-a înstrăinat în secolele XIX şi XX tot mai mult d serică, mai ales după ce pozitivismul lui Auguste Comte (f 1857) p că dă formă ştiinţifică dezvoltării omenirii în drum spre „religia v rului”, care nu mai admite nimic în afară de ce spune ştiinţa pozi

Darwinismul, curent creat de Charles Darwin (f 1882), pare, confirme acest adevăr când susţinea încadrarea omului în regnul mal, în circuitul naturii, prin cunoscuta teorie a evoluţiei speciilor originii omului din maimuţă.

Filosoful Arthur Schopenhauer (f 1860) vedea lumea ca o f iraţională în dezvoltare, iar pe om cu totul neputincios, dar el tre să se mântuie de suferinţă prin negarea dorinţei de viaţă şi pierd în nefiinţă ca în „Nirvana” indiană. Fr. Nietzsche {¦' 1900) a r şi mai departe, criticând creştinismul că a creat o „morală de scit care trebuie înlocuită cu morala supra-omului = Uebermensch, nu cunoaşte decât forţa vitală oarbă, brutală, fără milă, fără iul Asemenea idei au fost îmbrăcate în haina naţionalist-rasistă de A. Hi (1933-1945) şi au contribuit în mare măsură la izbucnirea celui al doilea război mondial (1939-1945).

Viaţa politică, socială şi culturală din sec. XIX şi prima juma a secolului XX nu şi-a pierdut cu totul caracterul ei creştin în m ritatea ţărilor europene, iar faptul se datoreşte în primul rând vitali şi forţelor înnoitoare ale creştinismului. S-a dus o luptă activă punct de vedere politic, social şi economic, prin parlamente, diplom; şi presă şi s-a orientat cultura, literatura, arta, muzica şi chiar ştii spre scopurile înălţării sociale şi spirituale ale omenirii. 22 – Istoria Bisericească Universală Voi. II ll-lA -fV

Cei mai mulţi dintre scriitorii secolelor XIX şi XX au tratat în perele lor şi teme religioase, începând de la romantici, după 1800, înă la simboliştii şi eseiştii secolului nostru. Scrisul plin de simţire i poetului german E. M. Arndt (f 1860), poeziile religioase ale lui ilbert Knapp (f 1864) şi predicile lui Iul. K. Sturm (f 1896) devin popu-are, aşa cum au devenit în Suedia povestirile scriitoarei Selma La-erlof (f 1910) sau romanele lui Aug. Strindberg (f 1912) sau, în Rusia, trierile lui Feodor Dostoiewski (f 1881) şi Lev Tolstoi (f 1910), pline e suflu uman şi de probleme creştine, cel dintâi în romanele: Crimă l pedeapsă, Idiotul, Demonii, Adolescentul, Fraţii Karamazov, iar N. Tolstoi în romanele: Război şi Pace, învierea şi celelalte.

În Franţa au recâştigat cu încetul cititorii pentru gustul şi pre-cupările pe linie creştină scrierile lui Fr. Coppee (f 1908) – care îşi escrie în La belle souffrance convertirea la creştinism – ale lui Paul ourget (f 1935), pline de frământări de conştiinţă, apoi poeziile şi jeurile lui Gh. Pegui (f 1914), publicate sub titlul Pelerin de l'Absolu scrierile lui Maurice Blondei (1861-1949), Fr. Mauriac (f 1970), t. Gilson (n. 1884), J. Maritain (f 1973) şi alţii, apoi o serie întreagă = romane, povestiri şi drame dirijate de diferite cercuri literare creş-ne ca: Hochland în Germania, La Quinzaine în Franţa, altele în An-ia şi în alte ţări.

De asemenea şi artele plastice au urmat acelaşi drum. După ce au drăgit naturalismul şi sensualismul în toate chipurile, numeroşi oaeni de artă s-au întors şi la teme mai senine, la o artă spiritualizată, spirată din creştinism, mai ales în muzică, domeniul în care s-au îpus creatori de seamă, dintre care menţionăm: J. S. Bach (f 1750), Fr. Hăndel (f 1759), W. A. Mozart (f Î791), Fr. J. Haydn (f 1809), idwig van Beethoven (f 1827), Fr. Schubert (f 1828), Felix Men-

: lsohn-Bartholdi (f 1847), J. Brahms (f 1897) la germani şi austrieci; italieni Giuseppe Verdi (f 1901) ş.a.; la francezi: Hector Berlioz

1869), Ch. Gounod (f 1893), Claude' Debussy (f 1918), Maurice Ravel

1937), Olivier Messiaen (n. 1908) ş.a., la elveţieni: Arthur Honeger

1955), la spanioli: Pablo Casals (f 1976), la unguri: Franz Liszt

1886), la ruşi: D. S. Bortneanski (f 1825), A. F, Lwov (f 1870), P. Musorgski (f 1881), Alex. P. Borodin (ţ 1887), P. I. Ceaikovski

1893), M. A. Rimski-Korsakov (f 1908), S. V. Rahmaninov (f 1943), or F. Stravinski (f 1971) ş.a., la greci mitropolitul Hrisant de Prussa

1840) ş.a., la români: ieromonahul Macarie (f 1836), Anton Pann

1854), Dimitrie Suceveanu (f 1898), Ştefanache Popescu (f 1910), prian Porumbescu (f 1883), Eusebie Mandicovschi (f 1929), Gavriil uzicescu (f 1903), Dimitrie Cunţan (f 27 iunie 1910), Gh. Dima

1925), D. Georgescu-Kiriac (f 1928), Gh. Cucu (f 1932), Ion Popescusărea (f 1943), George Enescu (f 1955), Paul Constantinescu (f 1963), i Chirescu (f 1980), N, Lungu, Gh. Şoima ş.a.

Pictori şi sculptori ca B. Thorwaldsen (f 1884) la danezi, A. Cava (f 1822) la italieni, G. Kaulbach (f 1874) la germani, Alex.

— A. Iva-v (f 1858) la ruşi, N. Grigorescu (f 1907) şi G. Tattarescu (f 1894) români, au lăsat opere de rară valoare, datorâtaNinspiraţiei creştine.

Merită să amintim, de asemenea, frumoasele ilustraţii-stampe de al sacianul G. Dore (f 1883) la: Biblie, Divina Comedie, Paradisul Pier dut ş.a. I

Chiar arhitectura a dat prin înălţarea marilor domuri gotice şi cruciforme (Koln, Berlin, Petersburg, Londra etc), frumoase opere de artă care au stors admiraţia omenirii.

În felul acesta, cultura şi arta dau creştinismului şi în epoca modernă şi contemporană motive suficiente de a crede că religia şi Biserica creştină rămân încă legate de sufletul omenesc.

În concluzie, chiar dacă unele curente noi ca teosofia, francmasoneria, indiferentismul religios şi alte concepţii au căutat să blameze creştinismul, el are totuşi în sine şi de partea sa răspunsurile adevărului revelat.

R. Kottje-B. Moeller, Okumenische Kirchen-Geschichte, Bând III. Neuzeit 2-e Auflage, Miinchen, 1979; M. P. Harney, The Catholic Chuich thioughout the ages, Boston, 1976, 602 p.; John A. Hardon, Cluistianity în the twentieth Century New York, 1972, 595 p.; Bilan de la theologie du XX-e siecle. Publie sous la direction de R. Van der Gucht et H. Vorgrimler, 2 voi., Tournai-Paris, 1970-1971; J. Mercier, Vingt siecles d'histoire du Vatican, Paris 1969; Ch. Pichon, Le Vatican, hier et aujourd'hui, 3-e Paris, 1968; M. Congar, Papaute, în „Encyclopaedia uni-versalis”, t. 12, Paris, 1968, p. 485-488; Idem, Situation et tâches prcsentes de Ic theologie, Paris, 1967; A. G. Dickens, La Contre-Retorme, Paris, 1969; R. Aubert Lu Theologie catholique au milieu du XX-e siecle, Tournai-Paris, 1964; Propylăer Weltgeschichte. Eine Universalgeschichte, Hrsg. Von G. Mann, A. Heuss unc A. Nitschke, Bd. I-X + 2 suppl., 12 voi, Berlin, Frankfurt, Wien, 1961-1965; J. Macquarrie, Twentieth Century religious thought. The irontiers oi Philosophy and Theology, 1900-1960, London, 1963; R. Grousset et E. G. Leonard, Histoire universelle, t. III, De la Retorme ă nos jours, Paris, 1957; J. R. von Salis, Welt-geschichte der neusten Zeit, voi. I-II, Ziirich, 1951, 1955, 2 voi., I-XX, 738 p şi XVI – 766 p.; M. M. Scheinmann, Der Vatikan im Zeiten Weltkrieg, Berlin 1954; A. Ehnhardt und W. Neuss, Die Katholische Kirche im Wandel der Zeiten 3”Bd., 2-e Auflage, Leipzig, 1950-1954; M. Chairman, Le Vatican contemporain, Traduit par D. Saseman, Moscou, fără an; W. Mommsen, Geschichte des Abend-landes von der Franzosischen Revolution bis zur Gegenwart, 1789-1945, Miinchen 1951; J. M. Connolly, Le Rennouveau theologique dans la France contemporaine, tiaduction francaise, Paris, 1966.

Pentru istoria diferitelor ţări

G. Livet et R. Mousnier, Histoire generale de VEurope, t. 1-3, Paris 1980 560, 600 et 584 p.; H. Harder, L'histoire de/'Europe, T. X. VEurope au XIX-e siecle 1830-3880. Traduit de l'anglais par” A. Pilasser, Anne Servadoni-Duparc et Sylvie Duval, Paris 1973; J. Chastenet, Histoire de la Troisieme Republique, 7 voi., Paris 1952-1963; Mack Smith, Storia d'Italia dai 1861 al 1969, traduzione di Alberto Aquarone, t. I-III, Roma, Bari, 1975; Histoire de la France. Sous] a direction de G. Auby. T. I, Dynasties et revolutions, de 1348 ă 1852, Paris, 1971; t. II, Lei tcmps nouveaux. De 1852 ă nos jours, Paris, 1972; G. Procacci, Istoria italienilor trad. De D. Trancă, Bucureşti, 1975; Idem, Histoire des Italiens. Traduit de l'italier. Par Catherine Bourdet, Paris, 1970, 447 p.; J. Madaule, Istoria Franţei. Trad. De Eugen Russu, t. I-II, Bucureşti, 1973; La Russie et l'Europe aux XVI-e-XX-e sibcles (Ecole pratique des hautes etudes), Paris, 1970; Denis Mack Smith, The Making oi/fa/y (1796-1370), New-York, 1968; A. C. Jemolo, L'Eglise et l'Europe centrale, Paris, Payot, 1960, 293 p.; D. G. Guigan, Familia Habsburg, 1273-1918 Aus der Engl. iibertr. Von L. Sliller, Wien, 1976; Adam Wandruszka und Petei Urbanistach, Die Habsburger Monarchie 1848-1918, 2 B-de, Wien, 1973-1975; J. Berenger, L'Europe danubienne, Paris, 1976.

În limba română

Teodor M. Popescu, Pr. T. Bodogae, George Stănescu, Istoria bisericească iniversalâ, t. II, Bucureşti, 1956; Pr. prof. I. Rămureanu, Coniiguraţia actuală a creştinismului, în „Studii teologice”, I (1949), nr. 3-4, p. 119-124; U. P. Potemkin ii colaboratorii, Istoria diplomaţiei, traducere din limba rusă de H. Berber, Bucu-eşti, 1948; Euseviu Popovici, Istoria bisericească universală şi statistica biseri-: ească, trad. De mitropolitul Atanasie Mironescu, ed. A 2-a, t. IV, Bucureşti, 1928.

Biserica romano-catolică în Occident:

Italia, Franţa, Germania şi alte ţări *

1. Catolicismul în Italia

Trei momente mai importante sunt în istoria Bisericii romano-catolice lin Italia după anul 1815, adică după căderea a doua a lui Napoleon tonaparte (1804-1814): 1) unirea politică a Italiei, în 1859; 2) lupta lentru desfiinţarea Statului papal, în 1870; 3) reînfiinţarea Statului pa-al, la 11 februarie 1929.

A. Papalitatea şi unitatea Italiei. Cum era natural, în Italia rapor-irile dintre Stat şi Biserică au luat un caracter deosebit, ca în nici o ltă ţară, din pricină că papalitatea avea interese ce se încrucişau cu le Statului italian. După căderea a doua a lui Napoleon, în 1815, papa rimea înapoi posesiunile şi privilegiile cu ajutorul puterilor străine, fuar al Rusiei şi Turciei. Poporul, însă, nu mai putea suporta starea e asuprire socială şi de fărâmiţare politică în care trăise atâtea; cole Italia. Romanul celebrului scriitor romantic Alexandru Man-) ni (f 1873), /Promessi sposi = Logodnicii căsătoriţi – din 1827, cea lai răspândită carte a Italiei moderne, descria suferinţele poporului alian împărţit în atâtea stătuleţe rivale între ele, aflate, când sub stă-! Nire franceză, când sub stăpânire spaniolă, când sub stăpânire istriacă.

Intelectualii italieni, împărţiţi în diferite grupări, dacă au văzut i pe cale culturală nu se poate realiza unitatea Italiei, au acţionat, pe tle revoluţionară, prin gruparea politică a „carbonarilor” şi prin ormizaţii subversive, conduse de J. Garibaldi (f 1882) şi Giuseppe Mazni (f 1872). Revoluţia din anul 1848 a dat mari speranţe italienilor.

Upele revoluţionare italiene ocupă Roma în acest an, care e proclaată Republică. Surprins de evenimente, papa Pius IX (1846-1878) refugie în grabă pe teritoriul străin, la Gaieta, de unde se întoarse

1850 mai reacţionar ca înainte, introducând în şcoli şi în viaţa Italiei iritul ultramontan. Ca să ridice prestigiul papalităţii umilite de revoţionarii italieni, papa Pius IX proclamă, în 8 decembrie 1854, prin ciclica „Innefabilis Deus” Immaculata conceptio beatae Mariae vir~ iis = Imaculata concepţie a Sfintei Fecioare Măria, învăţătură comtută de doi mari teologi catolici, Bernard de Clairvaux (f 1153) şi 'ma de Aquino (f 1274), fără să consulte sinodul, fapt care explică parte proclamarea dogmei primatului papal şi a infailibilităţii papale şedinţa a patra a Conciliului I Vatican din 18 iulie 1870.

* Capitol redactat de Pr. prof. I. Rămureanu.

Datorită conducătorilor politici italieni, în 1859, toată Italia, afară de câteva teritorii papale, se uneşte sub conducerea regelui Piemontului, Victor Emanuel II (1861-1878) şi a ministrului său C. B. Cavour (t 1861).

B. Desfiinţarea Statului papal. Se cunoaşte că Statul papal a luat fiinţă sub papa Ştefan II (752-757), în urma cuceririi regatului longobarzilor din Italia centrală, în 754-755, de către armata regelui fran cezilor, Pepin cel Scurt (741-768), care dărui acest teritoriu papei sub denumirea de Patrimoniu Sancti Petri, cunoscut şi sub numele de Repu blica Romanorum, stat care a durat până în anul 1870. La 20 septem brie 1870, armatele lui J. Garibaldi (f 1882) au pătruns în Roma prin breşa de la Poarta Pia şi au desfiinţat Statul papal, condus atunci de papa Pius IX, realizând unitatea Italiei sub regele Victor Emanuel II.

După desfiinţarea Statului papal, în 1870, se recunoştea totuşi papei prin „Legea garanţiilor” din 15 mai 1871, semnată numai de guvernul Italiei, inviolabilitatea persoanei, dreptul de a întreţine misiuni diplomatice cu alte puteri, dreptul de a numi singur episcopi fără amestecul statului, iar în toate celelalte, Biserica era socotită separată de stat. Papa Pius IX a refuzat să semneze „Legea garanţiilor”, protestând contra ei. Această situaţie s-a menţinut şi sub urmaşii săi, Leon al XlII-lea (1878-1903), Pius X (1903-1914), Benedict XV (1914-1922) şi Pius XI (1922-1939), până la 11 februarie 1929.

C. Reînfiinţarea Statului papal. Prin Convenţia de la Quirinal, din

11 februarie 1929, papa Pius XI a încheiat cu Statul italian un acord prin care dictatorul fascist de atunci, B. Mussolini, recunoaşte suverani tatea noului Stat al Vaticanului, sub denumirea de Cittă del Vaticano, unul dintre cele mai mici state din lume, având un teritoriu de abia

44 ha. S-au lăsat totuşi noului stat toate prerogativele unui stat laic, anume: teritoriu, putere organizată, armată, dreptul de a avea repre zentanţi diplomatici sub denumirea de „nunţi apostolici”, oficiu poştal propriu, monedă proprie, radio, televiziune, cale ferată ş.a. Astfel „Le gea garanţiilor” din 1871, prin care Vaticanul era separat de Quirinal, este acum suprimată prin înlesnirile pe care Statul italian le recunoaşte

Bisericii catolice, şi anume: învăţământul religios în şcoala primară şi secundară, căsătoria religioasă, recunoaşterea congregaţiilor reli gioase ş.a., dar se desfiinţează „Placetum” şi „Exequatur”.

Un nou concordat s-a încheiat sâmbătă 18 februarie 1984 între Italia şi Vatican, sub papa Ioan Paul al Il-lea (întronizat la 22 oct. 1978). Noul concordat consacră dispariţia „relaţiilor speciale” stabilite prin concordatul de la 11 februarie 1929 între Statul italian şi Vatican.

De acum înainte Biserica romano-catolică şi Statul italian se socotesc fiecare în domeniul său „independente şi suverane”, cum stipulează art. 1 al noului concordat. Catolicismul nu mai este religia oficială în Statul italian, iar învăţământul religios nu mai este obligatoriu în şcoli, ci facultativ.

Pe de altă parte prin noul concordat se conferă căsătoriei religioase efecte legale civile, iar sentinţele de nulitate a căsătoriei pronunţate de

; ribunalele bisericeşti vor fi confirmate de Statul italian. La 3 iunie, L985, papa Ioan Paul al II-lea a încheiat cu Statul italian un nou concordat, prin care se stipulează că religia catolică nu mai este religie de itat în Italia, cum prevedea concordatul de la Lateran din 1929. A sem-îat din partea Italiei primul ministru Bettino Craxi şi din partea Vaticanului Agostino Casaroli, cardinal secretar de stat. (Lumea, 13 iunie '985, nr. 24, p. 10-11).

2. Catolicismul în Franţa

Primele conflicte pe care le-a avut Statul papal cu Franţa, după Revoluţia franceză din 1789, au fost cele de sub Napoleon Bonaparte. 3apa Pius al Vl-lea (1775-1799) a murit în exil în Franţa, la 29 august.799. Succesorul său, papa Pius VII (1800-1823), a fost dus în captivitate a Fontainebleau, lângă Paris, în 1812, unde a fost silit să semneze, în 813, un nou concordat cu Napoleon, prin care se desfiinţa Statul pa-) al, iar papa recunoştea că scaunul se va muta în Franţa. Dar, după [omnia de 100 zile a „tiranului” (20 martie-29 iunie 1815), papa se ntoarce la Roma, în 1815, inaugurând, odată cu reînfiinţarea ordinului szuit, politica de restaurare, care voia înlăturarea principiilor revolu-ionare şi revenirea la vechiul concordat încheiat cu Franţa în 1516, irin care se recunoştea regilor francezi dreptul de numire a clericilor, ar se asigura mână liberă papei în toate celelalte probleme.

Restauraţia n-a fost de durată în Franţa, din cauza deselor schim-ări de regim şi a atmosferei rămase de pe urma Revoluţiei franceze în 1789. Bourbonii: Ludovic XVIII (1814-1824) şi Caroi X (1824- 830) sunt răsturnaţi în 1830 pentru că ei se sprijineau numai pe no-III, prinţi şi conservatori. În locul lor, Revoluţia din iulie 1830 aduce n rege burghez, Ludovic-Filip (1830-1848), iar în locul acestuia, a oua Revoluţie din 1848 instaurează Republica a doua (1848-1852). Lici aceasta nu durează mult, deoarece Napoleon al III-lea (1852-1870) îaugurează din nou Imperiul până la înfrângerea lui de către germani, î războiul din 1870, când se creează la 31 august 1870 Republica a tre-t, care a durat până la 10 iulie 1940. La 16 februarie 1947 s-a procla-lat în Franţa Republica a IV-a, care s-a menţinut până la 8 ianuarie 959, când s-a proclamat Republica a V-a, primul ei preşedinte fiind sneralul Charles de Gaulle (1959 – 28 apr. 1969), după care au urmat: '. Pompidou (1969-1974), iar din 24 mai 1974, Valery Giscard d'Estaing, înă la 21 mai 1981, când a fost instalat Francois Miterrand. Nici o altă iră din Europa, ca Franţa, n-a fost atât de profund frământată de ideile soluţionare, de indiferentism, de ateism.

Scrierile lui A. Voltaire (f 1778), Ch. De Montesqieu (f 1755), J. J. ousseau (f 1778), mai târziu, ale lui E. Renan (f 1892), au influenţat dlioane de cititori. In această atmosferă ostilă Bisericii, o serieântrea-i de scriitori şi filosofi s-au străduit să aducă un nou prestigiufiise-cii, să facă din nou popular creştinismul. Unii dintre ei, în spirit mai beral, ca Fr. Rene de Chateaubriand (f 1848), A. Lamartine (JJS89). De Lamennais (f 1854), Ch. De Montalembert (f 1870), dar alţii o ic în spirit exagerat papal, ultramontan şi slugarnic, ca de pildă

Joseph ele Maistre (f 1821), mai târziu, L. Veuillot (f 1883) ş.a. F. Lamennais (f 1854) a luptat la început din toată puterea contra inc ferenţiei religioase, susţinând, împotriva galicanismului oficial, legat rile religiei cu politica, militând pentru recâştigarea libertăţii învăţ mântului, pentru legăturile normale cu Roma, pentru reînfiinţarea dinelor călugăreşti. Răsturnarea politică din 1830, centralizarea stat lui francez, birocratismul, tendinţa după_ îmbogăţire a burgheziei, îl să lupte contra acestui nou despotism. În primul ziar cotidian al cat licilor, „L'Avenir” (1830-1831), F. de Lamennais, împreună cu grup de prieteni, printre care Pere Henri Lacordaire (f 1861) şi Ch. Montalembert (f 1870), susţine necesitatea despărţirii Bisericii de St respectarea libertăţii de conştiinţă, libertatea învăţământului şi drepi liber de asociere. Vaticanul, care voia unirea celor două puteri: Stat şi Biserica, 1-a condamnat la 25 iunie 1834 prin enciclica „Singulari no, fapt pentru care eminentul teolog şi scriitor a început lupta contra sericii catolice şi a despotismului de stat în scrierile sale: Paroles d' croyant, 1834, apoi Les affaires de Rome, Livre du peuple în 18: sprijinindu-se pe cei săraci şi luptând contra tiraniei clericale şi a gaţilor.

Ducând mai departe lupta acestuia, Pere Lacordaire, prin celebn sale Conferences de Notre-Dame (1835-1836) asupra adevărurilor tolice şi prin activitatea lui Ch. De Montalembert, care a apărat în C meră libertatea religioasă, Biserica franceză a reuşit să primească, îr inte de 1840, câteva din ordinele religioase, îndeosebi pe acelea a practicau caritatea la domiciliu, ca vincenţienii lui A-Fr. Ozana (f 185 Din 1850 Biserica franceză a obţinut şi libertatea învăţământul Susţinătorii acestei libertăţi au fost îndeosebi renumiţii istorici J. chelet (1874), Edgar Quinet (f 1875), Fr. Guizot (f 1874), toţi trei k tători aprigi contra ultrainontanismului iezuiţilor care, prin slugăr cia şi spiritul lor poliţist, constituiau pentru Edgar Quinet o formă nec-păgânism.

Francezii iubeau şi preţuiau libertatea, de aceea cenzura brut a iezuiţilor deveni în curând odioasă. In Revoluţiile din 1830 şi 18 nu e de mirare că unii dintre clerici au avut de suferit. In 1877 noscutul om politic Leon Gambetta (f 1882) s-a exprimat astfel: „C ricalismul este duşmanul Franţei”. Republicanii, aliaţi cu francmasoi încep lupta contra Bisericii. În 1873 s-a interzis universităţilor tclice de a mai conferi titluri academice; în martie 1880, s-au d fiinţat toate şcolile şi grupările iezuite, iar celelalte congregaţii au f obligate să-şi obţină, în decurs de trei luni, autorizaţie de funcţions Posturile de preoţi militari şi de confesori în spitale se desfiinţează, introduce incinerarea, se interzice crucea la depunerea jurământu din tribunale, se îngăduie divorţul, se desfiinţează repausul duminii

Prin legea lui Emile Combes (f 1921), din 9 decembrie 1905, Bi rica romano-catolică din Franţa a fost separată de stat. Toate cong gaţiile au fost desfiinţate, religia a fost scoasă din şcoli. S-au seculs zat averile de miliarde de franci ale bisericilor, cărora li s-a ce să-şi obţină autorizaţie de funcţionare ca asociaţii particulare. Lej

A ŞASEA ai Emile Combes a fost combătută de Vatican, sub papa Pius X (1903 -1914), cu energie, dar fără succes, deoarece ea a rămas în vigoare înă azi. Poporul francez, rămas credincios Bisericii catolice, s-a răs-jlat, în unele părţi, şi a obţinut folosirea pe mai departe a vechilor icaşuri, pe baza vechiului drept de asociere (1907-1908).

Cu toate măsurile luate contra Bisericii catolice din Franţa, ea se îenţine totuşi puternică şi înfloritoare datorită excelentei ei organi-iri şi mai ales învăţământului de toate gradele: şcoli primare, licee, icultăţi de teologie, universităţi. Apariţia Maicii Domnului la Lour-ÎS, în Franţa, în 1858, care s-a arătat păstoriţei Bernadette Soubirous, creat un val puternic de pietate populară. Această pietate este per-anent susţinută şi de cultul poporului francez pentru Fecioara din rleans, Jeanne D'Arc (1412- f 1431), beatificată în 1909, cu toate i guvernele laicizante s-au opus.

Din 1882, apare la Paris cotidianul La Croix, care apără cu succes teresele Bisericii catolice în Franţa.

Totuşi, două mişcări importante din Franţa, mişcarea Sillon, de înga şi mişcarea din jurul revistei Action franqaise, de dreapta, con-isă de Ch. Maurras (1868- f 1952) şi Leon Daudet (f 1842) au fost mdamnate de Vatican.

Mişcarea „Sillon”, înfiinţată în 1890, îşi trage originea de la un up de studenţi din Colegiul „Stanislas” din Paris, având ca program ncilierea dintre creştinism şi noua societate formată în urma Revoţiei franceze din 1789. Ea a fost condusă de bărbatul politic Marc tngnier (1873-1950) prin revista Le Sillon, care şi-a început apariţia

1894 datorită lui P. Renaudin. Printr-o scrisoare adresată episcopalui francez, în 25 august 1910, papa Pius X (1903-1914) a condamit mişcarea „Sillon”, fiind acuzată de infiltraţii moderniste, de prenţii inadmisibile la autonomie faţă de ierarhia catolică şi de alianţă necatolicii.

La 26 ianuarie 1914, Sacra Congregaţie a condamnat, de asemenea, arările incriminate ale lui Ch. Maurras şi revista bilunară „l'Action antpaise”, nu însă şi cotidianul cu acelaşi nume. Condamnarea a fost robată de papa Pius X, dar păstrată un timp secretă. Condamnarea blicaţiilor din cercul revistei „l'Action Francaise” s-a făcut din nou vara anului 1926 de către papa Pius XI (1922-1939), pe motivul că 2stea reprezintă „o formă nouă a modernismului politic şi social”.