Ioan Ramurean Si Milan Sesam

În afară de Biserica romano-catolică se află în Franţa, la o popule de circa 57 milioane locuitori, două milioane de calvinişti (re iţi), foştii „hughenoţi” din secolul XVI şi luteranii din Alsacia şi %p ia. Biserica protestantă din Franţa este foarte activă, având trei Ităţi de teologie, la Paris, Strasburg şi la Montpellier, multe şcoli şi) ciaţii; ea are o mare contribuţie în domeniul misionar şi dezvoltă o imoasă activitate în cadrul mişcării ecumenice. Numeroşi studenţi nani şi-au făcut studiile de specializare în teologie în diferite Facul-i romano-catolice şi protestante din Franţa.

3. Catolicismul în Germania

Influenţa fevronianismului şi a Revoluţiei franceze asupra Bis*, cii germane a avut ca rezultat secularizarea bunurilor bisericeşti excepţia Austriei. Prin tratatele de la Campo-Formio (1797) şi L^ viile (1801), Napoleon Bonaparte anexă Belgia, ceea ce avu ca urnsecularizarea tuturor bunurilor civile şi bisericeşti (1803) din ţară.

După căderea lui Napoleon în 1814, catolicii şi-au reglementav primele trei decenii destul de convenabil situaţia lor prin concorcv în toate statele germane, afară de Prusia, unde, deşi se încheiase concordat încă din 1821, abia în 1902 s-a ajuns la egalitatea confesii lor, recunoscută încă la Congresul din Viena (1814-1815).

Mulţi episcop! Germani se gândeau acum să formeze o Bisev germană, dacă nu despărţită de papa, cel puţin o Biserică care să bucure de o mai mare libertate de mişcare. Aşa a făcut încă din tirr Congresului de la -Viena învăţatul episcop de Constanţa, Ignaţiu Wessenberg, care a introdus o serie de reforme în Biserica germană stilul vechiului sinodalisrn.

Fraţii preoţi Theiner publicară în 1828 celebra carte despre „7n ducerea forţată a celibatului”, care a fost mult citită şi discutată preoţimea catolică din Silezia şi Germania. A. Theiner (f 1874) s-a ^ tins şi prin publicarea a numeroase documente inedite din h Romei.

Din lipsă de unire şi luptă sistematică, însă, liberalismul teologi fost înlocuit treptat cu un curent mai catolic susţinut îndeosebi de teologi convertiţi ca Iosef Gores (f 1884), profesor la Miinchen, gândea să reînvioreze catolicismul în Germania, după modelul ^ mediu.

Cei mai mari teologi catolici dinainte de 1850 sunt: I. A. M6(f 1838), dogmatist şi simbolist celebru şi Ignaţiu Dollinger (f 1% istoric talentat care, din 1871, s-a certat cu papalitatea, în urma C. ciliului I Vatican din 1870, unde s-au promulgat dogmele primatuluj ale infailibilităţii papale, înfiinţând, împreună cu alţi teologi, Biserica ^ chiior-catolici.

De asemenea, s-au despărţit de catolicism şi alţi teologi şi crecjj cioşi germani. Astfel, contele Paul von Hoensbroech, iezuit până 1893, părăsi catolicismul în 1895 şi deveni mare adversar al ţii şi al iezuiţilor.

Intre Biserica romano-catolică şi statul german, două conflicte mai importante în secolul al XlX-lea: a) cel al căsătoriilor mixte,

A. Problema căsătoriilor mixte. Guvernul Prusiei a dat încă 1803 decizia ca, în căsătoriile mixte, copiii să urmeze de regulă reljj, tatălui lor. Printr-un breve dat de papa Pius VIII (1829-1830), în 1s-a cerut preoţilor catolici să nu mai oficieze căsătorii mixte, dacă iu declară că vor creşte copiii în credinţa catolică. Deoarece dogma Bi-ericii catolice socoteşte că Taina Căsătoriei constă în declaraţia mirilor le a trăi împreună, urmează că participarea preotului la săvârşirea Tai-îei e mai mult pasivă. De aceea guvernul german s-a înţeles cu episcopii: atolici să lase libertatea preoţilor pentru a oficia mai departe căsăto-ii mixte, chiar dacă soţul protestant nu dă declaraţia cerută de papă. N 1835 însă noul episcop de Koln, Vischering şi, după el, episcopul de înesen (Poenam) interzic prin circulare oficierea acestui fel de căsă-orii. S-a născut un conflict aşa de mare, încât guvernul a întemniţat ie cei doi episcopi. In 1840 însă, noul rege al Prusiei Fr. Wilhelm IV 1840-1861) a trebuit să cedeze, eliberând pe cei doi episcopi şi îm->ăcându-se cu Roma.

Revoluţia burgheză din 1848 n-a avut influenţă prea mare în ceea e priveşte raporturile dintre Biserică şi Stat în Germania.

B. Kuliurkampf = Lupta pentru cultură, este numele dat mişcării latiste din Germania, prin care se urmărea ca toată viaţa bisericească: urmarea clerului, numirea şi depunerea preoţilor şi episcopilor, exco-lunicarea credincioşilor etc, să fie sub controlul statului, în numele parării civilizaţiei şi culturii moderne. Mişcarea urmărea secularizară sistematică a instituţiilor Bisericii şi ea a fost însuşită şi susţinută u mare energie de cancelarul Germaniei imperiale Otto von Bismarck 1815-1898).

Expresia Kulturkampf a fost întrebuinţată pentru prima dată la

7 ianuarie 1873, de către deputatul liberal R. Virchov, iar legile aces-

; i mişcări etatiste, alcătuite de ministrul cultelor A. Faik au fost voâte de Parlamentul german la 11 şi 14 mai 1873 (Maigesetze). Guverul german, sub conducerea cancelarului Otto von Bismarck, ia acum îăsuri foarte severe: se arestează episcopi şi preoţi, se opresc salariile ferului sub lozinca: „Coşul cu pâine s-a ridicat mai sus”. Bismarck isuşi declară: „Noi nu mergem la Canossa” şi timp de şapte ani s-a ratat neînduplecat.

Papa Pius IX (1846-1878) n-a ţinut seama de legile votate de Par->mentul german în favoarea mişcării „Kulturkampf”, obligând clerul, ib pedeapsa excomunicării, să-şi facă datoria fără a rupe legăturile isericeşti cu Roma. De asemenea, partidul catolic de centru din Ger-tania, înfiinţat de catolici în 1870, foarte puternic, sprijinmdu-se pe

8 din populaţia germană, a dus o luptă neîncetată pentru desfiinţa-

? A legilor.

În cele din urmă, Bismarck însuşi a cedat, văzând că este imposibil i laicizeze catolicismul. Prin legile din 21 mai 1876 şi 27 aprilie 1877, iscarea „Kulturkampf” şi-a încetat existenţa şi s-a ajuns la pacifi-ire cu Biserica romano-catolică în timpul pontificatului papei Leon III (1878-1903); episcopii destituiţi au fost repuşi în scaune, s-a îsfiinţat obligativitatea serviciului militar şi a examenului de stat”* mtru preoţi, s-a lăsat libertatea învăţământului în şcoli, statul exer-tând controlul numai la numirea definitivă a clericilor. Urmarea a st că protestanţii s-au sesizat şi au încheiat şi ei, în 1887, un pact? Fensiv (Evangelischer Bund).

Spre sfârşitul secolului XIX, catolicismul s-a reafirmat în Ger nia, mai ales în urma politicii echilibrate a papei Leon al XlII-lea. Enciclicele sale, mai ales prin enciclica „Rerum novarum” asupra blemelor sociale, publicată la 15 mai 1891, papa căuta să împace i iicismul cu puternica mişcare muncitorească, ajunsă la mare import în Germania. Imperiul german, creat la 18 ianuarie 1871 de cancel Otto von Bismarck, a fost învins în primul război mondial (1914-1 de Puterile aliate: Franţa, Anglia, Italia, România şi Statele U fiind împărat al Germaniei Wilhelm II (1888-1914). Prin tratatu pace încheiat la Versailles, la 28 iunie 1919, între Puterile aliate şi mania, aceasta pierdea toate coloniile din Africa şi Oceanul Pac fiind obligată să retrocedeze Franţei provinciile Alsacia şi Lorens secolul XX, catolicismul a reuşit să-şi apere poziţiile sale în Ger nia. În 1933, papa Pius XI (1922-1939) a încheiat un concordat Reichul german.

În timpul dictaturii lui A. Hitler (1933-1945), mulţi dintre ele germani în frunte cu cardinalul Faulhaber au avut de suferit. I Pius XI (1922-1939), vâzând suferinţele clerului catolic şi presiune care era supusă Biserica romano-catolică din Germania, a condar nazismul prin enciclica „Mit Brenender Sorge” = Cu înflăcărată g publicată în 14 martie 1937.

Deşi Biserica romano-catolică din Germania are de luptat cu u crize interioare şi este mereu în concurenţă cu Biserica luterană, cea reformată şi cu Biserica vechilor catolici, ea are totuşi o siti înfloritoare. Germania, în prezent unificată, numără peste 80 de i oane de locuitori dintre care peste 35 de milioane sunt romano-catc iar restul sunt reformaţi şi luterani în majoritate, mai ales cei prov din fosta Republică Democrată Germană.

4. Catolicismul în alte ţări în Imperiul Austriac, s-a păstrat, într-o anumită măsură, o a dine de independenţă faţă de catolicism, încă de pe timpul împăr lui Iosif II (1780-1790). Din 1780, după moartea mamei sale, IV Tereza (1740-1780), Icsif II a restrâns prin lege autoritatea Curiei mane în Imperiul austriac, subordonând Biserica autorităţii stat acţiune cunoscută în istorie sub numele de josefism sau josefinism

Prin actul din 1784, Iosif II a acordat toleranţă religioasă şi d turi politice şi necatolicilor, fapt care a iritat cercurile catolice.

Prerogativele statului austriac în materie de religie s-au men' până târziu, chiar şi în timpul împăratului Francisc Iosif I (1848-1 care mai aplica încă „placetum, regiurn” la numiri bisericeşti.

— Prin concordatul dintre Vatican şi Imperiul austriac, din 1855, gociat de J. O. Rauscher (1797-1875), arhiepiscop al Austriei şi dinal al Vienei, din 1853, legislaţia iosefinistă a fost lichidată.

Din 1867, de când a început dualismul austro-ungar, Imperiul triac s-a numit Imperiul austro-ungar, care şi-a încetat existenţi 1918, după primul război mondial (1914-1918).

Spre finele secolului XIX, a luat amploare în Imperiul austro-igar mişcarea „Los-von-Rom-Bewegung” = Mişcarea de desfacere de mia, care denunţa catolicismul ca pe o deutschfeindliche Macht = o tere ostilă poporului german.

Prin tratatul de pace încheiat la 10 septembrie 1919, la Saint Ger-îin, în Franţa, între Puterile aliate şi Austria, aceasta dobândeşte conjuraţia de azi şi se înfiinţează două state noi, Cehoslovacia şi Iugo-ivia. În componenţa, acesteia din urmă au intrat ca republici autono-Î Serbia, Croaţia, Slovenia, Bosnia-Herţegovina, Muntenegru şi Ma-ionia şi două provincii autonome: Voivodina şi Cossovo.

Republica Austria, cu peste 10 milioane de locuitori, în majoritate; olici, este un stat omogen. Partidele social-creştine joacă un rol po-c de seamă în conducerea ţării, dar Austria de azi nu mai este stâl-l Catolicismului în Europa centrală, cum a fost în trecut.

În Elveţia, ţară în care Reforma protestantă a avut o mare influ-; ă, din cele 6 milioane şi jumătate de locuitori, o treime din popu-ie este catolică. Pe la 1944 au fost aduşi în fruntea şcolilor din Elve-iezuiţii, dar, prin metodele lor, aceştia au provocat o frământare atât mare în popor, încât, după 30 de ani, au trebuit să părăsească ţara. Linele călugăreşti au fost excluse şi mânăstirile închise sau date Bi-icii vechilor-catolici. În partea răsăriteană a Elveţiei însă, în provin-e locuite de germani, s-a înfiinţat, în 1889, o. Universitate liberă caca la Freiburg. Regimul de separaţie dintre Biserică şi stat datează i Elveţia franceză din anul 1910.

În Spania catolicismul a fost întotdeauna privilegiat şi socotit re-s de stat.

În timpul dictaturii lui Franco (1939-1976), Biserica romano-ca-: -ă din Spania s-a bucurat de o mare influenţă.

Despre Spania, marele istoric francez V. Langlois spunea că, la în-ţarea inchiziţiei regale, Spania era prima ţară catolică din lume, dar Spania este cu mult înapoia altor ţări din Europa şi din lume. Amintim că în anul 1834 inchiziţia a fost desfiinţată. La 29 august 1953, statul spaniol a semnat un nou concordat cu ¦canul, prin care s-au confirmat privilegiile de care beneficia Bis„e-romano-catolică în Spania pe plan jurisdicţional, financiar şi şco-calificat de Roma ca „cel mai perfect dintre concordate”. * La 21 noiembrie 1978, după informaţiile de care dispunem, Confe-

1 episcopilor spanioli a decis ca statul spaniol să renunţe la conatul încheiat la 29 august 1953 cu Vaticanul şi să fie înlocuit cu u acorduri bilaterale între Sfântul Scaun şi Guvernul spaniol, acorcare să ţină seama de prevederile noii Constituţii spaniole. Cele două camere ale Cortes-urilor, Camera deputaţilor şi Senatul, iprobat la 31 octombrie 1978 noua Constituţie şi ea a intrat în vi-e de la 6 decembrie acelaşi an. Potrivit noii Constituţii, pentru a dată în istorie, statul spaniol se laicizează. Biserica romano-ca-

2 nu mai este socotită Biserică de stat în Spania, garantându-se

1 libertatea religioasă tuturor cultelor din Spania. Articolul 16 din hlSERICA IN EPOCA MODERNA ŞI CONTEMPORANA noua Constituţie spaniolă precizează: „Nici o confesiune religioasă va putea fi considerată religie de stat”.

În prezent, majoritatea locuitorilor Spaniei sunt de religie ronia catolică.

În Portugalia, ordinul iezuiţilor a fost interzis mai întâi în a 1774, apoi în 1822. În acest an 1822, s-au confiscat averile Bisericii tolice şi s-au desfiinţat mânăstirile, dar între anii 1840-1910, mâfl rile au fost reînfiinţate. Dictatorul A. Salazar (1933-1970) a meriţi libertăţile Bisericii romano-catolice dar, în unele privinţe, le-a frâi Noul regim ^democrat caută să instaureze în Portugalia libertăţile mocratice de care-săT se bucure deopotrivă şi Biserica şi partidele P tice. Populaţia Portugaliei se ridică în prezent la 10 milioane de cuitori, în marea lor majoritate romano-catolici.

În Belgia, din 10 milioane de locuitori, 3/4 din populaţie este tclică. Anticlericalismul a luat mare amploare şi aici. Cu toate aces acţiunea caritativă a Bisericii şi mulţimea mânăstirilor menţin influ ţa catolicismului în Belgia; universitatea liberă catolică din Lotfv înfiinţată la 1885, este foarte înfloritoare.

În Olanda, la o populaţie de 14 milioane de locuitori, 1/3 dir> dincioşi sunt romano-catolici, iar restul aparţin Bisericilor protesta: Orientarea liberală a vieţii politice şi culturale a ţării n-a permis tecul prea mare al iezuiţilor în Olanda; încă din 1850. Iezuiţii pi controlul şcolilor.

În ţările scandinave: Danemarca, Norvegia, Suedia şi Finlanda, tolicii sunt mai puţini. Fanatismul n-a fost cunoscut în aceste ţăfi, aceea, cele câteva mii de catolici au până astăzi libertatea de cult, cunoscută încă din 1848 în Danemarca, în 1874 în Suedia şi Norve iar în Finlanda, după 1918, când a luat fiinţă această ţară. Ţările scai nave au în prezent aproximativ următorul număr de locuitori: PL marca – 5 milioane; Norvegia – 4 milioane; Suedia – 9 milioa Finlanda – 5 milioane, care, în toate aceste ţări, în majoritate luterani.

În Polonia, care este una dintre marile ţări catolice (36 milio de locuitori), iezuiţii au avut mare influenţă. Dar, prin rigorisrmil contra necatolicilor, au slăbit statul. După primul război mondial 1918, Polonia a ajuns totuşi un mare stat catolic. Politica papală a s jinit episcopatul catolic ale cărui interese le apără. Totuşi ^r prin concordatul din 1925, şi-a afirmat drept de control şi a rământul de fidelitate, dar a recunoscut învăţământul religios în secundare, afară de universităţi.

În Cehoslovacia, stat nou creat după primul război mondial 0 -1918), prin tratatul de pace încheiat la 10 septembrie 1919 la s Germain, în Franţa, între Puterile aliate şi fostul Imperiu austro-tfr s-au păstrat tradiţiile de autonomie bisericească ale lui Jan Hus * iulie 1415) şi ale „fraţilor moravi”. Imediat după crearea statului c slovac, peste 500 de mii de catolici, azi mai mult de un milion, declarat despărţiţi de Roma şi au format o aşa numită „Biserică ni i cehoslovacă”. Această Biserică a introdus cultul în limba cehă, a; rat sistemul episcopal, dar, neavând cine să le hirotonească epis-s-au unit în parte cu Biserica ortodoxă răsăriteană, nou creată, nind ca episcop pe Gorazd, care a pierit apoi ucis de hitlerişti în). În prezent, Cehoslovacia numără peste 15 milioane de locuitori ărţiţi în diferite Biserici.

În Ungaria, la o populaţie de 11 milioane locuitori, peste 60% sunt lici, iar restul aparţin reformaţilor (calvinişti) şi altor denominaţiuni. Estante.

Celelalte confesiuni neocatolice au fost recunoscute cu drepturi ega-ică din 1848, când Ungaria era încadrată în Imperiul austro-ungar, puterea statului se executa prin control (placetum). Căsătoria civilă st introdusă din 1894.

Prin tratatul de pace de la Trianon, din 4 iunie 1920, încheiat în-Puterile aliate şi Ungaria, s-a recunoscut pe plan internaţional uni-Transilvaniei cu România, proclamată la 1 decembrie 1918 în Marea nare de la Alba Iulia. Ungaria devine de atunci republică indepen-ă. Tratatul de pace a intrat în vigoare de la 21 iulie 1921. Croaţia, având circa 6 milioane de locuitori aproape toţi catolici, a it în componenţa Iugoslaviei prin tratatul de pace de la Saint-Ger-î, din 10 septembrie 1919. În Iugoslavia, Biserica romano-catolică ucură de toată libertatea şi de toate drepturile, ca şi Biserica orto-i sârbă şi toate celelalte confesiuni religioase din ţară.

În Rusia, regimul ţarist a secularizat averile mânăstireşti, nu nu-ale Bisericii ortodoxe, ci şi ale Bisericii catolice, în 1844. Totuşi, în st 1847, ţarul Nicolae I (1825-1855) încheie un concordat cu Roma sapa Pius IX (1846-1878).

În 1882, şi mai ales prin edictul de toleranţă din 17^30 aprilie 1905, de ţarul Nicolae II (1894-1917), guvernul rus a dat libertate mai 1 tuturor cultelor de pe teritoriul Rusiei ţariste.

După Revoluţia din octombrie 1917, cercurile Vaticanului au cău-ă intre în legătură cu noul regim. Papa Pius XI (1922-1939) a tri-mai întâi o misiune la Moscova, în 1922, pentru a ajuta pe înfo-ţi, dar aceasta s-a dedat şi la propagandă religioasă catolică. A doua me a fost trimisă de papă în 1925-1927, sub conducerea mons. El d'Herbigny, însă fără rezultate pozitive, deoarece membrii de-iei catolice s-au dedat la propagandă religioasă în dauna Bisericii loxe, Biserica poporului rus, încât guvernul sovietic îe-a pus în ve-să părăsească ţara.

Tn Marea Britanie, catolicismul se bucură de libertate abia din 1778, a obţinut dreptul de a avea şcoli şi unele mici concesiuni, dar s-a să se plătească dări şi clerului anglican. Predicatorul irlandez 2l O'Connel (f 1847) a luptat în parlamentul englez pentru drep-; catolicilor în Anglia şi în Irlanda. El a obţinut, în 1813 şi 1829,; ul pentru catolici de a intra în slujbe la stat şi chiar în parlament, ce a avut ca urmare întărirea catolicismului în Anglia, îrupul liberal din Anglia s-a organizat în jurul revistei The Ram-fondată în 1848.

La 1850, papa Pius IX (1846-1878) institui o ierarhie catolică îir Anglia, adică numi un arhiepiscop de Westminster, în persoana lui Stephen Wiseman (f 1865) şi 12 episcopi. Mai târziu, din 1878, pap# Leon XIII (1878-1903) a numit şi pentru Scoţia doi arhiepiscopi şi patru episcopi.

Mişcarea de la Oxford (1833-1845) a „tractarienilor”, existenţi' din 1833; a reuşit să atragă la catolicism pe unii dintre teologii Biseri' cii anglicane înalte (High Church) care înclină spre unirea cu Roma

Printre cei trecuţi la catolicism au fost celebrul teolog J. H. Newmai>

— F 1890), numit cardinal de Westminster, în 1878, de papa Leoi>

XIII (1878-1903) şi H. Manning (f 1892) devenit de asemenea cardinal de Westminster. Succesorul său, cardinalul Herbert Vaughan (1892-

1903) construi catedrala din Westminster. În prezent, Marea Britanii împreună cu Scoţia şi Irlanda de Nord au 61 milioane de locuitori înv pârţiţi în diferite confesiuni. Biserica anglicană e mai numeroasă, ui„ mată de Biserica metodistă. Republica Irlanda, ţară cu 5 milioane locir itori, este în majorittftea catolică. Ea are o universitate liberă la Dublin” din 185Î. (

În Statele Unite^ale^ Americii, toate confesiunile sunt libere şi ega^ le în faţa legii încă din 1788; de aceea mulţi catolici continentali şi mai ales irlandezii expulzaţi au găsit acolo azil. În Statele Unite ale Arae” ricii există azi aproape 50 milioane de catolici, cu peste 100 episcopi' având două universităţi libere (Saint Louis şi Washington), mânăstiri?

Numeroase şcoli secundare. Spre finele secolului XIX, catolicii din Sta' ttle Unite ale Americii au avut o atitudine liberală faţă de Roma. Î*1 schimb azi, se străduiesc să ajute Biserica romano-catolică răspândit^ în toate continentele. J în Canada, ţară cu aproape 25 milioane de locuitori, catolicismitj este vechi, fiind introdus aici de coloniştii francezi din Quebec, car'i numără azi aproape 6 milioane de catolici. Francezii au avut încă di<1 1673 două episcopii, în Quebec şi Montreal. Situaţia Bisericii romane?' catolice este aici destul de prosperă.

În statele Americii latine, catolicii sunt în proporţie de 80 %, d^ Biserica se resimte din pricina liberalismului politic, care predomin' în conducerea acestor popoare.

În 1874, în Mexic s-a laicizat învăţământul, s-au secularizat averi le Bisericii şi s-a suprimat salarizarea clerului de către stat.

În Brazilia, s-a proclamat în 1884 separaţia dintre stat şi Biseric0 Totuşi, Biserica romano-catolică domină în toate statele Americii cei1 trale şi Americii de Sud, în care aproape 300 milioane de locuito' aparţin Bisericii romano-catolice. În ţările Americii de Nord şi de Su*1 dintr-o populaţie de 566 milioane de locuitori, 351 milioane sunt roiţii no-catolici.

Cari Mirbt, Quellen zur Geschichte des Papsttums und des romischen Katho-imus, 4-e Aufl. Tiibingen, 1924; K. Aland, Geschichte der Cluisienheit, T. 2 5n der Reiormation în die Gegenwart, Giitersloh, 1989, 540 p.; J. Mercier, Vingt icles d'histoire du Vatican, Paris, 1976, 530 p.; I. E. Anastasiou, 'laxopâa xâ'E-Ay. Xi) ata”, I II, Tesalonic, 1978-1979, 647 şi 635 p.; R. Kotje und B. Moeller, Okumesche Kirchengeschichte. Bând II. Mittelaiter und Reiormation, 2-e Aufl. MainzInchen, 1978; Bd. III Neuzeit, 2-te Aufl., Mainz-Munchen, 1979; K. Heussi

E. Peter, Precis d'histoire de l'Egiise, Neuchatel, 1967; R. Aubert, J. Bruls, S. Crunican, J. Tacy Ellis, J. Hajjaret, F. B. Pike, L'Eglise dans le monde moine, (1848 î nos jours) t. 5, din Nouvelle histoire de l'Eglâse, de R. Aubert, D. Knowles, L. J. Rogier, Paris, 1975; L. J. Rogier, G. de Bartier de Saivigny, Hajjar, Siecle des lumieres. Revolutions Restauration, t. 4, Nouvelle histoire l'Egiise par L. J. Rogier, R. Aubert, M. D. Knowles, Paris, 1968; J. Danielou, Honore et P. Poupard, Ie catholicisme hier-demain, Paris, 1974; Alee. R. Vidler, e Church în an Age oi Revolution; 3789 to the present day, London, England) rinted, 1974; P. Liege, Catholicisme' în „Encyclopaedia Universalis”, t. III, ris, 1970, p. 1066-1073; Roger Aubert, J. Beckmann, J. P. Consih und R. Lill, volution und Restauration, Freiburg, Basel, Wien, 1971; Idem The Church bet-en Revolution and Restauration, trad. Din limba germană, London, 1981, XX-426 p.; nd VI, 2 Die Kirche zwischen Anpassung und Widerstand, ibidern, 1973; Hubert lin, Handbuch der Kirchengeschichte, Bd. V: Zeitalter ¦ des Absolutismus und der itklărung, Freiburg im Breisgau, 1970, 760 p.; G. Maron Die Romisch-Cathilische c/ie von 1870 bis 1970, Fasc. 2. Din Die Kirche în ihrer Geschichte, sub direcţiunea

K. D. Schmidt und E. Wolf, Goftingen, 1972; H. de Lubac, Les Eglises parti-'iereh dans l'Egiise universelle, Paris, 1971; C. Bihlmeyer et H. Tiichle, Histoire l'Egiise, t. 3, L'Eglise des temps modernes. Adapte par M. H. Vicaire et A. Duval, is, Muihouse, 1964; t. IV, L'Eglise contemporaine, adapte par M. H. Vicaire, ilhouse, 1967; Ph. Hughues, Ashort history oi the Catholic Church, London Î7; Dom C. Poulet, Histoire du christianisme, t. III, Temps modernes; t. IV, /ol., Epoque contemporaine, Paris, 1966; H. Daniel – Rops, Histoire de l'Egiise, IV. L'Eglise des revolutions. I. En face de nouveaux destins, 2 voi., Paris, i0-1963; t. V, L'Eglise du Grand siecle et des revolutions, Paris, 1958; Fr. Heyer, ¦ Katholische Kirche von 1648 bis 1870, Gottingen, 1963; L. Gaillard, Histoire l'Egiise, t. III, Paris, 1962 (catolicismul); Kenneth Scott Latourette, Christianity a Revolutionary Age. A History oi Christianity în the Nineteenth and Twentieth ituries, 5 voi., London, New York, 1958-1962; E. E. Y. Hales, The Catholic Church the modern World, London, 1958; W. von Loewenich, Der moderne Katho-smus, Witten, 1956 (Punct de vedere protestant); Karl Heussi, Kompendium

Kirchengeschichte, Tubingen, ed. 11-a, Mohr, 1957, XII, 582 p.; J. Lortz, Histoire l'Egiise des origines ă nos jours. Traduit de l'allemand par M. Lefevre, Paris, 6; 2-e ed., Paris, 1962; H. Jedin, Handbuch der Kirchengeschichte, Freiburg isse), 1962; Propylăen Weltgeschichte. Eine Universalgeschichte. Hrsg. Vor;